Cui nu-i place să bată mingea oriunde ar fi ea, pe maidan, în faţa blocului, pe terenuri sintetice sau chiar pe un stadion?! Fotbalul este sportul rege, pentru că este şi cel mai televizat sport, dar şi cel mai oportunist. Normal în fotbal se bagă bani serioşi, fotbaliştii câştigă destul de bine, şi, teoretic, nu fac mai nimic. 22 de oameni care aleargă pe un teren şi care au ca scop introducerea unei mingi într-o poartă. Și culmea, graal-ul fotbalului, golul, în definiţia lui este un cuvânt cu conotaţie negativă.

Dar fotbalul este un sport care atrage în continuare privitori şi doritori. Mulţi copii aleargă pe coclauri lovind mingea şi, fericiţi, strigă „ai văzut? am dat gol ca Hagi...”. Fotbalul te poate face faimos, însă ca oricare alt sport cere sacrificii. Și, din păcate, cel puţin la noi în amărâta asta de Vale, sacrificiile le faci doar tu, viitor fotbalist. Acum câteva luni, a început să se sape groapa unui club legendar din ţară, şi anume Jiul Petroşani, club care s-a născut la puţini ani după răscoala din 1907. Un club cu un stadion mare, care a ajuns să găzduiască meciuri de fotbal în ligile inferioare. Ori nu se vrea, ori nu ne pasă. Cu toţii ştim ce se întâmplă cu echipa Jiul, dar ce se întâmplă cu echipa oraşului Petrila? Ei bine, într-o după-amiază însorită am plecat spre stadion să văd cu ochii mei. Echipa Inter Petrila a fost fondată prin anul 1995 din echipele Parângul Lonea şi Preparatorul Petrila. Și jucătorii se antrenează pe stadionul unde mai demult juca Parângul Lonea. Stadionul îl găseşti sus în colonia Brăteanu, ascuns printre case. Înainte de antrenamente sau meciuri, este locuit de o linişte incredibilă, nici nu ai zice că acolo e un stadion unde se joacă fotbal. Au trecut ani buni de când nu am mai călcat pe pietrişul de la intrarea stadionului. Și nu mă miră faptul că nu s-a schimbat absolut nimic. Ba chiar tribuna cea „nouă” este într-o condiţie jalnică, arată mai urât decât tribuna antică, pe ale cărei bănci de lemn s-au spart atâtea seminţe de-a lungul anilor. Scopul meu era să îl găsesc pe domnul Lăzăroiu, antrenorul echipei. Stadionul era gol, ajunsesem cu câteva minute mai repede. Treptat, treptat, au venit şi jucătorii. Am schimbat câteva cuvinte cu ei şi am băgat la cutie că antrenorului trebuie să mă adresez cu „dom’ profesor”. După câteva minute, a apărut şi dom’ profesor. Mic de statură, cu mustaţă boemă, trăgea mereu cu nesaţ din ţigară. „Ce vezi aici, e toată istoria echipei”. Pereţii camerei erau acoperiţi cu poze înrămate, cu jucători stând în poziţie clasică pe două rânduri, aşteptând momentul în care aparatul de fotografiat o să imortalizeze momentul în care ei devin jucătorii echipei. „Stăm foarte prost la toate capitolele. Nu avem echipamente, nu avem nimic. Noroc că mai avem mingi. Măcar atât.” Stânjenirea se poate citi pe ochii lui... Nu e o stânjenire faţă de mine, ci faţă de situaţia în care se află echipa. „Majoritatea jucătorilor sunt copii. Vin de acasă cu haine, cu adidaşi, iar de cele mai multe ori părinţii le plătesc şi deplasările. Acum, de exemplu, ne pregătim pentru o deplasare. Dacă doriţi să asistaţi la antrenament...” Desigur că doresc. Jucătorii deja erau pe teren, se antrenau de unii singuri, un fel de ţâţa-mâţa. Au format un cerc şi unii dintre ei erau băgaţi în mijlocul lui. Când unul dintre jucători atingea mingea, ieşea din cerc şi îl lăsa pe cel care a greşit pasa. Un fluier sparge distracţia, iar jucătorii se adună în jurul antrenorului. Fiecare îi zice după cum e obişnuit, ba Mister, ba nea Puiu, dar niciunul dom’ profesor. După câteva sfaturi ale antrenorului, timp în care am privit starea terenului, un câmp de iarbă verde plin de gropi, şi starea tribunelor, a început şi antrenamentul. Sincer să fiu, mă aşteptam la ceva mai spectaculos. Dar am uitat că jucătorii nu sunt profesionişti. Ei vin de la muncă la antrenamente sau de acasă, unii abia şi-au terminat temele de la şcoală. Totul se desfăşoară în gălăgie, distracţie, dar supravegheaţi şi sfătuiţi cu grijă de dom’ profesor. De fapt,  antrenamentul a constat doar în şuturi la poartă din diferite poziţii, iar la fiecare reuşită se auzeau din multe guri „bravo bă! Aşa să şutezi şi la meci”. „ Aşa, bă, Ioane, rupe plasa. Ce, bă, eşti fericit că ai dat gol la antrenamente?”. Aproape fiecare jucător este comparat cu un jucător mare din campionatele Europei. Unul e Toni, altul e Ronaldo. Dar, de fapt, ei sunt Bobi sau Romică - cel care este poreclit şi acid sulfuric, datorită şutului său năprasnic.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că jucătorii îşi dădeau pedepse între ei. „Ce, bă, ai ratat? No, acum faci tu ca popa zece sărituri cu picioarele la piept.” Pe stadionul din Lonea, fotbalul se practică numai din plăcere. Bani nu prea sunt, iar jucătorii deja ştiu lecţia. Nu sunt motivaţi, dar ei joacă etapă de etapă, indiferent cum arată stadionul sau cât de ostili sunt suporterii. Fac asta pentru că fotbalul îi uneşte şi îi face o familie puternică, la fel de puternică precum şutul care aduce golul victoriei.

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.