„În ajunul Sfintelor sărbători ale Paștilor, sărbători care și în cele mai umile familii aduc o rază de bucurie – ne vine vestea despre o groaznică și impresionantă nenorocire, care a aruncat jalea nu numai asupra unei localități, ci asupra întregului popor român.

Biserica de la marginea orășelului Costești din Argeș, situată pe malul Teleormanului, biserică ce servea și de capelă a cimitirului, luând foc aseară la ora 8,30, s-a prăbușit peste credincioșii adunați la slujba prohodului. Le-a fost acestor nenorociți ca în Marea Vineri a Patimilor să-și găsească un sfârșit atât de tragic.

Începuse slujba dumnezeiască și drept credincioșii bărbați, femei și copii, ascultau cu evlavie citaniile preoților și ale cântăreților. Lumânările aprinse se perindau prin fața icoanelor, poporul se închina în fața altarului. Poate din nebăgarea de seamă a vreunui credincios, sau din alte cauze, care nu pot fi precizate, o coroană atârnată pe un perete a luat foc, care s-a întins și la alte coroane din apropiere, făcând o vâlvătaie de flăcări. Cei din apropiere s-au străduit să le stingă, dar nereușind au strigat: foc! Atât a fost de ajuns. Panica i-a cuprins pe toți, și cu gândul să se salveze au dat buzna spre singura ușă a bisericuței.

            Învălmășeala a fost groaznică, toți căutau să fugă cât mai repede. Nenorociții năvăliseră toți la ușă, strivind cei mai tari pe cei mai slabi. Țipete înfiorătoare umpleau interiorul. Dar scăparea nu mai era posibilă. Puhoiul de oameni apăsa ușa, care nu mai putea fi deschisă. Nenorocirea se datorează numai acestui fapt: ușa bisericii se închidea pe dinăuntru și nu putea fi deschisă de cel ce reușise să pună mâna pe clanță, fiindcă masa de oameni presa mereu.

În vremea aceasta flăcările cuprinseseră întreaga construcție de lemn a bisericii. Lemnul vechi și uscat ardea cu furie. Fumul umpluse biserica și vaietele celor prinși înăuntru erau groaznice. Lupta se da pe viață și pe moarte. Scheletul bisericuței trosnea și deodată întreaga cupolă se prăbuși în interior, acoperind sub grinzile aprinse pe credincioși.

            Cei cari rămăseseră acasă au fost cuprinși de groază văzând biserica în flăcări. Au alergat cu toții. Când au ajuns în fața bisericii, o priveliște din cele mai îngrozitoare se desfășura înaintea ochilor. Sub ruinele fumegânde ale bisericii, se vedeau mormane de cadavre arzânde. Jalea era de nedescris. […]

Pe la ora 10 seara, flăcările s-au mai potolit și de sub scrumul lemnăriei s-a început scoaterea cadavrelor. Spectacolul era înfiorător. S-a încercat stabilirea numărului celor pieriți. După socotelile făcute de cei ce-i știau pe ai lor plecați la biserică, s-a văzut cu groază că lipsesc peste 100 de inși. O sută de persoane: bărbați, femei și copii au fost carbonizați. Cei doi preoți, dascălul și cântăreții au avut aceiași soartă. Au scăpat numai trei persoane și acestea cu arsuri. Printre acestea e și pretorul plășii cu un copil al său”.[1]

Valea plângerii din marginea Costeștilor

            „După întoarcerea sa de la Costești, domnul Ion Cămărășescu, directorul ministerial al Munteniei, ne-a spus următoarele despre cele constatate la fața locului:

            <

În biserică nu a fost nici o ușă ci numai un toc de ușă fără ușă de loc, având numai 60 centimetri lumină. Trecere de abia pentru un om. Aceasta probabil din pricina frigului pentru adăpost iarna, biserica fiind construită din lemn. Tinda interioară cam de 4 metri pe 4, avea o ușă exterioară, pe unde au scăpat neatinși sau ușor răniți cei aflați în tindă. Un perete de scânduri despărțea acea tindă de biserica propriu zisă. De altminteri, este greu de presupus că cineva a mai putut ști unde era ușa, în clipa grozavă când toată biserica a fost cuprinsă de flăcări.

            Totul s-a petrecut în câteva minute. Flăcările, fumul, căldura, spaima, au luat mințile la toți. Nu se poate stabili cum a luat naștere focul. În biserică ardeau și lumânări în sfeșnice. Erau coroane agățate, mai toate de celuloid, alte zeci de coroane erau în pod. Celuloidul s-a aprins, totodată și tavanul și bârnele pereților s-au aprins în același timp. Ușă, ca și cum n-ar fi fost.

Ferestre mici și zăvorâte. Tavanul jos. Pereții din bârne întregi, așa că în nici un caz nu s-ar fi putut desface. Cei prezenți au murit toți asfixiați, în picioare și abia în urmă au fost arși. […] Gândiți-vă la aproximativ 120 de persoane stând pe un spațiu de 6 metri pe 4, inclusiv altarul>>”.[2] […]

Tragedia de peste noapte

            „Dintre cei cari au scăpat din biserică, am întâlnit câteva femei și un tânăr, arși la cap și la mâini. Fiind mai puțin grav, au fost pansați și lăsați acasă. Erau singurele persoane cari puteau da lămuriri precise asupra chipului cum s-a întâmplat dezastrul. Cei salvați erau îngroziți. Abia și-au putut reveni în fire. Din mărturiile lor se poate reconstitui tragedia din biserică în toată grozăvia ei.

            Era ora 8 și jumătate seara. Lume ticsită până în ușile sfântului altar. Nu mai putea pătrunde nimeni înăuntru. Din această cauză, mulți credincioși s-au întors acasă. Slujba prohodului se oficiase mai mult de jumătate și credincioșii așteptau să se facă ocolirea cu Domnul Hristos. La un moment dat, din cauza căldurii o lumânare dintr-un policandru care nu era așezat la mijlocul tavanului, s-a aplecat atingând panglica unei coroane, de pe perete. S-a repezit dascălul, care cânta prohodul în cor, cu toți școlarii să smulgă jos coroana aprinsă. N-a rămas însă decât cu scrum în mână. Coroane din frunze uscate și flori de ceară a fost mistuită într-o clipă de flăcări.

Din nenorocire nu era singura coroană pe perete. Toți pereții bisericii erau îmbrăcați în coroane învechite. În câteva secunde au fost cuprinși toți pereții de flăcări. Panica, vacarmul s-au dezlănțuit asurzitor. De pe pereți, cădeau în capul credincioșilor frunze și ceară aprinse. Luau foc haine. Fumul înăbușia. Cei de la ușă se repezeau să-și scoată copiii din fața, cei dinspre altar năvăleau spre ușă.

Învălmășeala și fumul năuceau pe cei mai puțin rezistenți. Cădeau în picioarele celor care se zbăteau de moarte să ajungă la ușă. Lupta surdă, întretăiată de strigăte disperate, în foc și fum, aruncare în fața ușii grămezi de oameni, cari blocase ieșirea. Cei scăpați, ca dintr-un infern, erau aruncați din învălmășeală, la întâmplare, prin ușa îngustă de 60 cm. În timp ce credincioșii se zbăteau în nori grei de fum și dogoarea ce se întețea, din toate părțile, tavanul scund, de scânduri, cuprins de flăcări, începu să scuture o ploaie de foc peste capul nenorociților.

Au putut scăpa cei 17 săteni, numai grație faptului c-au dat buzna spre ușă în primul moment, când a luat foc coroana. În urmă, când focul s-a întins la tavan, totul a fost zadarnic. Curentul de aer de afară, izbind până în fundul altarului, încolăcea limbile de foc ce cuprinseseră tavanul, în jurul celor dinăuntru strângându-se ca într-un cerc de fier înroșit.

Bârnele trosneau din încheieturi și în mai puțin de zece minute un zgomot asurzitor, ca o bubuitură de tun, cutremură văzduhul. S-a prăbușit tavanul, aprins de vâlvătaie peste capul celor 108 creștini. Nu s-a mai auzit nici un vaiet, nici un strigăt. S-a stins orice suflare omenească înăuntru. […] Când au sosit pompierii de la Pitești, totul a fost zadarnic. Ei n-au făcut decât să diminueze furia focului, care altfel ar fi prefăcut pe cele 108 persoane dinăuntru în cenușă.

<

Ne sufocam. Călcam pe trupuri. Nu știam cine mai e în jurul nostru. De sus cădeau coroane aprinse. Când am ajuns în curtea bisericii abia mai puteam respira. Ne înecase fumul. Am alergat amețiți la râu, căci ne usturau arsurile căpătate la mâini, din cauză că ne apărasem de foc>>”.[3]

„Siguranța generală a statului ne-a dat relațiunea oficială a acestui dezastru. Ni s-a comunicat anume că întreaga biserică cu toți sătenii, împreună cu familiile lor cari asistau la slujbă, au ars. N-au putut scăpa decât trei persoane. Sunt peste 100 de morți, între cari majoritatea copii. Cei doi preoți ai bisericii, unul tânăr și altul bătrân, au fost și ei carbonizați’. [în „Dimineața”, Anul XXVI, nr.8382, București, 19 aprilie 1930].

            „Priveliștea ce a fost sâmbătă, în ajunul Paștilor, când au fost înșiruite rămășițele arse, înnegrite și acoperite cu lepedeie, până la sosirea coșciugurilor, în șiruri lungi și încurcate, lângă cari plângeau mame, tați și copii, strigând și smulgându-și părul, nu se poate scrie în cuvinte. […] Să ne rugăm pentru sufletele celor arși la Costești în așa chinuri mari și să ne ferească pe toți de moarte năprasnică”.[4]

[1] în „Universul”, Anul XLVIII, nr.91, București, 20 aprilie 1930.

[2] în „Universul”, ediție specială, București, 22 aprilie 1930.

[3] în „Universul”, Anul XLVIII, nr.92, București, 24 aprilie 1930.

[4] în „Alba-Iulia. Organ oficial al organizației partidului național-țărănesc”, Anul XII, nr.17, Alba-Iulia, 25 aprilie 1930.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.