Ion Hirghiduș a lansat cea mai recentă carte de poeme a sa, Iarba fragedă din cuvinte, apărută la Editura „Eikon”, în anul 2023, joi, 26 octombrie, 2023, ora 16:00 la „Făgădăul Românesc”, în cadrul Cenaclului „Boema” din Petroșani. Amfitrion Marian Boboc, invitați: Ionel Bușe, Elisabeta Bogățan, și, desigur, poetul Ion Hirghiduș. A fost un eveniment de înaltă ținută literară.

Elisabeta Bogățan a citit un discurs hermeneutic despre poezia lui Ion Hirghiduș, despre metaforele de aici, despre natură și despre capacitatea poeziei de a se întoarce la origini ca să extragă din natură lumina, căldura și mai ales – posibilitățile de regenerare. Marian Boboc a spus despre Cenaclul „Boema” că își va relua activitatea ceva mai intens și că de acum vor avea loc întâlniri mai dese (ceea ce îi chiar dorim boemei petroșenene).

S-a amintit și placheta de poeme a Ionelei Ablai, Gnomul altui pământ, publicată la Editura „Eikon”, în anul 2023, o plachetă interesantă și captivantă.

Ionel Bușe a citit poeme din cartea care se lansa, lectura a fost foarte frumoasă, am ascultat cu toții cu mare interes și cu mare bucurie, căci rar îți este dat să ajungi să asculți un prozator și un filosof de asemenea calibru lecturând poeme și la final spunând că în felul său și el este poet, cu această ocazie s-a adus în discuție romanul său (poetic) femei de iasomie.

Ion Hirghiduș a plusat, purtându-ne sufletele și umbrele trupurilor prin ultimul ciclu de poeme din cartea sa de poeme Iarba fragedă din cuvinte. Fără discuții - poezie calofilă, negociind utilul cu plăcutul, figurile de stil cu verbele de acțiune, mereu țintuind idei filosofice, ridicându-se pe o scară a eticii, acolo unde indivizibilul se poate întrupa ca să extragă din pământ infinitul, eternul, nemurirea, strigătul pentru ceea ce poate să rămână cu adevărat în urmă ca semn că s-a trecut pe aici. Cuvântul nu este pentru poetul Ion Hirghiduș numai o formă, ci mai ales un fel de material din care se poate crea o nouă lume, una profund umană. Nu știu câtă iarbă a fost în cuvinte, nici câte flori au răsărit din mijlocul acestui verde, dar ceea ce știu este că dintr-odată se poate observa mai clar dimensiunea ecologică concretizată în noua direcție spre care cotește acest poet din Valea Jiului, un poet care a pariat toate versurile pe natură, și unde altfel poți paria dacă nu în mijlocul naturii, în această depresiune înconjurată de munți, ape, văi, păduri, diferite specii de păsări și animale, fructe și cât cuprinde – iarbă. Imaginea vizuală la care ne îndeamnă titlul cărții este menită să ne facă să vedem nevăzutul, „poetalul” (Dorin Ștefănescu, Poetalul) corpul născut, iară nu făcut, care din mama natură se ivește, care cu lumină se hrănește, care cu generozitate crește – cuvântul. Necreatul de la început, devine nu numai născutul de apoi, ci și creatorul unei noi noțiuni care poate fi discutată de teoreticienii poeziei ecologice, „iarba fragedă din cuvinte”, de aici fiecare are drept de interpretare, dar cert este că abia Ion Hirghiduș este unul dintre cei mai îndreptățiți să scrie poezie ecologică, mai ales pentru că o scrie „la firul ierbii”. Diminețile sunt cele mai frumoase în Valea Jiului, ceața densă se ridică lent învăluind munții și ecopoezia e la ea acasă, e scrisă, dar numai Ion Hirghiduș putea să o cuprindă și să o surprindă atât de frumos, conservând-o între două coperte, ca nimeni altcineva până acum, în acest paradis ecologic.

Gabriela FECEORU

 

Poeme de Ion Hirghiduș

Anotimpurile mestecenilor

 

1

Alb cu negru ridicat în lumină este mesteacănul,

un copac sub cerul liber şi atât de singur,

un ostaş al pământului.

 

Când prin păduri de mesteceni te pierzi,

te însoţeşte cerul coborât pe pământ,

călăuzire în zi şi în noapte.

 

În iarnă albul mestecenilor doarme în albul zăpezilor,

urme de iepuri şi de vulpi tresar

spre rădăcini amorţite.

 

Uneori paşi de vânători, strigăte de hăitaşi

pe pământ şi în aer se înfioară,

animale tăcute şi înspăimântate.

 

Într-o tăcere albă, iarna se stinge

lăsând loc unui zvon solar,

un cântec de nai, o zare în noi,

o noimă a sevelor călătorind spre cer.

 

Iezii căprioarelor printre mesteceni ca printre mame,

frecându-se de albul lor cu gust de lumină.

 

Au dat ierburile în pârg,

tufişuri de zmeur ferecare în fruct,

mai mult sânge vegetal care nu uită.

 

2

Într-o semeaţă voinţă albul se coace,

scoarţa mesteacănului – medicamentul vederii.

Vara va trece printre furtuni solare

ducându-se în ascunzişuri uitate,

din nou sună cornul, din nou vânătorii aleargă.

Iepurele cel iute de picior

e prins de glonţul cel iute la mânie.

 

Sânge peste tot, frunze arămii,

rugina vieţii se scutură de pe scuturi

şi când va ajunge în pământ tăcerea se ivește,

un fum slinos, un fel de Ekpyrosis.

 

Mesteacănul izolat din câmp visează pădurea:

în adăpostul acesteia toamna e mai blândă,

dar el singur rămâne şi aşteaptă

mânia unui zeu nebun.

 

Soarele-rug

 

În trupul verii e aprins un rug.

Suflete, suflete, aprinde-te și tu!

În felul acesta dispar hotarele dintre lucruri,

în felul acesta Universul va fi o flacără nesfârșită.

 

O sete milenară se-ntinde pe câmpie:

crâmpeie de somn,

miresme de spini

și chipul ei misterios între amintiri.

 

Câmpia este ea înseși o flacără,

preoteasa care apără templul de invazia lăcustelor de argint,

cele care rod din temelie realitatea.

 

Și noi suntem prizonieri ai imaginarului,

ne jucăm cu bucăți mici de hazard,

fără nume într-o mișcare browniană.

 

Sfintele-păcătoase arse pe rug,

femeile cu trup de argilă,

femeile cu trup de felină,

Venus din Willendorf sub brazda cu flori a unei grădini.

 

Soarele peste tot e rugul învierii,

iubirea e o pasăre phoenix,

după ce a înnoptat sub cenușa stelară

e cuprinsă de nesațiul vieții.

 

O amintire străveche

 

Când au căzut toate în noapte, au rămas doar umbrele stinse.

Felinare legănate de vânt pe potecile dintre cer și pământ,

un gust de realitate concavă cu sânge subțire

 

și tu erai înaltă printre formele de nimic,

respirai doar notele muzicale ale cerului,

o umbră de meteorit,

o umbră de stea care a ars până la epuizare.

 

În acest an al Domnului, oricare ar fi el,

se trage o linie peste orizont

și se adună sărbătorile.

 

Doar sufletele-pereche au un început,

receptacole care ascultă Universul,

cutia de rezonanță a amintirilor străvechi.

 

Vin din cedrii Libanului

frumoasele care și-au pierdut dorul peste mări,

ele sunt cutiile de rezonanță în care sângele crește.

 

În vămile zile

 

Când se zdrobește sorele de pământ

în dumicații etern-repetabili,

amestecate cu praf, lacrimile dimineții

din ochii cerului plâng de fericire.

 

Urme din corsajul lunii

se mai văd încă resfirate pe pajiști

printre ierburi îndoite,

printre spinii de pulbere.

 

Cărări din ce în ce mai deslușite,

spre răsărit îndreptate privirile speranței,

spre sud un crug înalt al voinței,

spre apus luminile de aur se desfată.

 

Nordul rămâne un mister:

tărâmul zeilor nobili care aduc speranța,

un joc suprem în hora de cuvinte.

 

Ziua este un altar binecuvântat

în care focul inimii arde,

un privilegiu al iubirii.

 

Rămân potecile neștiute să străbată lumea,

să ne unească pentru a da sens luminii.

În prag de sărbătoare, ziua acesta

este suprema desfătare.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.