Oana şi-atât

Oana nu are decât cinci ani (ca şi cum cinci ani ar fi de ici, de colea).
I-a împlinit acu câteva zile. Bunicii, părinţii şi „toţi ai mei” (citat din ea) au fost prezenţi la aniversare. „Oricum n-aveau ce altceva să facă!”, precizează ea. „Au fost şi copii mici…”, continuă (ca şi cum ea ar fi mare). „Ca tine!”, îi reamintesc eu. „Tu ai spus că sunt mare. Ai minţit?”, mă somează ea. O asigur că nu. Nu pare prea convinsă. Oana e, cu toate astea, mică. Aşa cum poate fi o fetiţă la cinci ani. Blondă, cu părul lung şi parcă toate căutările lumii se regăsesc în ochii ei albaştri. Dar, înainte de toate, ea e un personaj care abia a debutat pe scena vieţii. „Și cum au fost primii cinci ani din viaţa ta?”, întreb eu, neavând de lucru. „Tu cum crezi?”, mă iscodeşte ea, încuindu-mă. Are o bicicletă pe care mai mult o plimbă ea, decât invers. Și mai are un zâmbet cât o lume întreagă şi un căpşor plin de idei care, uneori, mai dau şi pe dinafară, „Uite, câinele acela ar fi fost mai frumos alb!”, îmi arată ea un câine negru. „Am înţeles, o asigur eu, şi cel alb ar arăta mai bine negru”. „Nu! - mă contrazice ea, roşcat!”. Sau: „Azi n-o să plouă!”, decretează ea. „Serios? Cine ţi-a spus?”. „Ghiţă! (Ghiţă e bunicul ei). Mi-a spus că s-a luat apa. Fără apă nu poate să plouă, nu?”. O asigur că are dreptate. „Când am să ajung mare, am să scriu o carte de poezii”, mi se destăinuieşte ea. „Pentru mine?”, mă prefac eu mirat. „Da… şi pentru ceilalţi, pune ea punctul pe i, crezi că n-am să pot?”. O asigur că va putea. Și, ciudat, sunt foarte sigur de asta.

Oana, discutând secrete
Îi fac cunoştinţă Oanei cu una din poe­tele locale, Camelia Meseşan, care deşi are 32 de ani arată cu zece mai puţin. Îi făcusem cunoscut Oanei acest lucru şi ea, prinsă de eveniment, mă întrebase: „Eu de cât arăt?”. „Cam de zece”, admisesem eu. Și ea m-a întrebat speriată: „Aşa de bătrână?”. O cucereşte repede şi Oana trece la confidenţe. Camelia o soarbe din priviri. Are şi ea o fetiţă cam de aceeaşi vârstă şi nu îi e greu să fie confidenta Oanei. Doamna Mariana, patroana barului, o întreabă despre ce discută. „Secrete! şopteşte Oana, numai secrete…”. Doamna o asigură despre neimplicarea ei în acest caz şi se depărtează. „Oana, îi zic la rândul meu, înseamnă că şi eu trebuie să mă retrag?”. „Nu acum! mă linişteşte ea, îţi spun eu când!”.

Oana şi băiatul de lângă ea
Oana se plimbă prin părculeţ cu un vecin, un băieţel simpatic foc dar şi puţin stingherit în prezenţa ei. Deşi e, cel puţin, cu doi ani mai mare. Oana turuie în continuu şi băieţelul cedează în cele din urmă şi pleacă. „Simpatic băieţelul! - îi spun, e al tău?”. „Aş! - îmi răspunde ea plictisită, e a lui maică-sa!”.

Oana şi dinţii ei
Oana are probleme cu dinţii. Sau, cel puţin, aşa i se pare ei. Cei vechi încă nu i-au căzut, iar cei noi nu se arată. Asta, cel puţin, în mintea ei. Fiindcă ascultă în stânga şi în dreapta. „Ce-ţi fac dinţii, Oana?”. Se uită puţin înciudată şi murmură încet: „Ce să facă? Unii nu vor să plece şi alţii nu vor să vină!”.

Oana şi creşterea mare
Cu gura plină, de abia poate să înghită, Oana îşi plimbă un sandviş de-a lungul parcului. „Aşa! Mâncă, mâncă să creşti mare!”, intervine un trecător, binevoitor. Oana se uită lung după el şi renunţă la sandviş. Văzându-mi privirea întrebătoare, mă dumireşte: „Nu vreau să cresc aşa mare!”.

Oana şi cuvintele ei blonde
La o şuetă cu Oana, în care ea vorbea şi eu ascultam, iar după aia eu ascultam şi ea vorbea, îi fac micuţei blonde o destăinuire. „N-ai idee, Oana, ce mult îmi plac mie blondele!”. Ea face doi ochi mari, cât o zi de post, şi îmi şopteşte: „Serios?”, după care adăugă: „Și alea mici?”. Am asigurat-o că şi alea. Ceva mai târziu, la barul „Mari Café”, unde Oana e oarecum cunoscută, prin intermediul bunicului său, Ghiţă Moga, îi spun întâmplarea patroanei, de asemenea şi ea blondă. Doamna ascultă, zâmbeşte şi întreabă la rândul ei: „Și alea mari?”.

Oana şi scrierea numelui
La cei cinci anişori abia împliniţi, Oana are cunoştinţa literelor mai mult sau mai puţin aprofundată, ce e drept, dar poate oricând deosebi o literă de cealaltă, deşi scrie cu stânga. În mare taină mi-a destăinuit că scrisul cu stânga îl au numai persoanele importante şi m-a privit cu milă nedisimulată, vizavi de faptul că eu, bietul de mine, scriam numai cu dreapta. Spre exemplificare mi-a scris, cu stânga ei micuţă, diminutivul numelui ei „Oana”. Am feli­citat-o, lucru care n-a părut s-o încânte prea mult şi a mormăit: „De fapt, pe mine mă cheamă Ioana, dar asta nu ştiu să scriu”. Atunci, spre eterna ei mirare, i-am explicat băbeşte că e suficient să pui un beţigaş în faţă la ce a scris şi rezultă Ioana. M-a privit ca pe un vrăjitor şi m-a asigurat că sunt cel mai tare din parcare.

Oana şi restul lumii
Oanei îi place să râdă. Mai ales de cei beţi. Și atunci când ne face o vi­zită la bar râde de se strică, când de unul, când de altul, după cum devine chestiunea. Apoi, după ce bunicul ei (căruia îi spune simplu Ghiţă) îi face cinste cu un suc şi o ciocolată caldă, vine la masa mea, să mai povestim “la un pahar” (am citat din ea) şi vorbim, nu glumă. Acum, într-o zi era cu două fete mai mari şi-mi striga tradiţionalul: “Ceao tipu’!” şi eu i-o întorc cu “Idem tipo!”, ceea ce-o face deosebit de încântată, luând la rost pe cele două: “Ce vă uitaţi? Ne cunoaştem! Bem la acelaşi bar!”.

Oana şi poezia
Oana ştie foarte multe poezii. Pe unele le spune chiar cu intonaţie. Mai are şi o foarte bună memorie, poeziile pe care le recită sunt foarte lungi şi au cuvinte destul de grele. Și mai are şi răbdarea să le spună până la capăt. Chiar, uneori, şi dincolo de el. Uneori şopteşte, ca pentru ea: “O prietenă de-aia mai mare, o ştii tu (culmea e că n-o ştiu), ştie pe deasupra (probabil pe de rost) o poezie lungă de tot, a lui unu’ Eminescu... ceva cu o stea...”. „Luceafărul” precizez eu. “O fi” acceptă ea, destul de rezervată. Profit de moment şi devin indiscret, întrebând-o (aşa, mai subtil) dacă a scris vreodată o poezie. Mă priveşte ca la televizor. Și atunci realizez că nu ştie să-şi scrie decât numele. “Nu-i nimic, zice ea, şi oamenii mai mari se mai păcălesc!”, apoi adaugă repede “Dar am gândit câteva”. După un timp: “Nu zâmbi că le-am uitat!”. “Toate, toate?” o sâcâi eu. “Să văd dacă-mi amintesc ceva”, încearcă să-mi dea o speranţă, două. “Ia te uită! O pisică... pândeşte o păsărică...”. “Atât?” o sâcâi în conti­nuare. “Ai răbdare” mă punea ea la punct şi continuă “păsărica a zburat... şi pisica a... pune tu în continuare!”. Ceea ce şi fac: “Pisica s-a-nfuriat”. Ea admite da’ nu prea convinsă: “Mă rog!”. “Îmi place, conchid eu, o să fi o bună poetă”. Ea e parţial de acord: “Dacă zici tu! Dacă tot eşti poet fă-mi şi mie o poezie...” mă îndeamnă ea. N-am ce face şi comit una la repezeală: “Oana e fata care/ Este, fără supărare/ Dintre toate cea mai tare”. „Nu sunt tare deloc... da’ dacă spui tu...” îmi reproşează Oana şi-mi face cunoscut că nu-i plac poeziile mele. “Îţi dai seama că m-ai supărat?” o întreb, dar ea mă linişteşte: “Asta e!”.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.