Noul volum de poezie al lui Ion Hirghiduș („Iarba fragedă din cuvinte”, Editura Eikon, București 2023) marchează un salt evident în spiritualizarea viziunii poetice și în esențializarea discursului poetic. Dimensiunea umană este valorizată implicit și explicit prin raportarea firească la dimensiunea ontică a existenței. Poetul afirmă cosubstanțialitatea umanului și a astralului, ceea ce schimbă total perspectiva poetică și filozofică. Invocația către soare din poezia care deschide volumul este emblematică, așezând întregul volum sub aspirația către lumina înaltului: „Pentru a ne reda nouă lumina,/ tu, soare (…) chemarea devine răstimp,/ în setea de a fi o parte din tine ”. Invocația către soare include dorința de reîntregire cu astralul din care am venit: „o trecere prin porțile vremii,/ patria în care suntem mereu chemați.” (Către Soare)

Soarele rămâne mereu o garanție de viață, de durabilitate a lumii. El trimite teluricului o infuzie de energie: „Câmpia este ea însăși o flacără,/ preoteasa care apără templul de invazia lăcustelor de argint/ cele care rod din temelie realitatea.” (Soarele-rug). „Orice ar fi, să nu privești în urmă/ Cât soarele pe piscuri tresare-n cristale.” Această privire în urmă interzisă, reafirmată prin trimiterea la episodul mitic Orfeu-Euridice, („Euridike e doar visul tăcerii”), subliniază ubicuitatea prezenței divinității în natură: „apoi urme de fum și sunete din cimpoaiele antice/ pentru zeitățile pădurii”. (E soare pe piscuri). O infuzie de speranță și iubire se prelungește în cuvânt, care participă prin rostul său de a denumi elementele realității, la recrearea și la ordonarea lumii: „Literă cu literă dau forma cuvântului./ Va fi primul semn al iubirii,/  va fi din nou o speranță a unui nume.” (În umbra unui gând). Și: „Credința mea e că tu ai acum un nume,/ ți-l rostesc florile, ți-l șoptesc pietrele/ lângă marele hotar al tăcerii.” „Din flori de romaniță/ sunt făcute cuvintele mele/ scrise cu graffiti pe orizont.” (Tu ai acum un nume).  Avem aici și o explicare a titlului volumului: Iarba fragedă din cuvinte, care subliniază cosubstanțialitatea naturii și a cuvintelor. Mai mult, simțim un ecou al puterii cuvântului de a crea lumea: „Apoi apele revărsate/ duc semințele peste praguri,/ pun peceți în propoziții și fraze, scriu cu mâna lui Dumnezeu.” (Carte nescrisă).

În perpetua reînnoire a naturii, momentul când „Germinația a fost amânată pentru un timp”, echivalează cu o întrerupere a comunicării cu înaltul. „Catedrala, ea singură, stă răsturnată în ape”. (O sete a realității). Raportarea la spiritual dă profunzime oricărui tablou, chiar al unei naturi la Început de ianuarie, când , în aglomerările orașelor, răsună „un ritm al mașinilor care jupoaie realitatea” : „Am văzut îngerii venind prin acoperiș/ dintr-un cer aproape pierdut”, „Și tu erai în văluri pierdută,/ zeiță a depărtărilor duse de o mie de trenuri”. Sau: „În soarele amiezii am ars florile de lămâiță,/ ofrandă adusă zeiței care spune ce inimi se pot uni”. (Florile de lămâiță). Viziunea poetică devine panteistă: „Aripi de îngeri sunt frunzele/ mișcate ca o turmă de suflete,/ prin cântecul lor nălucile târzii ale verii…”. (Pădurea din mine). și „ Zeii risipiți prin câmpii/ cântă glorios de singuri,/ neștiuți de oamenii orbiți de timp.” (Nu pune pavăză tăcerii cuvintelor!). Vegetalul tinde și el spre cer: „o noimă a sevelor călătorind spre cer”. (Anotimpurile mestecenilor). Dar, în marile ritmuri ale naturii, aspectele vegetalului sunt perisabile: „Sufletul nopții și-nchipuie doar/ că e o viscerală iubire,/ dar frunze sunt totul…” (Pădurea din mine). Iubirea este văzută și ea prin prisma vegetalului. „Doar tu, frumoasă nălucă, /te strecori sub arborele singur/ pentru a susține că iubirea este mereu otravă și miere./ Te văd mereu acolo/ și-n loc de mâini ai frunze imaginare,/ și-n loc de ochi doar stele îndepărtate.” (Un copac singur…) Mai mult, iubirea este energia cosubstanțială lumii: „Nu știu decât că tu ești în inima mea/ pentru a suna alămurile,/ pentru a împrăștia lumina peste hotare,/ pentru a semăna pădurea din visele mele.” (Poem).  Esența iubirii este divină: „iubirea e un zeu dus de râul fugar / până în templul soarelui.” (Ființa vinului. 6). Poetul simte și exprimă aceasta în multiple moduri: „Iubirea e o casă cu îngeri./ O frunză din cer se prinde-n horă pentru a gusta/ un timp ce va să vină.// Te-am așezat la mine în priviri/ pentru a mă locui./ În decorul angelic tobele bat,/ de iarbă fragedă sunt cuvintele mele.” (Un dor al câmpiei. 3). Avem aici și o nouă decodificare a metaforei din titlul volumului: puterea cuvintelor de a participa la regenerarea lumii este dată de iubire.

Jurnalul unei zile obișnuite, Ziua de 8 ianuarie, pare a fi pentru poet o rememorare a bornelor mersului prin timp al omului, către ziua de azi, cu recuperarea unor întinse zone geografice: „să merg în ograda păsărilor/ și să caut printre ele cântecele pierdute,/ cântecele vorbite ale Africii înainte de potop./ O muzică neagră iese din pereții bordeielor”. Apoi, „La micul dejun Orfeu îl laudă pe războinicul Ares ”, „Alerg spre Grădina Golestanului, flori întâmpinând într-o rouă târzie. / Pământul, aerul, apa sunt dansul lui Samba Dyallo”, „În amiaza zilei, Enkidu merge tăcut în urma leilor”.

Poetul se raportează mereu și raportează totul la „cer”, simțindu-se „un fruct din pomul cerului” și simte născându-se în el neliniștitoarea întrebare: „Doamne, unde am fost până acum?” sugerând o raportare la astralul de dinainte de viața pământească. (Un vis abia conturat).  Alteori, locuirea în astralul dinaintea venirii pe pământ este percepută ca o amintire: „mi-am adus aminte de tine când nu erai”. (Astfel am înțeles iubirea). Mai mult, poetul încearcă să absolve omul de păcate, întrucât așa a fost creat de Dumnezeu: „Oamenii-s toți copii/ jucându-se cu nimbul.” Mai mult, faptul că sunt purtători de nimb, trădează legătura lor cu divinitatea. (Rugăminte). Poetul înalță un imn omului: „Și neclintită se-nfiorează făptura. Măiastră / pasăre a dragostei își găsește urmele/ oglindite-n fântâna din tăcerea noastră.” (Voi, inimi care-ntruna șoptiți).

Creionând realitatea, poetul caută spiritus loci: „Drumul a ajuns la mine cărare fără ierburi,/ Dumnezeu cel bun curăță lumea cu un măturoi și un făraș (…) dar niciodată rece nu este cu limba noastră,/ mai mult duios înțelege greșelile gramaticilor / dintr-o țară tristă, dintr-o țară fără monedă euro. (…) Încă ne mai amintim de morții noștri,/ cei care se ascund în vii.” ” (Ghimpi, ghimpi, ghimpi, ghimpi, ghimpi) . Mai mult, în această perioadă când a vorbi despre patrie este considerat aproape un păcat, un afront al Uniunii Europene, poetul nu se sfiește să vorbească despre patrie, cu o oarecare tristețe și nostalgie în glas: „Patria mea azi este doar o frunză răsturnată pe o parte,/ îndoindu-se, cartezian, de la mijloc,/ verde fără de noroc. (…) Patria mea a fost cândva rotundă și avea de toate (…) Patria mea este prea singură”. (Patria).

Uitându-se în urmă, poetul meditează la trecerea timpului: „Furnici,/ fire de iarbă,/ copaci,/ case, / oameni / și tot ceea ce pare că există până la stele / cad în uitare la fel ca zeii.” (Succesiuni de memorii). Mai mult, visarea poetului se întoarce in illo tempore, reîntoarcere spre începuturi întru regenerarea lumii: „În reverie se refac începuturile / în care ziua și noaptea erau una,/ nedesfăcută ghindă,/ speranță adormită.” (Vântul de diamant taie în pielea realității. 5 ). Meditația poetului revelează adevărul vechiului dicton fugit irreparabile tempus: „Nimic nu mai este ca atunci, (…) Nimic nu va mai fi ca acum” (Ființa vinului. 3).

Gândul poetic încearcă să recupereze momente semnificative din istoria raportării omului la existență și la trecere, momente închegate în credințe și ritualuri : „Din vetre luminoase se ridică fumul ielelor,/ în joc sunt pierdute ritualuri străvechi,/ inele înlănțuite în crângurile de sub zăpezi/ unde sunt adăpostite firavele flori albastre.” (Chipurile inocenței, 2). În acest efort, rolul poetului este crucial, căci : „Poeții stau în picioare în fața zeilor, (…) Ei seamănă pe câmpie dragoste arsă”. ( Chipurile inocenței, 5).

În această perspectivă, viziunea panteistă a lui Ion Hirghiduș este exprimată explicit: „Și noi luăm în mâini semințele/ care s-au rotit în sânge,/ sunete din naiul lui Pann/ în această frumusețe a pământului.” (Chipurile inocenței, 4) .

Marcând un salt valoric în poezia lui Ion Hirghiduș și nu numai, volumul „Iarba fragedă din cuvinte” devine emblematic pentru drumul lent, dar sigur către spiritualizare al poeziei de azi.

Elisabeta BOGĂȚAN

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.