03.11.2011,  08:56:10 | 0 comentarii | 839 vizualizari
Andrei Samuel, 68 de ani, deportat politic: / „Dacă nu ne eliberau ruşii, atunci noi trebuia să fim duşi la lagărul de la Auschwitz. Dar şi regimul care ne-a eliberat ne-a deportat la rându-i...”
de Ziarul Vaii Jiului

Domnul Samuel are 68 de ani şi povesteşte cu durere în priviri. Parcă îl răscoleşte fiecare cuvânt, fiecare amintire. Recunoaşte că nu îi este uşor să îmi povestească toate prin care a trecut. Și simt că este un om foarte mândru, pentru că, deşi se ţine tare şi susţine că nu a fost atât de greu la Moldoviţa precum aş crede, spaţiile dintre propoziţii, spaţiile umplute de tăcere cruntă, spaţiile care îi aduc aminte că viaţa este crudă şi nedreaptă, spaţiile acelea îl dau de gol şi îi arată toată umanitatea în forma ei cea mai pură. Deşi încă mai are neamuri şi cunoştinţe, domnul Samuel este singur. A rămas văduv acum ceva timp, iar acest lucru îl macină mai mult decât orice... Și privirea lui tristă îmi spunea că oricât de grea ar fi viaţa vei reuşi să treci peste orice atâta timp cât ai lângă tine persoanele pe care le iubeşti. Și pe domnul Samuel se vede clar că a iubit şi încă mai iubeşte...

 

O familie obişnuită de evrei loneni
Reporter: Domnule Samuel, cum începe povestea dumneavoastră?
Samuel Andrei:
Povestea mea se bazează pe mai multe întâmplări cu caracter ironic. Eu sunt evreu, şi în timpul celui de al doilea război mondial, în perioada regimului antonescian, eu şi cu familia mea am fost luaţi şi deportaţi în Haţeg. Ei bine, pentru noi, 23 august a avut o însemnătate majoră pentru că noi am fost eliberaţi de către sovietici. Dacă nu ne eliberau ruşii, atunci noi trebuia să fim duşi la lagărul de la Auschwitz. Dar şi regimul care ne-a eliberat ne-a deportat la rându-i. Eu eram elev în clasa a treia atunci. Părinţii, mama era casnică şi tata era comerciant, aveau o măcelărie acolo în Lonea, dar nu aveam angajaţi, tata muncea de unul singur la măcelărie. Era un fel de afacere de familie. Și pentru asta am fost catalogaţi mici burghezi, mici exploatatori sau aşa ceva. Și pentru treaba asta, într-o dimineaţă s-o prezentat un miliţian dintr-o altă localitate, nu din Petrila sau din Petroşani, unul pe care nu îl cunoşteam. A venit pe la ora noua dimineaţa şi ne-a dat trei ore să împachetăm 90 de kilograme de persoană pentru persoanele adulte şi 40 de kilograme de persoană pentru copii că ne duce, nu ne-o spus unde. Am chemat nişte vecini pe care i-am rugat să aibă grijă de casă. Din tot ce era în casă nu am putut lua nimic, decât acele bagaje neînsemnate în care nu am putut să selectăm care sunt lucrurile esenţiale şi care nu.
Lonea-Livezeni-Vatra Moldoviţei
Și ne-a încărcat în nişte camioane, camioanele alea parcă şi acuma le văd cu prelată închisă în spate, şi ne-o dus în gara Livezeni şi ne-au îmbarcat în nişte vagoane de marfă, din alea închise zise bou vagon, aşa le zicea. Și am călătorit două zile cu opriri în tot felul de câmpii, în Bărăgan, habar nu am avut unde vom ajunge. Toţi am presupus că ne duce în Rusia, că aşa era vorba că dacă te ia, atunci acolo te vor duce. Dar ne-or dus în Moldova, la Moldoviţa, acolo unde e mănăstirea aia Vatra Moldoviţei, unde am avut o primire deosebit de proastă, pentru că deja fusese inoculată ideea la localnici că „sunt exploatatorii care au supt sângele poporului”. Prin urmare, localnicii, iniţial, s-au purtat foarte urât cu noi. Ne-au băgat în nişte barăci de armată abandonate, insalubre fără să ne dea de mâncare, fără să ne dea nimic.
Din baracă în casa scriitoarei Horodincă 
Reporter: Și în afara faptului că stăteaţi în condiţii mizere, cum era viaţa? Localnicii vă făceau probleme?
Samuel Andrei:
Păi, viaţa era groaznică, vă daţi seama... Oricum, după câteva zile, localnici au observat că, stai dom’le că aştia nu sunt chiar nime-n lume, şi au început să ne aducă mâncare şi chiar îmbrăcăminte,  dacă aveam nevoie. Și după alte două săptămâni, ne-au luat şi ne-au împărţit pe la localnici, câte o familie la un localnic, altă familie la alt localnic. Oricum, era altceva. Scăpasem de barăcile alea mizerabile. Locuinţele astea noi erau simple, case de la ţară, acceptabile. După două-trei luni de convieţuire, au observat că se pot foarte bine împăca cu ardelenii, că au multe lucruri de învăţat de la ardeleni. Și în timp s-a legat chiar şi o prietenie strânsă între deportaţi şi localnici, prietenie care a durat până a decedat o parte sau alta, că puţini mai sunt în viaţă. Pe noi, de exemplu, ne-a luat o familie, iar capul familiei era şeful gării. Se numea Horodincă. Reţin numele pentru că Georgeta Horodincă a ajuns în timp o scriitoare cu renume în ţară. Și am ţinut legătura până acum trei-patru ani. Am fost în vizite la ei, un copil de-al ei o fost în vizită la mine. Deci, s-au strâns relaţii deosebite între noi şi ei.
Muncă necalificată. Școală în limba ruteană
Dar să revenim la condiţiile de viaţă... Acolo era o fabrică de cherestea. Și alt lucru nu era voie să muncească nimeni, decât muncă necalificată. Tata tăia buşteni şi îi încărca şi mama, care era casnică şi nu lucrase niciodată. O trezeau noaptea la orice oră, când se încărcau vagoane cu scândură pentru export. Necazul meu mare a fost că în primul an nu m-au primit la şcoală. Trebuia să intru în clasa a patra, dar nu m-au primit. Următorul an am intrat la şcoală, dar o şcoală în limba de predare ruteană, ceva foarte asemănătoare cu rusa. Și ne-am adaptat şi noi cum am putut...
Miliţianul care creştea găini în... cameră
Reporter: Și cât timp aţi fost deportat?
Samuel Andrei: 
Un an şi jumătate. Și după această perioadă ne-au dat voie să venim acasă. În timpul ăsta nu am putut pleca de acolo că era domiciliu forţat. Noi când am venit acasă nu mai aveam nimic... Pierdusem absolut tot ce am avut, mobilă, casă... În locul nostru, în casa noastră, au băgat un miliţian şi o profesoară. Mă rog, profesoara o fost mai civilizată, dar miliţianul a fost sub orice critică. De exemplu, în una din încăperi ţinea găini, nevastă-sa era una de pe la Băniţa. Și creşteau găini în casa noastră... Treaba asta eu am trecut-o în autobiografia mea. Și când am fost student în anul I la Timişoara, m-au chemat să corectez autobiografia, să scot toate lucrurile astea, că o fost o greşeală a regimului. Eu le-am zis „dom’le eu am suferit de pe urma acestei greşeli, aşa că nu scot nimic”. Nu am vrut să modific autobiografia.
Reporter: Și când v-aţi întors acasă şi aţi văzut că în casa dumneavoastră locuia cineva, cum aţi reacţionat la faptul că eraţi pe drumuri?
Samuel Andrei:
Păi, ne-au eliberat totul. Profesoara a plecat imediat şi miliţianul a mai stat câteva luni şi a  plecat şi el. Aşa am putut să ne mutăm în vechea locuinţă. Dar a trebuit să luăm totul de la început, că nu mai aveam nimic.
Mulţumit cu ce are
Reporter: Acum nu cereţi nicio despăgubire morală, că există o lege...
Samuel Andrei:
Da, există o lege de care eu nu vreau să abuzez. Trebuie să te judeci cu statul, să-ţi dea despăgubiri morale şi daune pentru ce ai pierdut. Eu nu am cum să dovedesc ce am pierdut şi cum am pierdut. Nu am niciun fel de act că mi-a dispărut cutare şi cutare. Și trebuie să umblu după tot felul de martori, care sunt foarte puţini, nu prea mai sunt în viaţă. Sincer să fiu, nu mă complac în această idee. Și eu sunt mulţumit cu ceea ce am de la stat pentru faptul că am fost deportat. Adică, am gratuităţi, primesc şi o sumă de bani, nu plătesc impozit, nici la maşina pe care nu o am, am 12 călătorii la clasa I, pe care nu le-am folosit niciodată. Pot să iau împrumut cu prioritate de la C.E.C. ca să îmi repar locuinţa, am drept la loc de veci gratuit şi alte mărunţişuri din astea neînsemnate. Aşadar, nu vreau să îmi pierd eu timpul prin tribunale, judecăţi, fără prea multă eficienţă. Nu am încredere în legile statului, asta de fapt e problema mea...


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 7 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter