06.11.2011,  18:23:46 | 0 comentarii | 629 vizualizari
Convorbiri la ziar / Costel Avram: “Într-a şaptea voiam să mă fac istoric. N-am reuşit. Am ajuns inginer, şi apoi, politician. Adică un om pentru oamenii care fac istorie...”
de Mihai BARBU

„Munţii erau aproape sub uşoara pâclă şi aerul avea o limpezime de izvor. Pe şesul larg între buchete de sălcii înfloreau fâneţurile şi sfârâiau cosaşii neostenit sub vibrarea luminii fierbinţi. Apa verde dormea lin, cu umbra tufişurilor în fund.
Mai departe erau imaşuri şi sate, spre munte. Le ştiam însă nu le vedeam: umblam numai pe sub cer, în locuri singuratice; şi la malul gârlelor şi bălţilor ni se arăta cerul celălalt, dincolo în fund, unde se coboară câteodată Făt-Frumos din poveşti”. Astfel descrie Mihail Sadoveanu Verşenii, locul de unde se trăgea mama sa şi locul copilăriei sale miraculoase. Acolo marele scriitor s-a simţit fericit şi inconştient ca însăşi natura, acolo fiinţa sa se armoniza cu cerul, cu apele şi cu toate peisagiile. Acolo putea poposi la un izvor, acolo se putea odihni pe o brazdă de fân, acolo era locul în care simţea puterea unei vieţi nemuritoare.

 

 

Când un mare scriitor descrie locul copilăriei sale, imaginile sale te urmăresc şi, în cele din urmă, ceea ce vede el devine un loc comun. Toţi vom percepe, acum, Verşeniul ca pe un loc magic descris, pentru totdeauna, de Sadoveanu. Fiii satului Verşeni se mândresc cu faptul că Mihai Sadoveanu le e consătean aşa cum petrilenii se mândresc cu faptul că Ion D. Sîrbu le e concitadin. Astăzi, în “Convorbiri la ziar” veţi putea citi un text-maraton rezultat în urma unor discuţii pe care un petrilean le-a avut, în timp, cu un “verşenian”. Ambiţia lor a fost să vă ofere un text sincer şi, din când în când, sentimental.

 

Două constătări evidente: Comuna Miroslăveşti are cinci sate. Familia Avram are cinci copii.

 

Aglaia şi Alecu Avram din satul Verşeni - comuna Miroslăveşti au avut cinci copii: Valentin, Costel, Sebastian, Loredana şi Nicuşor. Din cei cinci fraţi trei sunt, acum, în Petroşani iar doi au rămas la Moldova. Valentin e la Paşcani iar cel mai mic, Nicuşor, a rămas, cu mama, acasă. Sebastian şi Loredana l-au urmat pe Costel care a venit, în 1994, în Valea Jiului de la Suceava. Acolo juca rugby la CSM Suceava şi cei de la Știinţa au pus ochii pe el şi l-au transferat la echipa din Dealul Institutului. Tânărul a venit la Petroşani cu gândul de a face sport, bani şi o facultate. Nu neapărat în această ordine. Tatăl său a fost foarte fericit când a auzit că, la Petroşani, fiul său va urma Institutul. Ar fi fost primul din neamul lui de răzeşi care ar fi intrat  într-o înaltă şcoală.

 

“Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra/ Să nu văd frunzele cum cad din ram...”

 

Din păcate, tata s-a prăpădit la doar 61 de ani. A avut cancer. în minte că atunci când am plecat spre Petroşani s-a oprit la poartă şi mi-a făcut cu mâna ca un copil. Se bucura că plec la facultate, se întrista pentru că nu ştia dacă o să mă mai vadă. A murit, ce tristă glumă, de 1 aprilie 1995. Pe 15 martie, Sebastian şi Loredana au venit la Petroşani. Mi-au adus o scrisoare de la tata în care mă ruga să am grijă de mama şi de fraţi. Îşi exprima dorinţa să mai fim încă odată împreună înainte ca el să plece Dincolo. A murit cu gândul că voi ajunge  acasă şi o să mai vadă. Din păcate, telegrama de acasă a fost trimisă din Verşeni vineri şi a ajuns la Petroşani, la Căminul studenţesc nr. 5, sâmbătă la ora 13. Sâmbătă, la 13 fără un sfert am plecat cu colegii mei în Parâng. Am râs, am cântat şi ne-am distrat pe cinste. Pe atunci nu erau telefoane mobile cu care să poţi comunica rapid şi eficient. La întoarcerea în cămin am găsit telegrama de acasă. Eu plecasem cu un sfert de oră mai repede spre Parâng. Vineri seara tata murise. Toţi erau acasă şi tata arăta cu mâna spre poza mea de pe perete şi întreba: Costel unde-i? Eu eram la munte...  

Când tata s-a îmbolnăvit eram, în cantonament, cu echipa la Mangalia. M-a sunat să vin acasă. Antrenorul m-a înţeles şi mi-a dat voie să părăsesc cantonamentul. Ne-am întâlnit la Paşcani şi am fost la doctor să-şi facă analizele. Era în februarie.

 

Îi ieşiseră rău. Când s-a urcat în autobuz părea la fel de neajutorat ca un copil rămas singur pe lume. 

 

De la cărămida de chirpici la cea din Zidul Berlinului

 

Tata a fost paznic de noapte la CAP iar ziua lucra cu noi la câmp şi la făcut chirpici. Recent, la Clubul Elevilor din Petrila, Dan Puric a spus că elveţienii au descoperit că chirpiciul e cel mai bun material de construcţie din lume. Este termoizolantul perfect. Când eram copil am făcut zeci de mii de astfel de cărămizi ecologice.

Le vindeam cu un leu bucata. Câteodată cu un leu cinzeci sau chiar cu doi. Făceam, pe malul Moldovei, cam 200 de chirpici pe zi. Dimineaţa scoteam pământul şi îl udam. Apoi aduceam paiele pentru a le amesteca cu pământul care trebuia frământat. În ajutor aduceam şi vitele pentru a ne uşura munca. Făceam apoi calupuri din scândură cu ajutorul cărora dădeam formă chirpiciului. Pleava care rămânea în urma combinei “Gloria” le luam şi le presăram pe chirpici “pentru estetică”. Erau paie scurte şi se pretau la această operaţiune finală. Chirpiciul avea doi mari duşmani: apa Moldovei şi oile. Apele învolburate ale Moldovei ne-au luat, de multe ori, munca a două-trei zile. Oile, rămase nesupravegheate, ne stricau formele care încă nu se prinseseră. Chirpiciul trebuia să stea o zi ca să se poată întări suficient şi să reziste la călcatul oilor. Pentru o casă, omul avea nevoie de 2.000 de chirpici. Cei din Miroslăveşti se ţineau mai domnoşi, motiv pentru care ei nu făceau chirpici şi preferau să-l cumpere de la noi.

Printr-un noroc al sorţii cel care făcea chirpici în 1980 a văzut Zidul Berlinului în anul 2000. După 20 de ani m-am gândit cu nostalgie cum, în 1980, băieţi de seama mea făceau baie în Moldova şi eu făceam chirpici. Acum poate făceau ei chirpici iar eu mă bucuram că am în buzunar o bucată din zidul care a despărţit jumătate de secol, două lumi.

 

“Suntem şi noi ca două punţi/ Pe apa unui singur dor/ Dar despărţiţi de nişte munţi/ Întâmplător…”

 

În Valea Jiului am fost angajat pe perioada când făceam sport de performanţă la Exploatarea Minieră Lonea, E.M. Valea de Brazi, E.M. Vulcan şi la Staţia de Salvare Petroşani.

Intrarea în noul mileniu mi-a adus o mare bucurie politică: am intrat cu patru consilieri în Consiliul Judeţean. Am ajuns vicepreşedinte al Consiliului Judeţean iar în urma alegerilor generale am fost ales parlamentar şi vicepreşedinte al Comisiei de Administraţie Publică şi Amenajare a Teritoriului. Am avut o lună la dispoziţie ca să mă decid: rămân parlamentar sau vicepreşedinte al Consiliului Judeţean. Am optat pentru a doua demnitate: mai bine în satul său fruntaş decât codaş la oraş.

Greşeala vieţii mele ca politician a fost plecarea din PRM. Mi-am dat seama de acest lucru când m-a sunat mama. Ea mi-a spus că n-am făcut bine. A avut mare dreptate...

 

“O scrisoare pierdută” la pompa de benzină

 

La PSD am fost unul din candidaţii pentru funcţia de primar al Petroşaniului. În 2004 eram trei candidaţi din partea PSD: Gheorghe David, Haralambie Vochiţoiu şi cu mine. Partidul trebuia să decidă. S-a votat democratic şi am fost “lucrat” în mod democratic. Din cei trei a fost ales, în buna tradiţie românească, cel de-al patrulea. Un sondaj intern mă dădea cu cele mai mari şanse să câştig Primăria Petroşani. Era însă foarte greu să lupt şi cu cei din interiorul partidului. De la centru eram susţinut, pe baza sondajului, de însuşi ministrul Cozmâncă. El m-a rugat să candidez deşi n-am fost nominalizat de conducerea locală. Aceasta l-a desemnat, în final, pe Benor Voicescu. Hotărârea s-a luat, de către trei persoane influente, la cafeneaua unei staţii de benzină din Petroşani. (Pentru cunoscători voi oferi cele trei nume prin iniţialele lor: L.I., A.S. şi C.A.)

Eu am plecat, de Paşti, în străinătate pentru a fi departe de aceste lupte interne. Eram în Elveţia când m-a sunat din nou, din Bucureşti, ministrul Cozmâncă. L-am refuzat. Aşa s-a scris istoria locală în 2004. A câştigat, atunci, Carol Schreter şi eu am rămas cu regretul că aş fi putut face lucruri  importante pentru oraşul meu de suflet.

 

Rolul tabloului în România Mare

 

Am plecat din PSD înainte de alegerile generale din acelaşi an. Mi-am dat demisia din PSD şi după şapte luni de apolitism am revenit în PRM. Am aflat, atunci, un lucru important. Degeaba te zbaţi pe plan local dacă nu ai parte şi de o susţinere de la centru. În 1996 l-am cunoscut pe Ilie Neacşu care candida pe listele PRM în judeţul Hunedoara. El m-a ajutat să ajung să fac politică mare. În 2002 Neacşu şi Vadim au avut o serie de discuţii în contradictoriu care au culminat cu plecarea din partid a deputatului de Hunedoara. Am considerat că am o datorie de onoare să-l urmez. A pus bazele unui partid mic care nu s-a bucurat de niciun ecou în rândurile electoratului.

Eram vicepreşedinte al Consiliului Judeţean şi am convocat presa pentru a-mi anunţa demisia din Partidul România Mare. Am citit declaraţia pentru presă dar unul dintre jurnalişti voia ca demisia mea să aibă ceva spectaculos şi mi-a cerut să dau jos de pe perete tabloul lui Vadim. La început am ezitat dar, la insistenţele lui, în cele din urmă am făcut-o. Scena a fost filmată de toţi cei de faţă şi sera, la buletinele de ştiri, imaginea cu mine, cel care dădeam jos tabloul preşedintelui PRM, a fost bomboana de pe colivă. După ce a văzut ştirile la televizor, mama, o femeie simplă de la ţară, m-a întrebat cum am putut să fac aşa ceva.

 

Ea îmi vorbea în virtutea bunului-simţ ţărănesc. Din păcate, când suntem mari suntem deştepţi şi nu ne mai consultăm părinţii...

Eu am fost primul pe care Vadim l-a reprimit în partid în anul 2005. Mi-a reproşat, de câte ori mă vedea, scena cu tabloul...

 

Mineriadele. Privire retrospectivă, fără ură şi părtinire

 

Se afirmă în mod frecvent că PRM a fost implicat în mineriada de la Cozia. Pot să vă afirm cu mâna pe inimă că nici partidul şi nici Vadim nu au fost implicaţi în aceste mişcări sociale. Costel Avram a străbătut tot defileul pe jos pentru că i-a cerut-o preşedintele Vadim. Acesta voia să fie un om foarte informat, motiv pentru care am vorbit mereu cu el la telefon. În prima zi am plecat, alături de ziarişti, din curtea CNH-ului până la Lainici. Noaptea m-am întors acasă şi aveam tălpile umflate.  În a doua zi am fost la Târgu Jiu ca spectator. În a treia zi am fost până la Horezu, am văzut blocajul şi m-am întors. M-a sunat Vadim să-mi spună că că dna. Gabriela Vrânceanu-Firea relata pe Antena 1 că un vicepreşedinte PRM conduce mişcarea minerilor. Nu era nimic adevărat. Când minerii ajunseseră la Costeşti, eu eram în biroul dlui. decan Georgescu de la Universitate. Nu pot să neg faptul că unii din participanţii la aceste mişcări sociale au fost şi membri PRM. Însă, vă spun că în mod cert PRM-ul nu a avut niciun amestec în organizarea acelei mineriade.

Când Cozma a plecat spre Stoeneşti i-am însoţit pe ziariştii de la Evenimentul zilei până la Craiova. Apoi m-am întors. Între mineriada încheiată cu pacea de la Cozia şi cea de la Stoeneşti a fost o diferenţă ca de la cer la pământ. La prima, oamenii întâmpinau minerii ca pe nişte eliberatori oferindu-le colaci şi mere, la a doua participarea oamenilor întâlniţi pe traseu a fost minimă. Acum era vorba de nerespectarea unei sentinţe judecătoreşti definitive. Stoeneştiul e, din acest punct de vedere, atipic. 

 

Un joc (hunedorean) de societate: jocul la două capete

 

Prima dată am fost vicepreşedinte al Consiliului Judeţean în anul 2000. Eram, practic, un necunoscut în arealul politic hunedorean. Aveam patru consilieri. Care puteau înclina decisiv balanţa în chestiunea alegerii preşedintelui Consiliului judeţean.  Mişu Rudeanu a făcut o înţelegere cu mine şi apoi nu mi-a mai răspuns la telefon. Atunci şi eu am avut discuţii cu Gheorghe Barbu de la PD şi cu cei de la PNL. Dacă se finalizau ele ar fi dus la eliminarea PSD-ului din jocurile pentru şefia consiliului judeţean. O parte din negocieri s-au dus în sediul BCR Deva unde ajunsese director fostul prefect Pompiliu Budulan. Acolo am observat că jocul dublu se practica la scară înaltă. Am început să înţeleg că dacă vrei să reuşesc în politică trebuie să le urmez exemplul. Au fost jocuri de culise prelungite până la ora patru dimineaţa. La acea oră la o cabană de lângă Deva s-a hotărât componenţa alianţei care urma să conducă judeţul în următorii patru ani. Existau şi temeri (justificate) că ar fi putut avea loc şi trădări de ultimă oră.

Un prieten foarte bun mi-a fost (şi îmi este) celălalt vicepreşedinte al consiliului judeţean, Ioan Rus. În anul 2000, Rus era liderul APR care avea şi el patru consilieri. Ne-am înţeles în liftul de la BCR ca amândoi, cu opt voturi, să jucăm aceeaşi carte, şi vom câştiga. Am bătut palma cu PSD-ul care ne ceda cele două posturi de vicepreşedinţi şi aşa s-a şi întâmplat. 

La doar 30 de ani am ajuns, în acelaşi timp, deputat şi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean. 

 

Opoziţia te aduce cu picioarele pe pământ

 

În anul 2004 nu am fost decât consilier judeţean. Am stat patru ani în opoziţie. Aceşti patru ani mi-au dat posibilitatea să ajung, din nou, cu picioarele pe pământ. Am avut mai puţini prieteni ca în mandatul precedent. Am văzut cine era, acum, prieten cu Costel Avram şi cine era prieten doar cu vicepreşedintele Consiliului Judeţean. Am avut surpriza neplăcută să constat că mulţi dintre amicii mei erau prieteni doar cu “funcţia” mea trecătoare.

Unul care toată ziua era în biroul meu nu mi-a răspuns la telefon pe motiv că servea masa. Când am revenit, în 2008, în fruntea Consiliului Judeţean a fost primul care m-a felicitat. Dar, din păcate pentru el, nici eu nu am mai avut timp pentru el. Și eu eram la masă fix când mă căuta el.

Patru ani, între 2004 şi 2008, am trecut prin momente grele. Am fost doar zece zile director adjunct la RAAVJ şi mi s-a impus să părăsesc postul. Atunci am fost internat şi la Spitalul Militar Central. Necazurile se ţineau scai de mine. N-am disperat, am făcut o firmă şi am încercat să mă descurc pe puterile mele. A fost greu dar nu m-am rugat de nimeni să mă angajeze la stat.

 

Chiar şi politicienii sunt oameni de cuvânt

 

Când am revenit în PRM, partidul avea deja o înţelegere cu Partidul Naţional Liberal cu Partidul Democrat  şi cu Partidul Conservator. Ei conduceau, atunci, Consiliul Judeţean. Între PNL şi PD era relaţii relativ reci şi PRM, cu cele patru voturi ale sale, făcea ca preşedintele Moloţ să aibă majoritatea necesară şi fără ajutorul PD-ului (care avea şi un vicepreşedinte). Discuţiile noastre, înaintea campaniei electorale, au fost respectate. Înţelegerea era că dacă PRM-ul intră în Consiliul Judeţean atunci va fi şi la conducere. Mircea Moloţ şi Cristian Vladu au candidat, ca şi Costel Avram, la funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean. În campanie, reprezentantul PD-L a fost sub atenta mea supraveghere. Eu aduceam la cunoştinţa populaţiei că Vladu nu are niciun merit notabil şi ar fi păcat să fie ales preşedinte. Eu arătam cine era, în realitate, Vladu dincolo de afişele lui electorale. În acest timp, Mircea Moloţ şi-a văzut nestingherit de campania sa electorală şi a putut să explice, pe îndelete, oamenilor care erau realizările lui din fruntea judeţului. Când contracandidatul său de la PD-L şi-a dat seama că a urmărit o ţintă falsă era prea târziu. Mircea Moloţ a ajuns preşedinte iar eu, conform înţelegerii, am fost ales vicepreşedinte. Cele două voturi ale PRM-ului nu mai erau absolut necesare preşedintelui Moloţ ales, acum, în mod direct de către populaţia judeţului nostru. Omul politic Mircea Moloţ a arătat tuturor că şi printre politicieni mai sunt oameni de cuvânt.

 

 

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

 

Într-a şaptea, într-un test pe care ni l-a dat diriginta noastră am zis că vreau să mă fac istoric. N-am reuşit. Am ajuns inginer şi apoi, politician. Adică un om pentru oamenii care fac istorie...

Fiul meu, Alexandru, e în clasa a XII-a la Liceul “Mihai Eminescu” din Petroşani. Îi spun mereu să fie modest şi să nu se folosească de funcţia tatălui său pentru a obţine performanţe şcolare. L-am văzut deranjat dacă cineva îl întreabă dacă e fiul lui... El vrea să fie el însuşi. Nu vrea să facă politică. Vrea să dea la Academia de Poliţie. Rugby-ul m-a adus în Valea Jiului. Datorez imens acestui sport, profesorilor mei şi Universităţii din Petroşani. A venit vremea ca o parte din ceea ce am primit de la ei să se întoarcă spre ei. E o datorie morală. Rugby-ul m-a făcut puternic. Ca pilier am învăţat faptul că în viaţă nu cel mai puternic răzbeşte ci cel care stăpâneşte cel mai bine regulile jocului. La grămezi de greutate egală câştigau, de regulă, francezii. De ce oare? Deşi sunt supraponderal,

mi-am dat seama, la timp, că greutatea nu e totul. Nici în rugby şi nici în viaţă...

 

Verşeni. Oameni, locuri, întâmplări. O Volgă neagră plină de copii

 

Verşeni e satul mamei lui Sadoveanu. Verşeniul e unul din cele cinci sate (Miroslăveşti, Ciohărăni, Verşeni, Soci, Miteşti) aparţinătoare de comuna Miroslăveşti. Ca să ajungi din Petroşani la Verşeni trebuie să parcurgi vreo 560 km şi să treci prin Alba Iulia - Tg. Mureş - Gheorgheni şi Piatra Neamţ. 

Bunicul din partea mamei, Costică Corcaci, era prieten apropiat cu Mihail Sadoveanu. Când venea în sat, Sadoveanu trăgea la popa Popuţoaia. Popa era naşul de botez al mamei mele pentru că bunicul era crâsnicul popii Popuţoaia. Mama mea avea doi fraţi: pe Neculai şi Pavel. Primul a fost primar în sat vreo 25 de ani iar celălalt director de şcoală. După ce unul s-a săturat de primărie iar celălalt de şcoală au făcut schimb de funcţii. Când ajunsese om mare, Sadoveanu venea în sat cu o Volgă neagră iar mama, împreună cu ceilalţi copii din sat, îl rugau pe marele scriitor să-i plimbe şi pe ei cu maşina. Sadoveanu nu îi refuza niciodată.

 

Eroii din “Baltagul” erau din Verşeni şi Miţeşti

 

Povestea “Baltagului”  Sadoveanu o ştia din satul mamei sale, Profira Ursachi. Mama mea mi-a povestit de mai multe ori scena când au venit jandarmii la Iordache Zaharia pentru că revenise acasă cu mai multe oi decât avusese la plecare. Tot mama mi-a spus că împreună cu jandarmii au mai venit o femeie cu un băiat. Ilie Cuţui, eroul literar din “Baltagul”, e, de fapt, Iordache Zaharia.

Copil fiind eram îndemnat de cei mai mari decât mine să mă duc la poarta lui Zaharia şi să strig: Cuţui! Cuţui!  Într-o seară de iarnă m-am dus la uşa lui moş Zaharia şi am strigat aşa cum m-au învăţat cei mai mari decât mine. Tot ei mi-au zis să-i spun lui moş Zaharia că vreau să văd “baltagul lui Sadoveanu”. Am strigat. S-a aprins un bec, a venit moş Zaharia, i-am spus ce vreau dar la poartă m-a aşteptat fiul său, Romică. Ä‚la mi-a tras nişte capace de am văzut numai stele verzi. A mai zis că îmi arată el baltag...

Zaharia era prieten cu tata. Noi aveam 15 oi şi ler-am dus la el la tuns. Acum eram mai mare şi l-am întrebat despre baltag. A evitat să-mi răspundă. Calistrat Bogza din “Baltagul” era, în realitate, un ţăran pe nume Mihai Miţescu dintr-un sat vecin, Miţeşti. L-am cunoscut şi pe el. Amândoi au făcut închisoare. Pe Sadoveanu l-a chemat Ursachi până în clasa întâi pe care a făcut-o la Verşeni. Din neamul Ursachi au murit aproape toţi. Unul singur, Zamfir Ursachi, mai trăieşte. În timpul secetei, Sadoveanu a trimis în satul mamei sale alimente şi a ajutat material şi finaciar copiii din sat.

Avocatul Sadoveanu din Paşcani vedea în legătura sa cu Profira Ursachi o mezalianţă. Profira a murit tânără iar portretul ei a fost realizat de artista Nelly Știrbei sub atenta supraveghere a scriitorului. După zeci de încercări ale pictoriţei, autorul ar fi exprimat cu emoţie: “Asta-i mama!”. De atunci tabloul s-a găsit mereu pe masa de lucru a scriitorului.

 

Au fost doar doi. Al doilea îl cinsteşte pe primul

 

Verşeniul a dat doi parlamentari: pe Sadoveanu (care a ajuns preşedintele Marii Adunări Naţionale) şi pe mine. În anul acesta, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, vreau să ofer satului meu un bust al marelui scriitor. L-am comandat şi vreau să-l amplasăm lângă şcoala din Verşeni. Azi nu a mai rămas nimic din casele bunicilor şi a mamei sale. Un bust al lui Sadoveanu ar aduce în atenţie faptul că un foarte mare scriitor a avut legături trainice cu Verşeniul.

Anul trecut am ridicat o troiţă în cinstea fiilor satului care au căzut, pentru ţară în cele 2 războaie mondiale. A fost de faţă tot Verşeniul. Inclusiv foştii mei profesori de la şcoala din sat. A fost pentru prima dată când de emoţie, n-am putut să vorbesc în public. Le-am mulţumit tuturor şi le-am dat lor cuvântul.

 

 

 

 

 


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 10 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter