Ziarul Vaii Jiului

Comunitate

03.11.2011, 19:36:56 | 1 comentariu | 3873 vizualizari

Despre evreii Văii Jiului şi mormintele lor

Articole de acelasi autor

Vetuța Stănescu, mutare magistrală. Liberalul Zvâncă, numit secretar de stat la Ministerul Muncii

La Brădet, încep pregătirile pentru 1 Mai

Petrila. Primul sens giratoriu

Start-Up Nation 2025. Mii de tineri pot obține fonduri

Cimpa. Nedeie de Duminica Tomii

In memoriam Papa Francisc. Sâmbătă - zi de doliu național în România

Final de aprilie. Transalpina - deszăpezită

Poate Valea Jiului să-și reinventeze situația economică în 2025?

Felix Ostrovschi vă prezintă „Revista presei de altădată” / Primăria încurajează specula

Clasa muncitoare intră în minivacanță

de Ziarul Vaii Jiului

90 de ani de la înfiinţarea „Comunităţii autonome ortodoxe izraelită din Petroşani”

Zilele acestea s-au împlinit 90 de ani de când evreii din Petroşani au hotărât, la 18 ianuarie 1920, înfiinţarea „Comunităţii autonome ortodoxe izraelită din Petroşani”. Pe biroul oficialităţilor cererea evreilor petroşeneni va ajunge de-abia în iulie 1921.

Această comunitate confesională a evreilor număra la acea dată 163 de membri. Dintr-un document oficial al Comunităţii reiese că aceasta „are avere mobile şi imobile, dispune de biserică, de paraclas, de cimitir, are rabin, taietot şi alţii funcţionarii pentru pregătirea funcţiilor vieţei religioase.”

De altfel, această comunitate exista şi pe la 1890, înainte de marea Unire de la 1 decembrie 1918, funcţionând pe baza „statutelor aprobate de cercul comunităţilor izraelite (községkerület). „Pentru constituirea autonomiei comunităţii”, prin 1913, evreii din această confesiune înaintaseră spre aprobare Ministerului Cultelor din Ungaria statutele. Însă, declanşarea primului război mondial a întârziat oficializarea acestei comunităţi confesionale evreieşti petroşenene.

Din cei 163 de evrei petroşeneni, membri fondatori ai „Comunităţii autonome ortodoxe izraelită din Petroşani”, îi amintim pe cei care făceau parte din comitetul de conducerea : Klein Henrik, Herez Henrik, dr. Schaffer Herman, Herskovics Herman, Halasz Andor, Hoffmann Miksa, Winkler Simon, Berkovics Ignacz, Dr. Stern Mano, dr. Deutsch Miska, dr. Halmos Bruno, Galdos Adolf, Hermann Izidor, Scheffar Lipot, Klein Josef, Grunfeld Dezso, Ruder Jeno, Weisz Mor, Izrael Moses, Morai, Mano, Reingerwurz Dezso şi Weinberger Adolf.

În 2002, mai trăiau în Valea Jiului doar 33 de evrei

Conform datelor statistice furnizate de ultimul recensământ, realizat în 2002, în Valea Jiului mai existau foarte puţini evrei declaraţi: Petrila – 1 evreu; Petroşani – 25 evrei; Lupeni – 7 evrei, iar în Aninoasa, Vulcan şi Uricani nicio persoană nu şi-a declarat apartenenţa la această etnie.

Și numărul cetăţenilor de religie mozaică se suprapunea – cu o singură excepţie, Petroşani, unde 27 de persoane s-au declarat de religie mozaică – cu numărul evreilor declaraţi.

Cu siguranţă, în timpul scurs de la ultimul recensământ până în prezent, numărul evreilor din Vale a scăzut. Cum, din păcate, reprezentantul obştei locale din Petroşani a declinat invitaţia reporterului nostru de a purta o discuţie, nu putem şti câţi evrei mai sunt în evidenţele comunităţii în Petroşani în anul 2010.

Un cimitir evreiesc – o lume vie

Întrucât avem în pregătire e ediţie specială a Prăvăliei cu istorii dedicată unor evenimente grave din istoria evreilor din Valea Jiului, nu zăbovim în aceste pagini asupra acestora.

Ideea acestui documentar mi-a fost inspirată, în toamna anului trecut, de o vizită făcută la cimitirul comunităţii evreieşti din Lupeni.

Chiar dacă, iniţial, tematica propusă colegilor mei a fost doar situaţia şi starea cimitirelor evreieşti din Valea Jiului, după cum veţi vedea, a ieşit ceva mai mult, ei adăstând şi asupra altor chestiuni conexe temei, aducând la lumină multe fapte şi întâmplări inedite, foarte interesante din viaţa acestei importante – cândva – comunităţi din Valea Jiului.

Deoarece, după ştiinţa noastră, în Uricani şi Aninoasa nu au existat cimitire evreieşti, ne-am documentat doar în 3 oraşe: Petrila, Petroşani şi Vulcan.

Paradoxal, lumea unui cimitir - dincolo de caracterul ei funebru, religios, pios - pentru un reporter ascunde o lume vie. În sensul că doar citind numele de pe monumentele şi pietrele funerare putem developa, cu puţină imaginaţie, cadru cu cadru, filmul unei epoci. Dacă, după o vizită într-un cimitir evreiesc, mai avem şi răbdarea consultării unor documente sau şansa unor discuţii cu evrei, putem, din acest melanj inscripţii-documente-mărturisiri să reconstituim un timp al evreilor care au însufleţit Valea Jiului, astăzi, din păcate, apus.

Demersul nostru jurnalistic are, în primul rând, o atitudine civică, constituindu-se şi într-un semnal de alarmă tras de redacţia noastră pentru conştientizarea opiniei publice şi a factorilor de decizie faţă de starea dramatică a cimitirelor evreieşti din Valea Jiului, parte a istoriei noastre. Știm că există şi legi, care obligă statul român şi autorităţile locale la protejarea acestor cimitire, acolo unde nu mai există evrei. Dar aceasta e o altă discuţie…

Până la ediţia – cu adevărat specială – a Prăvăliei cu istorii, vă invit să păşiţi în lumea de aici şi de… dincolo a evreilor Văii Jiului.
Marian BOBOC

Evreii... Gluma preotului Preda.

Încă de la început, localităţile Văii Jiului au fost invadate de evrei, acest element atât de lipsit de simpatii. De aceea, e de înţeles gluma preotului Preda care, simulând un atac asupra evreilor, a intrat cu câţiva ţărani din Petroşani peste aceştia; s-a produs mare consternare şi, repede, s-a recurs la autorităţi.

Bal mascat evreiesc

Asociaţia femeilor evree şi Uniunea naţională evreiască din Petroşani aranjează un bal mascat în seara zilei de 9 februarie 1929 în sala Casinoului muncitoresc. Preţul intrării: 60 lei de persoană.

Lonea avea cândva sinagogă şi baie publică evreiască

Lonea este, de fapt, centrul vechi al Petrilei. Acolo au fost construite şi au funcţionat primele instituţii publice. Și, în vremurile bune, trăiau circa 100 de familii de evrei. Acum dacă mai sunt doi-trei.

Dl. Iosif Emanoel este evreu şi a ajuns deja la vârsta a treia. Soţia lui este unguroaică, şi el acum a trecut la religia romano-catolică. Acum locuieşte în prima şcoală construită în Lonea, în 1876. Școală în care a învăţat şi el când era copil. Aşa cum a confirmat şi dl. Andrei Samuel, în Lonea, pe strada cu alimentara, la ultima casă pe stânga, exista demult, taaare demult, o sinagogă. Clădirea a rezista acolo cam până în 1955. Apoi a fost dărâmată. Acum locul nu mai are nicio amprenta evreiască. Aşa cum ne spune dl. Iosif Emanoel, numai dacă ai săpa ai mai da de rămăşiţele ei. Acesta ne povesteşte şi că bunicii lui sunt îngropaţi în fostul cimitir evreiesc. La fel ca şi sinagoga, cimitirul nu se mai vede. Acesta era situat între minele Lonea I şi Lonea II, chiar în zona carierei. Acum, acolo unde odată stăteau lespezile evreieşti, cresc pomi fructiferi. Dacă am săpa destul de adânc, sub rădăcinile acelor pomi firavi, am da de osemintele evreilor.

În zona în care era sinagoga, funcţiona şi o baie publică. Evreii ţineau foarte mult la igienă. Inclusiv religia le impunea ca măcar o dată pe săptămână să facă baie. Astfel, baia publică îşi explică necesitatea.

Tot în acea zonă, se afla şi locul în care erau sacrificate animalele. Cu precădere păsări. Cei care făceau acest lucru erau bine instruiţi. Ei puteau spune dacă animalul este sau nu bun pentru consum. Niciodată animalul sacrificat nu era consumat mai târziu de 48 de ore. Evreii consumau şi carnea de vită, dar întotdeauna doar partea din faţă, niciodată partea din spate.

Prin 1941, pe vremea regimului lui Antonescu, evreii au început să fie evacuaţi. I-au dus la Haţeg şi la Deva, unde au fost închişi. Iosif Emanoel povesteşte că tatăl lui, Desideriu Emanoel, a fost dus la Deva. Acolo a stat închis. Are şi o fotografie pe care tatăl lui o trimisese familiei din lagărul din Deva. În cele din urmă, majoritatea evreilor au scăpat. Atunci, mulţi dintre evreii care au fost duşi la Deva sau Haţeg au rămas acolo. De exemplu, părinţii d-lui Andrei Samuel au rămas la Haţeg, el întorcându-se în Vale. Tatăl lui Iosif Emanoel a fost eliberat şi i s-a înmânat un permis de liberă trecere. Acum, în zilele noastre, dl. Iosif Emanoel a încercat să obţină la Curtea Europeană a Drepturilor Omului confirmarea cum că tatăl lui a fost deportat. Dar de aici a primit răspuns că nu există niciun document să ateste faptul că tatăl său a fost închis sau abuzat vreodată.

Când i-am solicitat primarului Petrilei, dl. Ilie Păducel, câteva amănunte despre comunitatea evreiască, acesta nu-şi mai amintea exact. Nu a ştiut să ne spună nimic despre existenţa pe meleagurile petrilene a unui eventual cimitir. Însă Dumitru Răscolean, fostul viceprimar, şi-a amintit. El ne-a pus în legătură cu doi dintre evreii care mai sunt în viaţă în Vale şi care au multe de povestit.

Alina PIPAN

Nimic nu se pierde, totul se transformă

Și, totuşi, ce s-a întâmplat cu evreii din Vale?

Comunităţile evreieşti au fost şi sunt comunităţi interesante. Care nu-şi dezvăluie nicicând pe deplin identitatea. Comunităţi cu un instinct de conservare atât de bine dezvoltat încât uneori nu suntem siguri dacă nu cumva acest lucru le-a adus pieirea. În Valea Jiului, aşa cum s-a întâmplat în tot judeţul Hunedoara, evreii au dominat economic zona. Aşa cum se povesteşte, magazinele evreieşti erau dintre cele mai bune. Aveau marfă de calitate, erau comercianţi pricepuţi şi în scurt timp comunitatea lor s-a extins şi întărit. Aşa cum spunea şi Alexandru Max, preşedintele comunităţii din Deva, acum câţiva ani într-un interviu, înainte de 1940 în judeţ erau aproximativ 3.000 de evrei. Pe vremea aceea, comunităţile erau independente şi nu exista un for local. În perioada aceea, comunitatea din Valea Jiului era mai mare decât cea de la Deva, iar la Deva erau cam opt sute de suflete evreieşti.

La Petroşani, obştea evreiască este îngropată...

...la propriu. Majoritatea evreilor care au trăit în Petroşani au murit. Trupurile lor învelite în pânză albă stau acum îngropate în pământul cimitirului evreiesc. Cei care mai sunt în viaţă sunt puţini şi au ajuns deja la vârsta a treia. Urmaşii s-au convertit la o altă religie, s-au amestecat în mulţimea catolică sau ortodoxă. Populaţia evreiască din Petroşani este recunoscută de forurile evreieşti ca o obşte pentru că are maxim 30 de evrei în viaţă (o obşte trebuie să cuprindă între 8-30 membri). Preşedintele obştii din Petroşani este Marius Rosenfeld. Domnul Rosenfeld, fiind oarecum reticent faţă de insistenţele presei, nu ne-a oferit informaţii exacte referitoare la numărul membrilor din Petroşani care mai sunt în viaţă la această oră. Însă evreii care mai sunt în viaţă povestesc nostalgic despre vremurile bune ale comunităţii, atunci când comercianţii evrei dădeau tonul pieţei din Valea Jiului şi-i fixau standardul.

La începutul lui 1900, erau mulţi evrei în Petroşani. Aveau aici trei sinagogi. Odată cu numărul lor şi lăcaşele lor de cult s-au împuţinat. Dl. Andrei Samuel are acum aproape 70 de ani. Copil fiind, a crescut în Petrila. Apoi, s-a mutat la Petroşani. Când a venit el aici nu mai erau decât două sinagogi. Una pe Maleia, alta pe strada Radu Șapcă. Acum nu mai există niciuna. Doar o casă de rugăciune, pe strada Gelu. Unde, uneori, se mai strâng doar câţiva evrei. Numărul lor nu este de ajuns pentru a derula un ceremonial. De obicei, pentru ca acesta să aibă loc trebuie să fie prezenţi 10 bărbaţi. Or, în ziua de azi, nu mai vin la casa de rugăciuni decât vreo patru.

O mărturie evidentă a fostei comunităţi evreieşti este cimitirul. Cimitirul evreiesc din Petroşani este, aşa cum ne-a informat şi primarul Tiberiu Iacob-Ridzi, proprietatea obştii evreieşti din Petroşani. Cei din obşte îl îngrijesc şi-l vizitează atunci când unul de-al lor se duce pe lumea cealaltă, aşa cum s-a întâmplat când dintre noi a plecat Carol Schreter, fostul primar ce provenea dintr-o familie emblematică pentru comunitatea evreiască. Pietrele

funerare ale evreilor decedaţi sunt simple, uneori dreptunghiulare, alteori piramidale. Cimitirul este situat în zona fostului comisariat, pe o străduţă care urcă mult la deal, este îngrădit cu un gard de sârmă şi iarna este greu accesibil. Unele familii ale evreilor au bunici îngropaţi aici. Andrei Samuel are, ne-a mărturist, un mare regret. Ar vrea să regăsească mormintele înaintaşilor săi. Dar, din nefericire, nu le mai poate recunoaşte. Pentru că nu ştie ebraica, limba în care sunt gravate pietrele funerare vechi.

Alina PIPAN

În Vulcan, locul în care sunt îngropaţi evreii

Mai este cimitir doar cu numele

Shalom. Nu pentru că locul e acoperit cu zăpadă nu vedeţi mare lucru în imaginea alăturată. În afara unor plăci funerare, care mai sunt în picioare, şi a câtorva de beton, altceva nu mai e de văzut în fostul cimitir evre-iesc din Vulcan. Ba, să nu mint. După ce se duce zăpada, ies la iveală gunoaiele pe care unii le aruncă acolo.

Cândva, între cele

două războaie mondiale şi încă vreo zece-cincisprezece ani după asta, în Vulcan exista o comunitate evreiască numeroasă. Și, luând în calcul banii, puternică din punct de vedere financiar. Pe unii dintre evreii care ţineau toate magazinele de pe strada principală a comunei şi, mai, apoi, a oraşul Vulcan i-am prins şi eu. Mă gândesc la domnul Weiss şi la soţia sa Frida, care aveau debitul de tutun de lângă Restaurantul “Straja”. Local care, pe vremurile acelea, era al evreului Șmilovici. Tatăl doamnei Frida. Tot prin anii ‘50, la ferometalul din colţul străzii care duce la mină era gestionar bătrânul Deutsch. În Coroeşti era cârciuma lui Coţ. Sau, poate, Kotz, că nu ştiu cum îşi scria numele. Localul lui era imediat înaintea podului. Pe locul din spatele pieţei cu produse industriale. Unde, înainte să fie piaţa, era castelul acela în care funcţiona dispensarul pentru copii. Cârciuma asta o mai ţin şi eu minte. Avea duşumelele din scândură date cu motorină. După ce n-a mai fost cârciumă, acolo s-a deschis o brutărie.

Despre toţi aceştia mi-a povestit mătuşă-mea Silvia Moldovan, ajunsă la vârsta înaintată de 81 de ani (vezi poza). Kotz ăsta, îmi spune tuşa Silvi, avea o nepoată, Erna Bernstein, cu care dumneaei a fost în aceeaşi clasă. Dar şi un băiat frumos de tot, Juli, nu a uitat ea să adauge. Cu toţii au emigrat în Israel.

“Erau mulţi pe vremea aia,

îmi spune dumneaei. Toate casele de la librărie în jos erau jidoveşti”. În spatele clădirii în care, prin anii ‘60 era aprozarul, funcţiona sifonăria. Care era tot a unui evreu. Tuşa Silvi nu-şi mai aminteşte cum îl chema. Îşi aduce însă aminte despre ai lui Iungăr. A căror casă era pe deal, un pic mai sus de căminul în care, până nu demult, a funcţionat primăria. Ä‚ştia erau - nici ea nu mai ştie - mai mulţi băieţi şi aveau două surori. Una foarte frumoasă, Raizi o chema, şi o alta “un pic mai toantă“. Pe asta din urmă au

prins-o câţiva militari şi au făcut-o poştă. Pentru cine nu ştie sau nu-şi mai aminteşte, căminul ăsta a fost şi puşcărie. După consumarea faptei, fata nu era supărată pentru ce i se întâmplase. “Fu**tul ca fu**tul, dar ce-au avut cu căputu’?” se plângea ea. Pe ea asta o durea. Că ăia îi stricaseră frumuseţe de palton.

Sinagoga evreiască se afla

cam pe unde-i casa pensionarilor. Nu departe de casa parohială. Normal că, pe vremea aia, nu erau încă blocurile din centrul vechi. Sinagoga a stat în picioare până prin 1956. Când unul dintre Iungări, ca să facă rost de bani, a dărâmat-o, a vândut cărămizile şi apoi a emigrat. În beciul casei corului, tot pe undeva prin apropiere, a fost închis un grup de evrei în perioada antisemită stârnită de rebeliunea legionară. Unul dintre ei, Fridman, l-a ţinut minte toată viaţa pe cel de la care luase bătaie în beci.

Îmi spusese şi mama ce mai ţinuse minte de pe când era mică. Și în Vulcan au fost destui care au îmbrăcat cămaşa verde, cu centura peste ea, şi mărşăluiau pe strada principală cântând cântece legionare.

Foarte puţini dintre evreii

bogaţi din acea vreme îşi dorm somnul de veci în cimitirul lor de la Brazi. Cei care, la venirea la putere a comuniştilor şi la un deceniu după, erau încă tineri şi în putere au pus-o rapid de-o emigrare. Asta explică de ce cimitirul a ajuns cum a ajuns. Nici mătuşa nu-şi mai aminteşte ca, până la Iungăr, ultimul care a murit acum vreo zece ani, să mai fi fost înmormântat vreunul acolo. Despre cum a decurs ceremonialul funerar al acestuia vă voi zice mai încolo. Fiindcă am fost martor ocular şi am scris despre el.

Cimitirul evreiesc se află

în spatele garajelor de la Brazi. Despre care nici poveste acum câteva zeci de ani. Din drumul care duce la Brazi se făcea un altul pe care ajungeai la poarta cimitirului. Pentru că, atunci, locul acesta de veci avea şi aşa ceva. Avea şi gard, şi era încă îngrijit. Fiindcă mai erau în viaţă evreii care ţineau debitul de tutun şi încă vreo doi-trei. Avea grijă de el Cuţa baci. Pe care tot Vulcanul îl ştia de măcelar. A cărui casă era chiar lângă cimitir. Nu erau buruienile care sunt acum, iar plăcile funerare erau întregi şi la locul lor. Azi, doar dacă mai găseşti trei-patru care să nu fi fost doborâte. Ce e scris pe ele nu se vede deloc. Doar pe una se mai pot desluşi slovele ebraice. Pe partea din spate, fiindcă, pe cea din faţă, şi un puşti din clasa I poate citi ce scrie: Gaby + Gopo. Ba, zilele trecute am auzit că cineva din Cocoşvar, de pe o stradă apropiată, şi-ar fi aruncat acolo, astă vară, mizeria din gospodărie.

Iungăr pe care şi-l mai aduc aminte

vulcănenii şi-a petrecut ultimii ani de viaţă pe strada Ion Creangă. Cea care duce spre fostul local Pierde-tren. Unde a ajuns după ce casa lor, cea de pe dealul de mai sus de cămin, a fost demolată. Ca multe altele din zona aceea, pentru a face loc bulevardului şi blocurilor care au luat locul cartierului numit Eternit. Aici Iungăr s-a ocupat cu ce se ocupaseră din totdeauna ai lui: cu cărăuşitul. Și a trăit cum a trăit şi înainte: într-o mizeria cruntă. De când mă ştiu, eu nu l-am văzut decât în hainele alea jegoase. Până să apară maşinile care să-i concureze afacerea, el cărăuşa la greu de la gară în toate cartierele Vulcanului. Nu-i păsa de bietele animale care-i trăgeau căruţa. Cum vedea că sărmanul cal nu mai poate şi este sleit de puteri, îl abandona pe marginea drumului. Ultimii lui ani de viaţă şi i-a petrecut într-o mizeri de nedescris. Era bolnav, dar nu vroia să meargă la doctor. Avea, parcă, o infecţie la un picior, pe care şi-l târa după el. L-am întrebat de câteva ori, Iungăre, de ce nu te duci la doctor, să te operezi? Era vorba de domnul doctor Navradi, chirurgul. “Nu, nu, doctoru’ cere bani, cere bani, vrea bani”, repeta el întotdeauna. De aia nici nu se însurase. Explicaţia era aceeaşi: “Femeia cere bani, femeia cere bani”. Fotografia pe care o vedeţi în ziar i-am făcut-o în ultimul lui an de viaţă. înându-se de un par de lemn, se târa până la magazinul de pâine care era pe colţul complexului Unic. Unde acum e laboratorul de cofetărie. Eram cu Vali Locotă, cu care scoteam atunci “Unda de şoc”. “Stai aici, că merg eu să-ţi iau!” i s-a făcut milă lui Vali. Pe care, parcă văd şi acum, cu câtă scârbă a pus mâna pe plasa slinoasă şi pe banii lui Iungăr.

“Ia-mi şi nişte ouă“, i-a mai zis jidanul, după care, mulţumit că nu mai trebuie să se căznească, s-a aşezat pe marginea unei ferestre de la Restaurantul “Straja”. Numai că nu m-am speriat când, după câteva clipe, îl văd că sare şi strigă după Vali: “Da’ vezi, să-ţi dea de-alea sparte, că-s mai lejne!”.

Bietul Iungăr a murit

la fel de mizerabil precum a trăit. A fost găsit mort, îngheţat de frig, şi cu o jumătate de faţă mâncată de şobolani. Se vorbea că lăsase în urma lui o grămadă de bancnote de pe timpul lui Ceauşescu. Ascunse în borcane, în plapumă, nu mai ştiu pe unde. Pe naiba. Avea un cont, nu mai reţin cât de mare, la bancă, în tot cazul nu o sumă mare, şi ceva lăsat în grijă bijutierului care-şi avea atelierul în centrul vechi. N-apucase încă să pună mâna pe banii pe care-i primeau urmaşii şi rudele evreilor deportaţi. Asta o ştiu, fiindcă, de câteva ori, şiret, mă descususe şi pe mine cum trebuie să procedeze, ca să intre în posesia lor.

Cum el nu mai avea pe nimeni în Vulcan,

frate-său din Petroşani murise, iar soră-sa din Israel nu cred că s-ar fi grăbit, să vină, ca să-l îngroape, de el s-au ocupat mai marii comunităţi evreieşti din Petroşani. O jumătate din pagina întâi şi toată pagina a patra din “Unda de şoc” mi-a luat reportajul pe care l-am scris, atunci, cu îngropăciunea lui Iungăr. Împreună cu doamna Rosenfeld - sper să-i fi ţinut bine minte numele, pentru că n-am mai dat peste numărul de atunci al publicaţiei -, am purces la toate necesare. Dumneaei a plătit lada din lemn nejeluit, făcută la atelierul de tâmplărie al Almaserv-ului. La fabrica de confecţii a comandat o faţă de pernă, fără nasturi, doar cu şireturi. De la magazin a cumpărat cămaşă de corp şi izmene. Cu toate astea am mers la morgă. Ba, să nu mint, i-am zis să mai ia ceva. Rom pentru tratamentul intern şi spirt medicinal pentru cel extern al celor doi băieţi - Costică Filip şi Ilie ţiganu’ - care s-au ocupat de Iungăr. Ä‚ştia doi s-au apucat de el. Dar, mai întâi, Costică a făcut o încercare. Hai, bă, nea Ghiţă, dă-l naibii, să-i punem astea, numai aşa, peste el, îl băgăm în ladă, că ce, mai ştie el?”. “Nu, mă, Costică, doamna a plătit, ca să-l faceţi freş, să iasă ca nou!”. Și, neavând ce face, băieţii se pun pe treabă. Ciorapii din picioarele lui Iungăr erau ca din tablă. Mai că nu i-au dat jos cu piele cu tot. Ce mai avea pe el, la fel. Când să-l îmbrace cu cămaşa de corp, nimic. Mortul ca mortul. Țeapăn de tot. “Hai, Iungăre, fu***-n aripă, lasă-te şi tu mai moale!”. l-a rugat frumos Costică. Și, cum mai auzisem de asta, pe loc mâinile i s-au înmuiat, de au putut să pună pe el cămaşa. La fel şi cu izmenele. Odată lucrarea isprăvită, băieţii au golit şi ultima sticlă de rom, s-au spălat pe mâni cu spirt medicinal, iar eu am ieşit s-o anunţ pe doamna că Iungăr e gata de plecare.

A venit autocontainiera verde,

lada a fost urcată pe ea şi hai cu Iungăr la cimitir. Era după ora unu. Acolo o altă trupă tocmai terminase de săpat groapa. Nu trece mult şi, după cum era înţelegerea, apare soţul doamnei Rosenfeld. Care era mai marele comunităţii evreieşti din Petroşani.

Nu mai văzusem niciodată până atunci cum este înmormântat un evreu. Dumnealui a citit, în ebraică şi în româneşte, setul de zece rugăciuni speciale care se spun la asemenea ocazii, după care le-a zis groparilor să-l acopere. Dar nu înainte de a-i pune umple cu pământ luat din groapă perna pe care mortul o avea sub cap. Și cam atât. Cei care trudiseră la groapă şi-au luat şi ei dreptul, după care a plecat fiecare în treaba lui.

Au trecut cam zece ani de atunci,

iar locul în care a fost îngropat Iungăr nici nu se mai cunoaşte. Vara, prin cimitir mai trec doar cei care îşi scurtează drumul spre Valea Morii. Se vede asta după poteca pe care merg. La un an şi ceva, doi, după ce Iungăr a intrat în pământ, în Vulcan şi-a deschis o afacere un evreu pe nume Raffi. Cel cu “Casa Verde.” Am auzit că se lăudase cum că el o să aranjeze cimitirul evreiesc. Nu ştiu dacă chiar avea de gând să facă asta, fiindcă, la puţin timp, şi-a luat tălpăşiţa de la noi. Se vorbea că era un ţepar de clasă, urmărit peste tot prin ţările prin care umblase.

Cu asta mă gândesc

c-am isprăvit ce era de spus despre cimitirul evreiesc din Vulcan. Eu unul nu am văzut niciodată pe careva care să facă curat la vreun mormânt. Să pună o floare. În oraş nu mai auzi pe nimeni vorbind despre el. Ba, sunt în stare să pariez că sunt vulcăneni care nici nu ştiu că, în oraş, există aşa ceva. E simplu de explicat cum de s-a ajuns la asta. Aşa li se întâmplă tuturor celor care - indiferent de religie, plecaţi pe drumul fără de întoarcere - nu mai au pe nimeni la suprafaţă, care să le poarte de grijă...

Gheorghe OLTEANU

Lupeni / Ce a mai rămas din cimitirul evreiesc - dezastru şi melancolie

De la 335 evrei în 1928 la 7 evrei în 2002

În Lupeni, populaţia evreiască locuia cu precădere pe str. Minerilor, dar şi pe strada principală, Regele Ferdinand. Și în coloniile muncitoreşti, mai locuia, ici-acolo, câte un evreu, în genere, meseriaş. Tot pe str. Minerilor se afla şi sinagoga, pe care o frecventau evreii lupeneni (în 1941, rabin era Ausch Zali). Astăzi, în tot Lupeniul au mai rămas doar câteva clădiri cu specific evreiesc (formate din parter şi un etaj, la parter fiinţând pe vremuri magazinul, iar la etaj – locuinţa comerciantului evreu), situate în centrul vechi.

În afara unor zone, care au purtat numele unor comercianţi evrei (Lobstein sau Hager), istoria orală a Lupeniului mai reţine şi faptul că, printre cei 22 de mineri ucişi pe 6 august 1929 la Uzina electrică din Lupeni, s-ar fi aflat şi un evreu, Moise Aron. De aceea, se spune că la înmormântarea victimelor, în afara preoţilor confesiunilor ortodoxe, greco-catolice, romano-catolice, reformate, unitariane, ar fi oficiat şi un rabin. Într-adevăr, Moise Aron se află între cei 22 de mineri ucişi, însă nicio relatare din presa vremii nu aminteşte de participarea unui rabin la oficierea serviciului religios.

Conform Registrului statistic comunal pe anul 1928, în Lupeni trăiau atunci 335 de evrei (numărul total al mozaicilor era de 353). În 2002, doar 7. Astăzi? Cine mai ştie…

Prin 1941, evreii lupeneni prestau diverse meserii ca: pantofari, croitori, ceasornicari, brutari, tinichigii, lăcătuşi, zugravi, tâmplari, electricieni, fabricanţi de săpun, coafeze, avocaţi, funcţionari, cărăuşi, mineri, învăţători, medici. Și, bineînţeles, voiajori, agenţi comerciali şi comercianţi (de coloniale, manufactură, transport, tricotaj), dar existau şi câţiva evrei ce aveau ca ocupaţie agricultura.

Unul dintre episoadele cele mai dramatice din istoria evreimii lupenene s-a petrecut la 14 iulie 1941, când şi evreii din Lupeni au fost evacuaţi la Haţeg.

Am arătat, succint, câteva generalităţi despre comunitatea interbelică a evreimii lupenene, dar să revenim la subiect…

…cimitirul evreiesc din Roşia

Despre cimitirul evreiesc situat în zona Roşia din Lupeni auzisem o mulţime de poveşti, ascunzând în ele doze de mitic, dar şi de rezonabilă realitate. După emigrarea evreilor lupeneni, cimitirul a căzut, treptat-treptat, în paragină.

I.S., un lupenean în vârstă de 57 de ani, îşi aminteşte că în vremea când era elev la Școala Generală Nr. 2 din Colonia Lobestein, deci acum vreo 45-50 de ani, un maistru de lucru manual îi trimitea pe elevi „în cimitirul evreilor din Roşia, după plăcuţe”, pe care, apoi, le refoloseau în scop didactic.

O distinsă doamnă, I.B., care locuieşte la câteva sute de metri de cimitir, ne povesteşte că acum câteva veri, un descendent al familiei Hager a vizitat cimitirul şi, văzându-l în ce stare deplorabilă se află, ar fi spus că va încerca salvarea cimitirului.

Ca să ajungi la cimitir, cum vii din cătunul Roşia, trebuie musai să sari un gard. Ancestralul instinct de proprietate al momârlanilor nu se dezminte şi nu ţine cont că drumul duce, totuşi, spre un cimitir, chiar dacă nefrecventat. „Pe drumul acesta, erau aduşi evreii cu maşina la groapă, la cimitir. Noi, copiii din Roşia, ne ascundeam prin tufişuri”, îşi aminteşte Tanti Similia, născută şi crescută în cătunul Roşia. Privesc cu nostalgie şi nu-mi vine să cred cum ultimul drum de altădată al evreilor lupeneni, cândva pietruit, a devenit acum o cărare. Cărarea pierdută…

Ajuns la cimitir, mă izbeşte, în primul rând, frumuseţea „cadrului natural”: o pădurice de mesteceni, flancată de o poieniţă superbă. „Dar, totuşi, unde e cimitirul?”, le întreb pe cele două doamne, benevolele mele însoţitoare. „Uite-l! Nu-l vezi? E pe coastă-n jos!”.

Într-adevăr, imaginea

care-mi apare e una, pe care, poate, doar un penel suprarealist ar putea să o zugrăvească. Pietre funerare mai mici sau mai mari, din marmură neagră sau din piatră de râu, pietre funerare ciobite, sparte sau crăpate, pe care abia de se mai poate citi numele răposatului evreu, morminte acoperite de o vegetaţie nebună parcă, de muşchi moi, care, cu o magie neînchipuită, te îmbie la somn, fie el şi de veci, morminte din care mestecenii îşi trag seva.

Mă afund tot mai mult în acest lăstăriş al istoriei şi nepăsării. Cobor pe râpă, căci cimitirul e situat chiar pe o râpă, până acolo unde nu se mai poate coborî. Apoi, parcă, totul se transformă într-un joc, grav şi funebru, „de-a mormintele”.

Mă întreb şi întreb: cum de s-a ajuns la o asemenea nepăsare? Cum de nimănui nu-i pasă de acest dezastru memorialistic? Întrebări, care, cu siguranţă, nu vor găsi niciodată vreun răspuns.

În documentarea mea, am fost însoţit şi de fiica mea, pe care am convins-o cu greu (şi cu argumente de genul – „E bine să cunoşti istoria Lupeniului”) să mă însoţească la acest cimitir. La coborâre, pe drumul, întreţinut, altădată, fetiţa mea, devenită brusc serioasă şi gravă, mă întreabă: „Tată, de ce arată istoria aşa?”. Nu pot să-i dau un răspuns, dar…

…mă întreb ce-ar spune, dacă ar mai trăi,

despre starea actuală a cimitirului, evreii lupeneni Frid Maier, Herskovits Iacob, Kisler Maria, Roth Andrei, Rosenberg Lazăr, Roth Wilhelm, Kauders Maneta, Westmann Tiberiu, Hertz Judit, Hollander Samoilă, Kohn Solomon, Salamon Bartolomon, Pischer Martan, Izrael Weiss, Labin Mona, Polatschek Bela, Perl Iuda, dr. Hazmer Ludovic, Leibovitz Moriţ, Salamon Adalbrett, Junger Leopold, Klein Francisc, Heratig Aron, Kisler Leopold, Naftali Alexandru, Fridmann Eufen, Citron Gergely, Guttmann Emanoil, Katz Sarolta, Hersch Iosif, Arthur Golştein, Fischer Ludovic, Szrulovici Aizlig, Grunfeld Leopold, Rozenbaum Mihai, Labin Heinrich, Leopold Hager, Hertig Mendel, Malek Cornelia, Deutsch Ludovic, Moskovits Lajos, Moskovits Serena, Schvarz Wilhelm, Berger Adolf, Goldstein Lazăr ori Kovari Adalbert.

Sunt sigur că dacă ar vedea dezastrul din cimitirul evreiesc din Lupeni, ar mai muri odată. De inimă rea.

„Într-adevăr, imaginea care-mi apare e una, pe care, poate, doar un penel suprarealist ar puteau să o zugrăvească. Pietre funerare mai mici sau mai mari, din marmură neagră sau din piatră de râu, pietre funerare ciobite, sparte sau crăpate, pe care abia de se mai poate citi numele răposatului evreu, morminte acoperite de o vegetaţie nebună parcă, de muşchi moi, care, cu o magie neînchipuită, te îmbie la somn, fie el şi de veci, morminte din care mestecenii îşi trag seva.”

Marian BOBOC

Comentarii articol (1 )

Laura Parpala11.10.2014, 12:59:50

Sunt nepoata lui Schvarz Wilhelm (mama mea Parpala Lili, fosta Schvarz Lili, este fica lui Schvarz Wilhelm si cumnata lui Kiovari Adalbert, care era casatorit cu sora ei - Schvarz Izabella). Mama mea s-a prapadit anul acesta, in luna martie, la varsta de 92 ani. Sotia lui Kiovari Adalbert a murit in 2000, in Israel, la Nazaret la 97 ani. Fica ei Gombo Margareta are 90 ani si este in Israel. Fica cea mica a bunicului, pe nume Schvarz Hermina de 89 ani, traieste in Israel, la Nazaret. Bunicii cu cele 4 fete au fost dusi pe 26 iunie 1941 in lagar la Paclisa, langa Hateg. Tot acolo a fost si fica lui Kiovari Adalbert, verisoara mea. Cei 4 frati ai mamei au fost dusi la munca in diferite locuri: Targu Jiu, Deva. In Romania mai suntem 5 nepoti de la cei 7 copii (4 fete si 3 baieti) ai lui Schvartz Wilhelm. Daca doriti sa ma contactati va rog sa o faceti la e-mail lauraparpala@yahoo.com. Stiu de la mama multe lucruri despre lagarul de la Paclisa. Am fost luna trecuta la muzeul holocaustului din Ierusalim YAD WASHEM si am primit niste formulare in care am scris despre mai multi membrii ai familiei. Imi amintesc de drumul pe care l-am urcat ca sa merg la cimitirul evreiesc din Petrosani unde este bunica mea, nu stiu insa daca bunicul este acolo sau la Lupeni. Schvartz Hermina, sora mamei a locuit in Petrosani. A fost sotia dr. ing. Roman Petru, director general al Combinatului Minier Valea Jiului, la vremea aceea.

Adauga comentariu

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL.
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.