De fiecare dată când treceam prin Petrila, pe lângă club, dădeam cu ochii de un monument care îmi trezea o curiozitate ciudată. Vroiam să ştiu cine l-a făcut, cum se numeşte şi care a fost ideea artistului când a realizat lucrarea. Și am început... cu începutul. Am aflat acum ceva ani că pe artist îl cheamă Ladislau Schmidt.

Recunosc că şi eu am făcut parte atâta timp din categoria oamenilor pe care nu-i interesează nimic în ceea ce priveşte arta sub forma sculpturii. Dar lucrările lui Ladislau Schmidt mi-au oferit rădăcinile pe care le credeam demult moarte. Și, din dorinţa nebună de a afla tot mai mult despre omul care şi-a folosit mâinile pentru a crea elogii aduse oamenilor care răscolesc pământul, elogii aduse momârlanilor, rămăşiţele vremurilor, într-o dimineaţă, m-am hotărât şi am pornit într-o călătorie de reeducare culturală şi spirituală. După câteva ore de plimbat prin Petrila, ore în care am studiat lucrările artistului Ladislau Schmidt, m-am oprit în curtea casei unde a locuit şi a muncit geniul petrilean. Știam că acolo trăieşte unul dintre băieţii artistului, şi speram să îl găsesc acasă. 

Domnul William era undeva prin casă, meşterea ceva. Am avut noroc cu soţia dumnealui, care a insistat să stea de vorbă cu mine. ”Durează mult, că am ceva treabă. Și despre viaţa tatălui meu am o grămadă de povestit. Ore şi ore”. Îi garantez că nu o să stau mult pe capul lui. Și, după un scurt dialog, sunt poftit în casă. „Te rog nu te descălţa, intră aşa că şi aşa e cam dezordine la noi. Și te rog să îmi scuzi vestimentaţia...”. Și râde cu poftă... 

Domnul William este undeva între două vârste, vârsta maturizării şi vârsta adolescenţei. Deşi are în jur de 50 de ani, ochii îi sunt extrem de copilăroşi, veseli din cale afară. Iar când mă gândesc la el, mă gândesc că aparenţele înşeală. Iar în cazul lui înşeală groaznic de tare... Domnul William nu este ceea ce pare, este un om care are o mână artistică şi un simţ extraordinar. Este făcut din material bun, de calitate superioară. „Eu nu sunt ca tata şi nici nu am încercat să fiu vreodată. Mie mi-a plăcut mai mult să muncesc. Am încercat şi eu să fac ceva, să îi fiu tatălui meu discipol, dar mi-a lipsit ceva, nu ştiu ce. Aşa că despre mine nu prea avem ce să vorbim. Eu sunt miner şi punct”.

Mi-a spus asta pentru că tatăl lui a fost şi miner şi artist geniu. Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc, că am şi început să fiu servit ba cu una, ba cu alta. Eu de fapt vroiam să fiu servit cu artă, cât mai multă artă. Și acolo era din plin. Am rămas cu gura căscată când am intrat în casă, era un muzeu în adevăratul sens al cuvântului. Nu era loc pe pereţi de atâtea picturi şi sculpturi. Ochii îmi oboseau de cât fugeau după liniile frumos sculptate sau pictate. Nu ştiam că acolo erau mărturii vii, erau comori, nestemate încrustate în lemn sau în metal. Răsuflările îmi erau necontrolate, parcă eram un copil mic aflat în faţa unei maşini cu îngheţată. Domnul William îmi povestea frumos despre lucrările de artă ale tatălui său, îmi povestea de parcă domnul Schmidt era în camera alăturată şi ar fi pictat fiecare cuvânt al fiului lui. La un moment dat, domnul William apucă o machetă a lucrării „Spicul grâului”. Mâna lui de miner se contopea cu mâna din lemn stilizată după imaginea minerului autentic. Domnul Schmidt a fost un cronicar al vremurilor sale, a încrustat în scoarţa pământului memoriile strămoşilor lui, memoriile fiilor şi a nepoţilor lor. Fiecare lovitură de daltă lovea frumos în istoria Văii Jiului, o lovea atât de tare încât se încrusta pentru o eternitate. 

Timpul a trecut fugar ca un vânt printr-un lan de grâu. Domnul William mi-a arătat toate camerele casei, camere încărcate de artă, camere în care încă se mai auzeau bătăi de ciocan şi daltă, camere în care încă se mai simţea mirosul penelului care prindea viaţă în mâinile artistului. În timp ce mă încălţam, mai încercam să îmi arunc o privire două la momârlanul de lemn care era paznicul holului. Paşii mei erau atât de efemeri încât nici nu mi-am dat seama că deja eram în gura porţii de fier, iar mâna domnului William îmi strângea bărbătos mâna. „Mă bucur că oamenii încă se mai gândesc la cultură şi la oamenii care i-au perpetuat forţa. Mă bucur că ai trecut pe la noi”. Dacă dumnealui se bucura, atunci eu ce să mai zic. Ochii încă îmi vedeau sculpturi iar mintea îmi arăta lumea ca o bucată mare de pânză. O pânză mare în care mulţi dintre noi suntem doar mici pete de vopsea aruncate degeaba de pensula marelui Creator...

 

 

Interviu cu William Schmidt, fiul artistului Ladislau Schmidt:

„...cărbunele [...] scos la lumină face lumină în casele şi în sufletul oamenilor...”

Reporter: - Aşa tată, aşa fiu?

William Schmidt: - Nu. Da’ de unde? Tata ştia să facă de toate: desen, grafică, pictură, sculptură... o cuprins tot. Și eu am vrut să îi calc pe urme. Dar na, am avut nişte scăpări. Am şi muncit, după aia m-am însurat, dar uite, îmi pare bine că fiică-mea îl moşteneşte, deci tradiţia se continuă prin nepoţi. Deci aşchia nu sare departe de tăietor...

R.: - Deci şi dumneavoastră sunteţi artist, sau aţi încercat să faceţi artă?

W.S.: - Faţă de ce o făcut tatăl meu, e puţin spus artă, nici nu se poate numi artă. Arta în sine are un suflet al ei, care se desăvârşeşte printr-un monument, cum vezi monumentele din Petrila sau Petroşani. Deci tatăl meu a făcut artă pură, asta ce am făcut eu este nimica. Eu am fost axat mai mult pe muncă. Muncă, muncă şi iar muncă...

R.: - Nu vă opreşte lumea pe stradă şi vă roagă să le arătaţi operele tatălui dumneavoastră?

W.S.: - Nu. Cine să mă mai oprească? Nu mai e interes pentru artă. Un lucru e clar, cultura a căzut şi a căzut jos de tot. Nu vedeţi ce e în România? Și aici nu vorbesc numai pe plan local în oraşele mici. Nu vedeţi şi la televizor cum toţi oamenii de artă stau şi se plâng, nu-i mai bagă nimeni în seamă. E gata...

R.: - Păi dumneavoastră aveţi aici în casă un adevărat muzeu...

W.S.: - Da, şi am şi ţinut foarte mult la colecţie, şi cu ajutorul soţiei, că ea mă mai oprea să nu dau din lucrări. Ce mi-o rămas e foarte puţin. Deci din toate lucrările lui tata o rămas mai nimic. Dar ţin la ele ca la sufletul meu...

R.: - Și cât de greu v-ar fi să transformaţi casa în casă memorială sau muzeu de exemplu?

W.S.: - Eu am vrut să fac asta, dar am avut nişte probleme cu fratele meu, că jumătate de casă era a lui, fix atelierul lui tata. A vrut la un moment un profesor universitar, îmi scapă acum numele lui, a vrut să facem o casă memorială exact cum e casa lui I.D. Sîrbu, dar aţi văzut ce s-o întâmplat şi cu casa aia, o ajuns în paragină, noroc cu domnu’ Barbu. Dar şi el o luat casa aia şi o zăpăcit-o cu caricaturile lui. Bine, el o zis că o făcut aşa din ură faţă de primar, că nu se ocupă de casă. Pe undeva îi dau şi dreptate, că adevărul ăsta e...

R.: - Cum se numeşte lucrarea asta din faţa clubului?

W.S.: - „De la întuneric la lumină”. Deci asta simbolizează. Tata a avut nişte idei: cărbunele scos din întunericul minei, scos la lumină face lumină în casele şi în sufletul oamenilor. Anul trecut eu am insistat să refac lucrările de jos, de la baza monumentului, că deja copiii le-au zăpăcit. Și acuma într-o noapte dădeau cu bolovani în statuie. Dom’le, când un copil stă noaptea până la 2-3, îţi dai seama ce părinţi are... Deci nu le pot cere nimic... Atunci ce recunoştinţă să aibă faţă de omul ce o făcut un lucru frumos în oraş, ca să aibă oamenii cu ce să se mândrească? Nu au niciun Dumnezeu, pe cuvânt...

R.: - Și ce aţi făcut cu reconstrucţia lucrării până la urmă?

W.S.: - Păi nimic ce să fac? Pentru că de sus nu mai există un pic de „hai să facem ceva pentru oraş”, să reconstruim sau să constituim, atunci ce să le mai cerem la copii? Nu ai ce cere...

R.: - În Petrila câte lucrări de ale tatălui dumneavoastră sunt?

W.S.: - Mai are o lucrare dar  e mai micuţă, e undeva printre blocuri aproape de biserica ortodoxă, lângă nişte magazine. Normal unde e barul şi magazinele alea, acolo au vrut să facă pentru Petrila un club al artiştilor, unde să expună şi lucrări, şi artiştii din Petrila dar şi artiştii din Petroşani. Clubul a funcţionat un pic după revoluţie, că de fapt de aia e lucrarea acolo, că acolo era interesul, interesul artiştilor. Și mai are un monument la Cheile Tăii, „Avalanşa” se numeşte, e ridicat în memoria băieţilor ăia alpinişti care au murit în Retezat. Mai e o lucrare fix la intrarea în Petrila şi desigur lucrările care sunt afişate în interiorul clubului din Petrila. El ar fi vrut să facă şi mai multe, dar no, pe vremea comuniştilor era ceva de genul „asta faci, aia faci”. 

R.: - Și lucrarea aceea micuţă dintre blocuri cum se numeşte?

W.S.: - Păi, parcă „Spicul grâului” sau aşa ceva. De fapt lucrarea simbolizează o mână stilizată, tata avea o slăbiciune ca să zic aşa pentru mână, deci mâna omului care face minuni, întotdeauna tata o zis aşa. 

R.: - Păi, oricum toate lucrările artiştilor pleacă de la o idee.

W.S.: - Categoric! Și tata câte idei o avut, aoleu! 

R.: - Păi şi dacă o avut atâtea idei de ce nu a încercat să...

W.S.: - El le-o desenat, că eu am o grămadă de desene şi de schiţe că el foarte mult o lucrat, lucra zi de zi. Dar atunci veneau de la Bucureşti, şi în Petroşani de exemplu în piaţa unde e o fântână acolo trebuia să fie o lucrare monumentală, dom’le. Sau lucrarea aia de la intrare în Petroşani, la Livezeni. Păi lucrarea aia ar fi trebuit să aibă cel puţin 30 de metri. Tata o făcut 3-4 lucrări mai mici, cam cum ar arăta, dar nu s-a putut pentru că alţi oameni aveau păreri diferite despre ceea ce înseamnă a face artă... Or venit din Bucureşti, au zis NU categoric şi până la urmă au construit adunătura aia de fiare şi table. Și pac! Au rezolvat problema...

R.: - Muncea mult tatăl dumneavoastră, nu?

W.S.: - Da. Foarte mult. El dimineaţă se trezea, mergea la muncă îşi făcea lozincile lui, că pe vremea lui Ceauşescu trebuiau lozinci, partidul, chestii, socoteli. Plus comenzile ce le primea, foarte multe lucrări le-o dus în muzeul lui Ceauşescu, lucrări pe care le făcea de ziua lui sau de ziua lui Ceauşeasca. 

R.: - Și, din câte văd eu aici, tatăl dumneavoastră avea anumite subiecte care chiar îi plăceau.

W.S.: - Tematica lui principală o fost minerii şi momârlanii. El tare mult o ţinut la ei, ca şi persoane şi ca şi subiect de inspiraţie. 

R.: - Și dumneavoastră aveţi o lucrare preferată?

W.S.: - Toate îmi plac... Nu am niciuna care să zic că îmi place extraordinar de mult. Vă daţi seama că a fost tatăl meu şi stau şi mă uit la o lucrare şi văd cum mâna lui i-a dat viaţă. Deci nu am cum să am o lucrare preferată.

 

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.