06.11.2011,  16:03:27 | 0 comentarii | 710 vizualizari
Convorbiri la ziar cu ing. ZOLTAN LACATAȘ, preşedintele Ligii Sindicatelor Miniere “Valea Jiului”
de Mihai BARBU

„Tata a stat trei zile într-o surpare dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, a scăpat cu viaţă. De atunci tata mi-a repetat, de mai multe ori, că mai presus decât cărbunele trebuie să fie, întotdeauna, omul. Acesta a rămas crezul meu atât ca inginer cât şi ca lider de sindicat…”

 

Preşedintele Ligii Sindicatelor Miniere „Valea Jiului” s-a născut, la Vulcan,  în ziua de 24 iunie 1962. A urmat primele patru clase la Școala Generală Nr. 4 din Vulcan între anii 1968-1972. Clasele V-VIII le-a făcut, tot la Vulcan, în cadrul Liceului real-uman, din 1972 până în 1976. Apoi a urmat Liceul Industrial Nr. 2 Petroşani între anii 1976-1980 - specializarea electrician de mină. Doi ani a făcut armata la Târgu Jiu. Între 1981 şi 1987 este student la Institutul de Mine din Petroşani, Facultatea de Exploatări Miniere Subteran- secţia seral. În tot acest timp a trebuit să lucreze, pentru a se întreţine la şcoală, la Exploatarea Minieră Vulcan, Exploatarea Minieră Aninoasa, din nou la EM Vulcan şi EM Uricani. Din 1987 până în 1990 este inginer - responsabil de schimb la unul din cele mai mari sectoare ale minei Uricani - sectorul III producţie. Din 1990 până în 1993 a fost şeful sectorului III iar din acel an până în 2000 a fost şeful sectorului I (după ce, în prealabil, sectorul III s-a unit cu sectorul I). A rezultat un sector cu peste 800 de oameni în care erau cuprinse un complex mecanizat, abataje cu front lung şi susţinere mecanizată, abataje cameră, lucrări de pregătire, lucrări de conservare/ evacuare utilaje. Sectorul era deservit de trei puţuri.

În 1999 a candidat pentru funcţia de secretar al Sindicatului minei Uricani şi a câştigat. Din 2000 este preşedintele acestui sindicat fiind ales de trei ori. La Liga Sindicatelor Miniere „Valea Jiului”  este vicepreşedinte din anul 2003 până în 2005. În 2005, în primăvară, este ales preşedinte. A fost reales în două congrese consecutive. Este căsătorit cu Lacataş Claudia Corina - inginer în cadrul Companiei Naţionale a Huilei şi are doi copii, Bogdan - Florin şi Anca - Daniela, amândoi elevi de liceu.

 

1 noiembrie, o zi precum viaţa. Și veselă şi tristă. Depinde din ce unghi o priveşti…

 

“O mină de cărbune este locul subpământean, plin de întuneric, în care se desfăşoară poate cea mai grea şi istovitoare muncă din care omul a luat asupra sa”. Aşa a scris despre mină şi despre mineri Geo Bogza, după ce a coborât în adâncuri. În anul 1959 tatăl meu a venit în Vale din comuna Cămăraş, judeţul Cluj. Oamenii erau foarte săraci şi tata a considerat că poate să-şi facă un rost în viaţă venind în Valea Jiului. Consătenii l-au îndrumat spre mina Vulcan, unde s-a angajat ca muncitor necalificat în subteran. Cu mama s-a cunoscut în Valea Jiului deşi era dintr-o comună vecină. „Intermediar” a fost fratele mamei, care era ortacul tatălui meu la mină. A fost o dragoste la prima vedere pentru că s-au căsătorit foarte repede. Ei s-au luat de 1 noiembrie, o zi care în Ardeal e dedicată celor care nu mai sunt. Pentru ei a fost o zi a dragostei pentru că au stat împreună până în 2002 când doar moartea tatălui i-a despărţit. În 1962 m-am născut eu iar după trei ani sora mea, Ghizela. Și ea a urmat cursurile Institutului de Mine, la Facultatea de electromecanică, terminând în 1992. Din păcate, ea a plecat, acum doi ani, în Spania împreună cu soţul şi fetiţa lor. Le simt foarte tare lipsa. Cumnatul meu a plecat acolo în urmă cu cinci ani. Sora mea a lucrat la SSH Vulcan apoi la UPSRUEEM. O duceau greu şi au găsit de cuviinţă să plece. Părinţii mei au ajutat-o enorm de mult dar, la fel cum au făcut-o şi ei în urmă cu aproape o jumătate de veac, a vrut să-şi facă, singură, un rost în viaţă. Ne vedem, din păcate, doar o dată pe an. Anul acesta sper să-i pot vedea în această toamnă. Eu cred că o duce bine şi fără ajutorul nostru. Plecând, lumea nu mai poate să vorbească despre eventuale nepotisme în familia lui Lacataş. 

 

În spitale, înainte de un ultim rămas bun…

 

Minerul este, în neagra întunecime a pământului, o “palidă lumină migratoare”. Geo Bogza i-a văzut cum păşesc din traversă în traversă, clătinând lămpile în dreptul genunchiului. Mişcarea lor domoală creează un spectacol de o tulburătoare şi infinită frumuseţe. Venind unul în spatele altuia, ei plutesc în întuneric, ca pe o apă. Tata a ajuns ajutor minier dar, în 1976, a suferit un accident de muncă soldat cu o frac­tură de coloană. Până la acest nefericit accident a lucrat doar în aba­taje. A fost pensionat gradul II sau III, nu mai ştiu exact. După accident a trebuit să revină, însă, la muncă într-un serviciu la suprafaţă. A fost magazioner la sectoarele trei şi unu. Nea Pişta ajunsese, şi aici, un om cunoscut şi respectat. A ieşit la pensie, la 50 de ani, în 1988, cu sănătatea şubrezită de accidentele pe care le-a suferit. Când a murit, în 2002, eram amândoi în spital. Eu eram operat la gât iar tata era pe moarte. Mama m-a anunţat că tatii îi era rău şi că ar fi bine să vin să-l văd. Am ajuns la el cu două-trei zile înainte de a muri.

Eu eram bandajat la gât, abia venisem de la Bucureşti. Era în septembrie, în urmă cu şapte ani. A avut o boală rară, Adisson îi zice, care duce la o depigmentare severă a pielii şi, din păcate, a mai suferit de o ciroză pe care n-a putut s-o învingă.

Când eram copil, pe la  5 ani, reţin imaginea unei camere cu o  bucătărie în care mama gătea şi ne călca hainele cu fierul încălzit cu cărbuni. Tata venea de la şut, îmbrăcat în salopetă, murdar de praful de cărbune din subteran. Aveam, acasă, o covată de tablă în care mama ne făcea baie şi unde se spăla şi tata de cărbune. Minerul făcea baie acasă pentru că în acea vreme nu aveau cum să se spele de cărbune la mină. Venea de fiecare dată cu butucul şi cu securea pe spate. Era, cred, imaginea clasică a minerului de odinioară…

 

Tata, cu toată brigada, a stat într-o surpare vreme de trei zile. Trei zile lungi cât veacul…

 

Din garsoniera unde am locuit în primii ani de viaţă, ne-am mutat în blocul F4 de lângă liceul real-uman. Dimineaţa, pe la ora 3-4, o zăream pe mama cum se trezea, îi pregătea tatii suplimentul, îl învelea în ziar şi îl conducea până la uşă. Tata lucra pe atunci opt ore şi nu şase cum se lucrează astăzi. Venea acasă tot pe la ora 3-4. Îl vedeam extrem de obosit.

în minte cum tata ne-a povestit cum a fost prins într-o surpare. Pe atunci nu era spitalul nou ci doar cel vechi, care avea doar câteva camere. În surpare a fost prins un schimb întreg şi au stat trei zile blocaţi. Aveau aer trimis prin conducta de aer comprimat. Au lucrat să-i scoată din surpare mai multe echipe de salvatori minieri. Pe atunci la Vulcan era director Cotoţ şi, spre cinstea lui, a reuşit să-i salveze pe toţi. După ce directorul minei s-a asigurat că sunt în viaţă le-a dat un rom. Tata nu mai ştia cât a băut, de fericire sau de necaz, cert este că toţi s-au făcut praf. Erau epuizaţi, sleiţi de puteri dar fericiţi că au scăpat. De la mină s-au dus direct la spital unde au fost internaţi imediat şi trataţi vreme de şapte zile. După trei zile ne-au permis să-i vizităm şi atunci am fost şi eu la el la spital. Am înţeles atunci ce bine e să ai tată chiar dacă e ţintuit pe un pat de spital.  Tata a stat trei zile într-o surpare dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, a scăpat cu viaţă. De atunci, tata mi-a repetat, de mai multe ori, că mai presus decât cărbunele trebuie să fie, întotdeauna, omul. Acesta a rămas crezul meu atât ca inginer cât şi ca lider de sindicat…”.

De câte ori suna, la ora două, duda de la Fabrica de stâlpi hidraulici din Vulcan ştiam că tata va veni acasă. Suna lung, lung de tot şi ştiam că e vremea ca tata să iasă din subteran şi să se întoarcă acasă. Și acum parcă o aud şi mai aştept ca tata să se mai întoarcă, iar, printre noi… Duda de la ora două era un reper al reîntregirii familiilor. Într-o oră sau două toate familiile se reuneau în jurul mesei de prânz.

 

Din Cămăraş, spre sud, în Valea tuturor posibilităţilor. Și, apoi, spre Vest, în Spania…

 

Tata a venit primul la Vulcan. L-au urmat apoi bunicii şi fraţii. Au fost şapte (cinci băieţi şi două fete) şi toţi l-au urmat în Vale. Toţi s-au angajat fie la mina Vulcan, fie la Preparaţia Coroeşti. Erau sărmani şi au venit să-şi facă un rost. Patru dintre ei mai trăiesc. Trei au murit şi sunt îngropaţi, alături de bunicii mei, la Vulcan. Când s-a împărţit ceea ce rămăsese după bunicii mei i-am spus tatei să renunţe la partea lui şi să o lase celor care au rămas acasă. La început nu a vrut dar apoi mi-a dat dreptate. Ei erau mult mai săraci decât noi iar viaţa noastră era, acum, legată de Valea Jiului. 

Am o groază de verişori din partea tatălui şi a mamei mele cu care mă văd rar. Unii au plecat în Italia şi Spania, alţii s-au întors acasă, în zona Clujului. Unii au făcut facultăţi şi au rămas aici. E greu să ne mai vedem, acum, cu toţii. După tata au venit toţi în Vale, după Revoluţie s-au împrăştiat în cele patru vânturi… Eu am făcut practica la mina Livezeni în 1979. În 1980 când a avut loc marea explozie de la Livezeni făceam armata la 50 de km de Petroşani. Au murit mulţi militari atunci la Livezeni. Eu mă aflam, atunci, la Târgu Jiu… Cineva, acolo sus, a avut grijă de mine.

 

Cea mai scumpă bere din istoria mineritului

 

Blocul în care stăteam noi era cam la 100-150 de metri de cel în care stătea familia Surulescu. Tatăl său era director general la Combinatul Minier Valea Jiului. L-am cunoscut, încă din acea vreme, pe Daniel Surulescu. Nu erau foarte mulţi copii de director general în acea vreme. Era o familie foarte cunoscută în Valea Jiului. Daniel era un copil absolut normal. În relaţiile cu noi se comporta absolut firesc. N-am observat niciodată să fie arogant. Eu am făcut parte dintr-o familie modestă şi tata mi-a cerut să rămân modest indiferent de funcţiile pe care le voi avea în viaţă. El era mai mic decât mine cu câţiva ani şi l-am cunoscut, mai bine, doar după perioada liceului. Când el intra la Institut eu eram în ultimii ani aşa că ne intersectam pe culoarele institutului sau prin oraş. Ne-am cunoscut dar nu am avut o relaţie specială cu el. Eram vulcăneni amândoi şi ne salutam ca vecini. Avem, însă, multe amintiri comune din luptele duse pentru binele mineritului din Valea Jiului.

Varujan Vosganian a venit în vizită la Exploatarea Minieră Lupeni. Eu am un principiu: până nu vezi subteranul nu îţi dai seama de cât valorează munca minerului.

Au intrat în subteran, împreună cu ministrul Vosganian, directorul general Surulescu, directorul minei Lupeni, Cristi Purcaru, şi cu mine. Ne-au mai însoţit şi colegi de la minister, companie şi de la mina Lupeni plus secretarul general, Viorel Palaşcă.

Am fost într-un abataj frontal cu subminare şi, după vizită, ne-am întors spre ziuă. Pe drumul spre abataj şi înapoi am încercat să-i explic ministrului, ajutat şi de ceilalţi colegi care ne-au însoţit, ce înseamnă subteranul. Mi s-au părut extraordinare două lucruri. 

Ministrul nostru a recepţionat şi a filtrat imediat tot ceea ce i-am spus iar când a dat ochii cu presa vorbea de parcă fusese în mină dintotdeauna. A pus informaţiile cap la cap şi cu ceea ce ştia anterior despre minerit a vorbit presei ca un miner vechi.

Minerii când ies din şut mai beau o bere, o ţuică, un coniac, ce găsesc şi ei la îndemână. Directorul minei Lupeni i-a oferit ministrului Vosganian o bere foarte rece. Ministrul era transpirat după efortul depus dar ne-a întrebat: Cum, voi beţi când ieşiţi din mină? Sigur că da, am confirmat noi. Aşa e tradiţia. Ministrul a băut berea a zis că i-a căzut foarte bine şi, apoi, a acordat Companiei Naţionale a Huilei o subvenţie de 300 miliarde lei vechi. A fost, cred, cea mai scumpă bere din istoria mineritului...

 

Când doi foşti vulcăneni „se ceartă”, câştigă toată lumea

 

A doua întâmplare a fost la 7 octombrie 2008, la Bucureşti. LSMVJ şi Blocul Naţional Sindical au organizat un marş pentru munca decentă. Noi am avut cei mai mulţi reprezentanţi şi, ulterior, am fost invitaţi la o întâlnire cu ministrul Economiei şi Finanţelor, d. Varujan Vosganian. Am avut o întâlnire dură la care a participat şi directorul general al CNH, Daniel Surulescu, şi liderul sindical Dumitru Costin, cu care am o relaţie foarte apropiată şi pe care îl apreciez foarte mult. Atunci l-am tamponat foarte urât pe directorul general făcându-l mincinos în faţa ministrului. (Salariul minim la data respectivă trebuia înmulţit cu 1,5 ca să avem baza salariului muncitorului necalificat din cadrul Companiei.) Am spus, atunci, că directorul general  îl dezinformează pe ministrul Vosganian. Are dreptate d. preşedinte? Surulescu, roşu la faţă, a zis: Da, d-le ministru, are dreptate! Îi dau dreptate pentru că nu pot altfel. Atunci, a zis d. ministru, trebuie să rezolvăm problema. Ministrul ne-a acordat a doua creştere salarială din 2008. Aceea a fost de 14 la sută. Mai mult de atâta nu pot să vă dau… a zis ministrul. Dar aceasta a fost urmată, la începutul anului 2009, de o a treia creştere salarială de 11 la sută. Înclin să cred că aceste lucruri se uită uşor. Oare va rămâne, în istoria vremurilor noastre, doar ceea ce spun alţii aruncând cu praf în ochii mulţimii?

 

Povestea celei mai mari creşteri salariale

 

Mărirea salarială cu 14,5 % are, şi ea, o poveste destul de interesantă. Verişoara mea, care este plecată în Italia de 11 ani, a fost şefa de cabinet a primarului Devei, d. Mircia Muntean. Am întrebat-o dacă şi - a mai menţinut relaţiile cu d. primar. Mi-a confirmat şi mi-a aranjat o întâlnire cu edilul Devei. Am stat de vorbă un sfert de oră şi mi-a spus că liberalii vor avea o întâlnire, la Sinaia, cu liderii partidului. Mircia Muntean mi-a facilitat o întâlnire cu primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, care mi-a dovedit, în cel puţin două ipostaze, că a vrut să ajute Valea Jiului. M-a primit în apartamentul în care stătea, pe perioada acestui „summit”, într-un hotel de 5 stele din Sinaia. Am venit documentat. Acolo era tot staff-ul PNL dar eu, în afara lui Mircia Muntean, nu cunoşteam pe nimeni. Am stat de vorbă cu premierul 30 de minute în care i-am expus, fără să fiu întrerupt, situaţia Văii Jiului. I-am cerut, apoi, ajutorul.

Primul-ministru mi-a zis că, în primul rând, s-a bucurat că ne-am cunoscut. Mi-a plăcut cum mi-aţi expus situaţia şi, în al doilea rând, vreau să vă spun că o să vă ajut. Mircea, i-a spus primarului Devei, trebuie să ajutăm oamenii din Valea Jiului. Da, domnule prim-ministru, trebuie ajutaţi pentru că sunt oameni care merită să fie ajutaţi, a zis primarul Devei. A avut loc, apoi, şedinţa de Guvern. Am auzit, ulterior, de la un membru al Guvernului, că „i-aş fi făcut ceva primului-ministru”. Cinci minute nu ne-a vorbit decât despre un lider de sindicat din Valea Jiului care a putut să prezinte o situaţie concretă, foarte coerent, foarte corect şi foarte elocvent unui prim-ministru. Te-a felicitat personal în şedinţa de Guvern mi-a zis ministrul respectiv. Felicitându-mă pe mine a felicitat oamenii din Valea Jiului. Atunci a avut loc majorarea cu 14,5 la sută din anul 2007.

 

Inginerul. De la extremă la “inter rătăcitor” prin subteran

 

Prin anii `80 jucam fotbal la Minerul Uricani. Am participat şi la un meci de baraj cu Timişoara pentru promovarea într-o categorie superioară. Am jucat în toate cele 29 de etape anterioare dar atunci antrenorul nu m-a folosit decât un sfert de oră. Am pierdut acasă cu 0-2. Colegii îmi spuneau Inginerul. Jucam mijlocaş şi extremă. Pe atunci director la Uricani era inginerul Alexandru Blaj iar Iacob Stoica era director tehnic-producţie. El ţinea legătura cu noi. După meci am plecat în armată două săptămâni pentru a primi gradul de sublocotenent. Când am revenit din convocarea în armată am hotărât să mă las de fotbal şi să ocup o funcţie de inginer la mină. Nu numai în echipa Minerul… 

În 1987, directorul Alexandru Blaj m-a repartizat la şeful de sector Eugeniu Stoica, la sectorul III, şi tot la producţie am stat până în 2005. Eram foarte exigent la mină. Aveam şi două porecle, dacă vreţi să vi le spun. Oamenii mei le foloseau în următoarele formulări: „Vine Piticu şi ne…!” sau  „Vine Unguru şi ne…!”. Oamenii ştiau foarte bine că sunt exigent, dar nu dur. Voi mă condamnaţi astăzi dar eu vreau să ajungeţi sănătoşi acasă, la copii, la familie şi să câştigaţi şi bani. Acesta este obiectivul meu şi dacă mă ascultaţi  ajungeţi să luaţi  pensia sănătoşi!

 

Crăciun cu brad verde şi frumos plus patine cu şuruburi şi cheie

 

Fiind copil a venit la noi un frate al mamei mele de la Cluj. Era necăsătorit, avea vreo 37- 38 de ani şi venise să petreacă sărbătorile de iarnă, împreună cu familia, la Vulcan. Eu aveam vreo 11 - 12 ani. M-a întrebat: Măi, Zoli, ce ţi-ai dori să-ţi aducă Moş Crăciun? O pereche de patine, i-am zis. Costau fix 33 lei dar pentru o familie modestă cu banii ăştia îţi cumpărai ceva ce puteai pune pe masă. Era un efort financiar nici foarte mare dar nici foarte mic. Era înainte de Crăciun. M-am culcat şi dimineaţă, sub bradul de Crăciun, aveam o cutie. Am desfăcut-o şi erau patinele cu şuruburi şi cheie pe care mi le doream. M-am bucurat că Moş Crăciun a ştiut ce mi-am dorit dar am ştiut că îi mai spusesem cuiva. Nici acum nu sunt lămurit cum s-a întâmplat. Știu că amândoi, şi Moş Crăciun şi unchiul meu de la Cluj, mi-au făcut o mare bucurie. În Vulcan, aveam un patinoar la Școala Generală Nr. 4. Era un parc unde când ploua foarte bine şi îngheţa patinoarul era gata. Se mai dădea şi cu apă pentru a desăvârşi opera naturii. Ne mai dădeam pe panta de la Preparaţia Coroeşti. 

 

Paşti sărbătorit de două ori cu poezii pascale recitate bilingv

 

De Paşti noi ţineam două sărbători. Tata era de religie reformată iar mama era de origine ortodoxă. În această privinţă, noi, în familie, eram foarte democraţi. îneam, cu egală bucurie, şi Paştele reformat şi Paştele ortodox. Mama mă trimitea să ud fetele vecinilor, ale prietenilor şi ale neamurilor. Grea misiune… Îmi cumpăram o sticluţă de parfum cu care câştigam câţiva bănuţi, ouă şi prietenia fetelor udate. Eram îmbrăcaţi foarte frumos de Paşti. Totul era nou: pantofi, cămaşă, costum. Pe vremea aceea, dacă aveam trei lei, erau bani, nu glumă… Aveam un repertoriu bilingv. Spuneam poezia şi în româneşte şi în ungureşte.

 

Am vrut să mă fac profesor de engleză. Apoi TCM-ist. Dar a ieşit aşa, să fiu miner şi eu cu soarta asta mă împac…

 

Eu în clasa a VIII-a am avut numai zece la engleză. Îmi plăceau filmele americane şi îmi plăcea să spun cum zicea actorul de pe ecran. Eu conversam, într-a opta, cu profesorul meu de engleză. Îl chema Lepădătoni. La vremea respectivă voiam să mă fac profesor de engleză.  Într-a „unşpea” împreună cu colegul meu, Taşcău, am vrut să mergem la TCM la Timişoara. I-am spus tatei că aş vrea să merg la Timişoara. Tata mi-a zis că nu are nimic împotrivă dar nu are cu ce să mă ţină la facultate. Cu toate că, în acel timp, mama lucra la Fabrica de confecţii din Vulcan. Am înţeles situaţia. Am făcut practica de la liceu intrând, prin puţul de pe Maleia, în mina Livezeni. Mi-am dat seama că viitorul meu este în minerit. Am dat în vară examen la Institut şi din cauza probei de matematică am fost respins. Am fost cam euforic şi am greşit soluţia la o problemă deşi o ştiam. În toamnă am intrat al şaptelea. Am vrut să devin conducător ca să pot ajuta oamenii. În familie aveam atâţia mineri încât era inevitabil să nu ajung la mină. Tata m-a învăţat câteva lucruri simple şi foarte folositoare: dacă voi lucra la mină, să am grijă de oameni. Să nu-i mint şi să nu-i fur. Ai grijă ce faci. O dată îi poţi minţi. A doua oară - nu. Să nu fii cu nasul pe sus. Astăzi eşti într-o funcţie, mâine nu poţi să ştii unde vei fi. Eu cred că mi-a dat nişte sfaturi foarte bune.

 

Omul, mai presus decât orice tonă de cărbune

 

Eram inginer la complexul mecanizat de la mina Uricani. S-a produs o surpare la intersecţia din galeria de baza. Un coleg şi-a prins piciorul între un lemn, o armătură şi sterilul foarte, foarte mărunt. Acesta curgea, curgea, curgea şi nu puteam să-l oprim. Era o gaură doar cât mâna. Am întrerupt producţia şi ne-am ocupat doar de cazul acesta. Dispeceratul ne întreba, din două în două ore, care era situaţia în subteran. Avem probleme cu transportorul. Nu-l putem porni… le-am spus. Voiam să salvăm omul care era în steril până la brâu. Mi-era frică să nu se sufoce. Am muncit câteva ore. Orele păreau un calvar. Cizma ar fi fost mai bine să fie mai mare cu o jumătate de număr, aşa e bine să fie cizmele în subteran. În caz că îţi prinzi piciorul, să-l poţi scoate uşor. Nea Oaidă mi-a zis: Dom` inginer trebuie să-i tăiem piciorul! Altfel nu scapă!  Nu am fost de acord. Am reuşit, în cele din urmă, să-l scoatem afară. Dimineaţă, le-am spus celor din conducere că am avut lanţul rupt la transportor şi că a durat cam mult până l-am repornit. Acum merge? Merge! Am băut, de fericire, mai multe ţuici de am ajuns acasă pe la prânz. Eram fericiţi că am salvat un om. Recent, omul despre care v-am povestit a şi ieşit la pensie. Întreg. Atunci a fost cumpăna vieţii lui. După câteva zile m-am întâlnit cu d. director Stoica. Zoli, vino până la mine. S-a întâmplat ceva? Nu, vreau să stăm de vorbă. 

- Atunci, noaptea ai avut aşa mari probleme cu transportorul? Pentru că n-ai dat producţie deloc. Ce s-a întâmplat?

Am vrut să-i explic cum a fost cu lanţul rupt.

- Măi, băiatule, e un mare lucru ce ai făcut tu atunci. Și altădată să faci la fel. E mai importantă viaţa omului decât orice transportor. Te felicit pentru ce ai făcut şi tu şi trupa ta. Eu am ştiut adevărul chiar a doua zi. Nu trebuie să dai cărbune cu sânge. Viaţa omului e cea mai preţioasă. În zece ani de activitate ca şef de sector, am avut un singur accident cu invaliditate. Deşi sectorul nostru dădea până la 70 % din producţia minei Uricani. Pentru mine, întotdeauna, omul a fost mai presus decât orice tonă de cărbune.

 

Antrenamente cu  Play Station 3 pentru a ajunge la nivelul următor

 

Înainte de `90 traduceam filmele văzute pe video. Acum îmi plac foarte mult filmele de comando, de acţiune şi cele istorice. N-am văzut filmul cu Hoffa. Dacă o să mi-l împrumutaţi o să-l văd cu siguranţă ca să ştiu cum stau lucrurile, în viziunea unora, cu liderii de sindicat.  Mi-a plăcut Top Gun cu Tom Cruise. Joc pe Play Station 3 numai pe jocuri de comando. Acolo există praguri. Dacă nu treci de ele, nu poţi ajunge la nivelul următor. Trebuie să găseşti soluţii ca să treci de foarte mulţi duşmani. E ca-n viaţă… Eu nu mă las până nu ajung la final. Nu poţi să termini un joc într-o zi. Noaptea nu joc. Îmi fac timp la sfârşit de săptămână. Trec prin toate cele trei stadii: de soldat abia venit în armată, de veteran sau de angajat în trupele speciale. Eu aleg varianta din mijloc pentru a ajunge la trupele speciale. Încep jocul pe la ora patru după-amiază şi, de multe ori, nu mă mai duc nici la masă. Dacă îţi place eşti atât de concentrat că vrei, neapărat, să ajungi la pragul următor. Am jocuri cu subiecte de science fiction sau din cel de-al doilea război mondial.

 

Pe Valea Morii, în căutarea vremurilor de odinioară

 

Ziua Minerului pe Valea Morii din Vulcan. Minerii aveau butoaie mari de lemn pline cu bere… Se bea cu măsură, cu ţapul şi cu halba. Minerii veneau ca familiile. Te uitai, îi ascultai şi te minunai de câte putea omul să povestească despre minerit. După `90 minerii îşi luau mici şi lăzi cu bere. Moldovean, oltean, ungur, nu conta, erau cu toţii împreună.

N-ar fi rău dacă s-ar relua această tradiţie. Acum minerii au maşini şi nu mai urcă pe jos Valea Morii. Cânta fanfara, se cânta şi muzică populară, era o altă atmosferă. Erau, oare, minerii altfel? 

 

Noi le simţim mereu deasupra noastră

 

Bogza spune că cel care priveşte “palidele lumini migratoare” din subteran are sentimentul că inima i se umple de fiorul spaţiilor necunoscute şi că aceste lumini nu mai sunt corăbii, ci chiar stele.

 

Epilog

 

Interviul e pe sfârşite. Sună telefonul. Era mama lui Zoltan Lacataş. Are 66 de ani şi stă, singură, în Vulcan. Citise un săptămânal din Valea Jiului şi era extrem de afectată. Fiul îi spune să citească, peste câteva zile, „Ziarul Văii Jiului” pentru că atunci oamenii vor afla, cu adevărat, cum e omul Lacataş, cu bune şi cu rele. Aceste pagini vor sta în balanţă cu imaginea (falsificată) propusă lumii de alte pagini (nesemnate) aruncate pe piaţă în cantităţi industriale. Oamenii nu mai sunt proşti. Ei pot să discearnă, acum, în cunoştinţă de cauză.


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter