Petru Iacob a fost în fruntea Petroșaniului între anii 1918-1924. Mărturiile despre el sunt relativ sărace. De altfel, din păcate, Petroșaniul, în general Valea Jiului, nu a avut parte, cu câteva firave excepții, de memorialiști. Excepțiile s-ar numi Michael Pelger, Gustav Polyak de Samson (publicate de Arpad Schreiber), Ioan Duma, Nicolae Brânzeu, Dominic Stanca și… Constantin Stanca, și, mai încolo, Traian Moșic.

Primarul Iacob nu a fost deloc un răsfățat al presei. E drept că Iacob nu a fost nici un primar luat în cătare de presă, care pe vremea lui în Petroșani a cunoscut cea mai efervescentă perioadă de până în 1990. Nu mai puțin de 7 publicații (în limba română, maghiară și bilingve - româno-maghiară) apar la Petroșani în cei 6 ani ai primariatului său: „Graiul muncitorimei” (1921), „Zsilvölgyi Hirlap” (1922), „Gazeta Văii Jiului” (1922), „Montanistică și Metalurgie” (1922), „Curierul Văii Jiului” (1922), „Munca” (1922) și „Zsilvölgyi Nápló” (1924).

Prima mărturie despre Petru Iacob o găsim în volumul de amintiri „Îngerul de pe cupolă” al medicului Constantin Stanca (Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1998). Constantin Stanca, fiul preotului ortodox Avram Stanca, născut în 1889 la Petroșani, unul dintre intelectualii de frunte ai Petroșaniului, ca medic a fondat și condus Institutul pentru studiul și profilaxia cancerului, își amintește cu multă căldură de Petru Iacob. Din amintirile lui Constantin Stanca aflăm informații prețioase de ordin biografic, referitoare la locul de naștere al lui Iacob (Săcărâmb, jud. Hunedoara), la meseria sa (funcționar la societatea minieră „Salgotarjan”), la religia sa (ortodoxă).

Povestea în care Petre Iacob apare ca un om echilibrat, hotărât, implicat, curajos, diplomat (trăsături care-l recomandă ca primar), onest slujitor al bisericii ortodoxe (chiar cântăreț la strană), narează un episod neștiut al vieții bisericii ortodoxe din Petroșani, păstorită atunci de Avram Stanca, cu mult curaj și stăpânire de sine, și care dă seama de atmosfera interetnică și confesională și de tensionata relație dintre țăranii băștinași (momârlani) și venetici (barabe) a sfârșitului de secol XIX - începutului de secol XX la Petroșani, pe fondul edificării bisericii noi ortodoxe, prima biserică de piatră din Valea Jiului:

„Epoca lui Petru Iacob a fost o epocă lungă de frământări; om energic, care nu admitea controverse, s-a pus la dispoziția tatălui meu, pentru a face ca atmosfera dintre țărani și mineri să se limpezească, căci ajunsese la un moment dat la situații intolerabile. S-au format în rândul minerilor grupuri, unele care erau solidare cu tata și cu Petru Iacob, altele care erau contra; grupul tatălui meu admitea ca țăranii să poată cerceta și ei biserica cea nouă, care abia se sfințise (în 22 iunie 1900 - n.n.), cu mare pompă și serbări; cealaltă grupă nici nu voia să audă de așa ceva. Și s-a întâmplat ca în toiul slujbei unii dintre minerii contrari să dea afară din biserică pe țăranii care intraseră să asiste la slujba de duminică.

Natural că tatăl meu, la sfârșitul serviciului divin, a înfierat acest procedeu; a arătat că țăranii sunt băștinașii comunei și că nu va trece multă vreme și vor intra și ei ca muncitori în mină, deci vor ajunge să aibă tot dreptul să intre în casa Domnului, care trebuie să fie deschisă pentru orice credincios.

A vorbit apoi Petru Iacob, care în cuvinte foarte aspre, i-a dojenit pe cei ce s-au pretat acestui act nesocotit și înjositor.

Din ziua aceasta casa noastră nu mai avea aspectul unei case cu atmosferă patriarhală, simțeam apropierea unui pericol, văzând pe tata și pe mama îngândurați; eram amenințați că ne vor pune dinamită în casă. Seara, până noaptea târziu, mama veghea sau când câinele lătra se scula din pat și alerga la geamuri, scrutând întunericul, căci răufăcătorii se anunțaseră prin diferite metode.

Între timp, un alt episod veni să înrăutățească situația. Epitropul bisericii nu a putut să dea seamă de sumele încasate la una din ședințele parohiale. I s-a dat păsuire, pe care n-a respectat-o și apropiindu-se sfârșitul anului bugetar, fără bilanțul ce trebuia trimis la Mitropolie, tata face referat la Consistoriu. Acesta trimite un consilier, care găsește suma de 200 coroane lipsă și face raport la Consistoriu. Urmarea a fost suspendarea epitropului și darea lui în judecată de către Consistoriul Metropolitan.

De acum situația s-a înrăutățit mai mult. Epitropul își strânse în jurul lui câțiva mineri și s-a hotărât să se răzbune pe Petru Iacob, care era mâna dreaptă a tatălui meu și considerat motorul acțiunii energice, dar avea să se răfuiască și cu tatăl meu ca șeful bisericii și pe care voiau să-l îndepărteze cu tot prețul.

Primul avertisment îl primi Petru Iacob, o scrisoare de amenințare cu moartea, dacă nu se va retrage procesul și dacă epitropul nu va fi repus în demnitatea pe care a avut-o. Ca prim semn, într-o noapte i s-au spart geamurile cu pietre”.

Amenințările nu rămân aici. Iacob este atacat în cremenele nopții, pe când se întorcea de la serviciu de la mină. Doar intervenția hotărâtă a unor petroșeneni nimeriți la locul și ora potrivite, l-au scăpat pe Iacob din mâinile atacatorilor. Câinele preotului Avram Stanca este otrăvit noapte, într-o seară geamurile casei sunt sparte. Confruntat cu aceste realități amenințătoare, preotul Stanca nu are încotro și apelează la autorități, chiar dacă, ca slujitor al altarului, nu îi convine faptul că jandarmii patrulează pe strada sa, ținând casa sub observație. Prezența jandarmilor îi descurajează pe atentatori. După două luni, jandarmeria consideră că și-a îndeplinit misiunea și își retrage dispozitivul din zona casei parohiale. Însă, surpriză: atentatorii revin cu o scrisoare de amenințare, în care i se pune în vedere preotului Stanca să evacueze zona. I se dă chiar un termen de două săptămâni să părăsească Petroșaniul. Scrisoarea poartă o „semnătură” înfiorătoare: un cap de mort.

„Din nou i se sparg geamurile lui Petru Iacob și poșta îi aduce scrisori ca să abandoneze pe tata sau să plece, altfel va fi omorât!

Petru Iacob, cu cât dușmanii îl amenințau mai mult, cu atât era mai înverșunat. Oricât a muncit ca să afle cine sunt membrii bandei de teroriști, nu i-a putut afla. Se știa bine că epitropul este factorul care mișcă din întuneric, dar probe nu erau.

Se aștepta la un eveniment care să aducă oarecare lumină, căci epitropul, când a fost interpelat de un delegat al lui Petru Iacob, a fost foarte scandalizat că s-a putut crede despre el o astfel de acțiune.

S-a desolidarizat de cei ce amenințau”.

După 6 săptămâni de la ultimatum, când familia Avram Stanca credea că lucrurile și-au reintrat pe făgașul lor obișnuit, cineva care se recomandă a fi soțul Salomiei din Boțoni bate la ușă, la ceas de seară, și îl roagă pe părinte să meargă la căpătâiul Salomiei, o femeie care este pe moarte, pentru săvârșirea celor creștinești. Cum nu l-a văzut la față pe bărbat, acesta motivând că se grăbește la farmacie, preotul nu avea nici un motiv de îndoială că respectivul nu ar fi bărbatul Salomiei. Avram Stanca nu are de unde să bănuiască că a căzut într-o cursă.

„Tata s-a îmbrăcat, a luat cele necesare și a plecat, cu gând bun și noi ne-am culcat fără să ne gândim la rele. A luat-o ca să scurteze drumul, pe lângă calea ferată, care ducea la mine peste podul Jiului; aci mai la deal, era casa Salomiei”.

Pe o vreme ploioasă, Avram Stanca ajunge la podul de peste Jiu. Norocul său se numește… luna. Care nu doar că îi luminează drumul, ci îi și dă în vileag pe cei doi tipi cu ciomagele. Care, luați prin surprindere de apariția preotului, sunt cuprinși de remușcări. Aruncă bâtele în Jiu, mărturisindu-i preotului intenția lor criminală și cerându-i iertare. Preotul spune că el i-a iertat, însă ca să îi ceară și lui Dumnezeu iertarea celor 2 păcătoși trebuie să vină la biserică. A doua zi, preotul s-a rugat împreună cu cei doi în biserică pentru iertarea păcatelor lor. Spovedania celor doi devoalează întreaga rețea de atentatori. După un timp, lucrurile intră în oarecare normal, spiritele se liniștesc, chiar epitropul înapoiază suma de bani sustrasă din fondul bisericii.

„Lupta grea dusă de tata și Petru Iacob pentru a învinge dușmanii nevăzuți se apropia de sfârșit.

- Am învins – exclamă într-o seară la noi în casă Petre Iacob; am doborât pe toți dușmanii, de acum putem lucra pentru unificarea celor două tabere de țărani și muncitori mineri.

- Lupta nu s-a terminat încă – răspunde tata – căci un sâmbure de rău mai există undeva și din acesta poate încolți încă o plantă înveninată.

Cine ar mai putea să fie de acum dușmanul nostru? Oare nu s-au trezit și ceilalți, dacă mai există, văzând cum s-a destrămat tovărășia acelora care ne-au săpat groapa? răspunde plin de încredere Petru Iacob, convins că totul a intrat în normal”.

Însă puseurile de nervozitate între mineri și momârlani persistă. După câteva săptămâni de la spovedania atentatorilor, într-o duminică, la slujbă, un miner pus pe scandal le spune în biserică momârlanilor că nu au voie să stea în fața altarului, ci în spatele muncitorilor. Lezați, momârlanii părăsesc slujba. Pe fir intră Petru Iacob, care-l identifică pe cel care se află în spatele acestor manifestări nepotrivite într-o biserică.

„Petru Iacob observase mișcarea și după slujbă a chemat la sine pe cel ce avertizase pe țărani și l-a dojenit aspru. Cântărețul de la strană zâmbea ironic și aprobă gestul minerului.

Începuse să se facă lumină în cuvintele enigmatice ale tatălui meu, că lupta nu s-a terminat încă. Deci, mai existau dușmani, care continuau să semene vrajbă și ură între credincioși.

Când Petru Iacob venea la noi spre seară, în zilele acelea pline de deznădejde, venea să ne încurajeze; era neînfricat, deși casa lui era la o distanță de mai bine de un sfert de oră de la noi; nu avea nici o armă la el, drumul fără lumină, orbecăie prin întuneric ca să ajungă acasă. Se împrietenise cu Cioban - câinele nostru, care îl întovărășea credincios până acasă. Aici își primea răsplata și se întorcea acasă, sărea gardul și rămânea toată noaptea de santinelă.

Dar Petru Iacob nu se teme; când câinele pierise otrăvit, pleca mai devreme de la noi, ca să scape de cei ce îl urmăreau.

(…) Petru Iacob a propus în comitet, ca țăranilor băștinași să li se dea drum liber în biserică. Se credea că nu va apărea nici o împotrivire; totuși, două voci răsună, că nu sunt de acord. Ei, dar de data aceasta le mai slăbise elanul de mai înainte, căci în comitet era alți cinci care i-au combătut.

De acum și-a dat seama că mai are de a lupta cu doi dușmani: era cântărețul de la strană Ioanovici și Cândea, funcționar la Dir. Minelor. Aceștia doi mai instigau poporul muncitor și nu lăsau ca spiritele să se liniștească.

Dar veni neprevăzutul: C. face o tuberculoză galopantă și moare într-o zi de toamnă; în ultimele sale zile nu contenea să cheme la patul său de suferință pe tatăl meu, mărturisindu-se sincer și recunoscând greșeala pe care a comis-o că i-a făcut tatălui meu și familiei atâtea zile amare.

Când a murit, tata ne-a anunțat că a mai slăbit tovărășia celor răi, cu unul dintre cei răi, de abia atunci ne-am dat seama că acest funcționar, care se arăta foarte apropiat și foarte devotat nouă, era fals în toată comportarea lui.

Ani de-a rândul a susținut curentul împotriva lucrărilor și planurilor propuse de tata, de Petru Iacob și toate acestea din umbră”.

Dar pe lista de dușmani ai preotului Avram și ai lui Iacob mai rămâne un singur dușman, foarte apropiat de ei: cântărețul la strană. Dar ca într-o scriere de Gabriel Garcia Marques, cântărețul de strană înnebunește și este internat la clinica de nebuni din Cluj. Astfel scapă și de ultimul inamic.

„Acest cântăreț al tatălui meu, deși servea de un lung șir de ani, i-a fost de la început un răuvoitor, invidios pentru dragostea mare a credincioșilor, față de tata, sabota în toate chipurile ca să nu se poată face serviciu religios în toată pompa lui, din cauza aceasta trebuia tata să-și recruteze întotdeauna 2-3 cântăreți voluntari; în privința aceasta a fost ajutat de Petre Iacob și Ștefan Moga, ambii buni cântăreți și devotați bisericii și tatălui meu și foarte buni cunoscători ai ritualului bisericesc”.

De notat că amenințarea cu dinamita la care face referire Constantin Stanca va fi pusă în practică în 1947. Casa parohială unde locuia Elena, sora lui Constantin Stanca, și soțul acesteia, preotul Ioan Duma, cade pradă unui atentat cu bombe artizanale, nesoldat, din fericire, cu victime.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.