29.10.2011,  12:27:00 | 0 comentarii | 891 vizualizari
La vie en prose sau / O relatare subiectivă despre... /DRUMUL SPRE ATHOS, MUNTELE SFÂNT
de Mihai BARBU

Prima zi, duminică, 17 iulie 2011 

România

Ca să înţelegeţi spiritul ortodoxiei şi al Greciei, ne-a zis George Teologul, o să vă spun o întâmplare simplă: un grec prindea, în fiecare zi, doi peşti. Pe unul îl mânca, pe celălalt îl arunca în apă şi trăia liniştit. Un american, care observa de multă vreme aceste scene, era extrem de intrigat de acţiunile grecului. Îşi ia inima în dinţi şi îl întreabă pe grec de ce nu vinde pe cel de-al doilea peşte iar cu banii câştigaţi să-şi mai cumpere o undiţă. Astfel, o să aibă mai mulţi peşti şi, în mod cert,  îşi va putea cumpăra, pas cu pas, o barcă, apoi o şalupă, un vapor şi va trăi liniştit până la adânci bătrâneţi. Grecul nu pare deloc impresionat de perspectiva înfăţişată atât de elocvent de american. A continuat să prindă, zilnic, doar doi peşti. Pe unul îl mânca, pe celălalt îl arunca în mare. „Ce nevoie am eu de toate astea de care îmi vorbeşti cu atâta patimă? Eu sunt liniştit şi acum...”.

Ne hotărâm să plecăm spre Muntele Athos duminică la prânz. Am zis că dacă vom pleca spre Grădina Maicii Domnului în zi de sărbătoare lucrurile bune vor veni de la sine. În Biblioteca Marii Lavre din Athos există un text potrivit căruia Maica Domnului a vrut să predice Evanghelia alături de Apostoli şi au tras la sorţi regiunile pe unde urmau să meargă fiecare. Sorţii nu i-au hărăzit Fecioarei Maria  să meargă în Muntele Athos dar Arhanghelul Gavril s-a înfăţişat înaintea ei şi i-a arătat acea peninsulă din Macedonia, ca loc în care trebuia să răspândească cuvântul lui Dumnezeu. Ajunsă acolo, Fecioara Maria a auzit o voce din ceruri: „De acum încolo, fie ca acest tărâm să fie al tău pământ, a ta poiană, al tău paradis şi ţărm salvator pentru ce doresc să fie salvaţi şi refugiu şi ţărm liniştit pentru penitenţa celor încărcaţi de multe păcate”.

Ne temeam că dacă vom porni luni dimineaţă ar mai putea să se întâmple ceva care să-l împiedice, încă o dată,  pe Costel să plece. El a mai avut în intenţie să ajungă la Sfântul Munte  de vreo două-trei ori şi n-a reuşit. Acum, Costel a ajuns duminică dimineaţă de la o nuntă ce a avut loc la Cluj în noaptea precedentă, a dormit câteva ore şi a zis că  ne va aştepta, cu Gheorghiţă, la ora 14, lângă o pompă de benzină din Aeroport. Titi l-a luat pe George de acasă, pe mine din dreptul unei biserici din Dimitrov dar intârziem la întâlnire aproape o oră. Șoferul a stat în service, la Petrila, toată ziua de sâmbătă pentru a reface un circuit electric. Acum era absolut convins că maşina va rezista la drum şi nu ne va face vreo surpriză neplăcută. La benzinărie ne întâlnim cu cei care vor porni Kapital TV, d-nii Balint şi Docea, care ne urează drum bun şi plecăm, val vârtej, spre Turnu Severin. Ne oprim la Târgu Jiu, la un mare magazin de pe centură, şi cumpărăm vin pentru praznicul la care vom participa pe muntele Athos, medicamente pentru monahi, ceai, apă minerală, sticsuri şi Caţavenci. (Pe care, de altfel, n-am avut vreme nici măcar să-i răsfoiesc dar i-am luat, dintr-un motiv ce mi s-a relevat ulterior: ca şi fratele nostru Ion, om ce se îndeletniceşte cu caricaturizarea oamenilor politici la respectivul săptămânal, să fie, într-un fel, cu noi).

 

SERBIA

La Porţile de Fier 1, când a venit vremea să prezinte documentele vameşului român, Titi era cu maşina într-o poziţie delicată şi dă să o îndrepte. Vameşul e nevoit, astfel, să mai facă doi paşi în faţă iar omul ce ne păzeşte straşnic graniţele ţării e  revoltat şi zice pe un ton ridicat:  La noi nu vă gândiţi? Dacă fiecarea ar face aşa ceva am face zilnic câţiva kilometri în plus!  Titi îşi cere scuze deşi afirmaţia potrivit căreia sedentarul vameş român ar putea face din acest motiv câţiva km pe tură, fără folos concret, ni se pare cel puţin exagerată. La iugoslavi  totul e o formalitate.  E fix ora 19. Mirela mă sună şi eu îi spun că am ales libertatea. Cum aşa?, mă întreabă ea nedumerită. Am ajuns la sârbi! Era, desigur, o trimitere la Epoca de Aur când românii care se încumetau să treacă Dunărea înot pentru a ajunge la sârbi declarau, acolo, că au ales libertatea.  Înainte de a pleca tocmai am citit o povestire de Gabriel Chifu în care cei doi eroi, care au vrut să ajungă Dincolo, nu au avut norocul nostru. Au fost prinşi de grănicerii sârbi şi returnaţi, la pachet, lui Ceauşescu.  

Odată ajunşi în Serbia ne vedem puşi în faţă unei situaţii rutiere absurde. Șoseaua era absolut pustie, la câţiva km mai dăm de vreo maşină rătăcită ce vine din sens contrar, dar restricţiile de circulaţie se ţin lanţ. George, omul care a fost de 61 de ori la Athos prin absolut toate variantele rutiere, ne face curaj pe baza experienţelor sale precedente. „În Serbia nu am avut niciodată a face cu poliţia rutieră!” zice el cu siguranţă în glas. Eu am avut parte de cu totul alte întâmplări şi le povestesc, îndemnând şoferul la prudenţă rutieră. Iată, când am fost, cu ani în urmă, la Napoli am fost întâmpinaţi, imediat ce am intrat la sârbi, de doi miliţieni zeloşi care sub un pretext oarecare ne solicitau să achităm „tradiţia”.  În caz contrar, îţi reţineau actele şi te invitau la sediu. La Brza Palanka (nume predestinat, în limbile slave brza înseamnă repede) Titi circulă cu 103 km la oră şi e reperat, cu această viteză, de un echipaj sârb, cu fix 547 m în urmă. Fatalitate! Cel cu aparatul e omul legii, şoferul nu are voie să părăsească maşina, actele sunt duse la poliţiştii din maşină. 

George, cu barba sa stufoasă şi părul său lung, legat la spate, cere voie poliţistului sârb să iasă din maşină. Crezându-l popă, sârbul îi dă permisiunea, şi George se îndreaptă hotărât spre maşina poliţiei. George nu şi-a mai tăiat  barba şi părul de patru ani (de când a murit tatăl său) şi vrea să mai stea aşa încă trei ani. „Care din voi e  pravoslavnic?” îi întreabă George cu siguranţă în glas. Toţi erau. „Să ştiţi că noi mergem la Sveta Gora (Muntele Sfânt), la Hilandaru, să ne rugăm pentru voi!”. George le spunea ceea ce voiau sârbii să audă: Hilandaru era mănăstirea ortodocşilor sârbi din Sfântul Munte, un echivalent al Meccăi pentru orice musulman. În faţa acestui argument suprem, sârbii se predau, îi dau actele maşinii  lui George şi zic:  Haide!, făcându-ne semn că putem pleca fără amendă şi fără să ne fi achitat „tradiţia”  balcanică. (Gheorghiţă ne povesteşte că un poliţist de la noi, oprit din cauza aceeleaşi infracţiuni s-a legitimat şi s-a prezentat ca fiind un coleg din România. Poliţiştii sârbi au meditat o vreme cum să rezolve cazul şi au zis, în final, să le dea măcar o „atenţie” echivalentă cu două cafele. Pe urmă, omul a aflat, cu surprindere, că preţul cafelelor sârbeşti era echivalent, de fapt,  cu cel al „atenţiei” tradiţionale. (Ceea ce denotă că sârbul era omul legii şi nu face diferenţe financiare între colegi şi contravenienţii civili...). 

După această primă dovadă a tradiţionalei prietenii româno-sârbeşti (şifonată cu ocazia bombardamentelor americane făcute de avioane cu drept de survol peste România şi refăcută prin nerecunoaşterea de către România a „statului” kosovar) oprim la Dusanovac, la un local ţinut de prietenul lui George, Duşan Dimic. Patronul nu era acasă dar restaurantul său era amenajat de sărbătoare. Localul era gata să poată primi, la miezul nopţii, nuntaşii. Un ospătar, care ştia că George e prietenul patronului, ne pune la o masă şi ne serveşte cu ciorbă de văcuţă, sarmale, ciuşcă, roşii, pâine şi cu bere Lav. Mâncăm şi bem iar când să plătim,  ospătarul Goran Marinovic ne spune că totul e din partea casei.  Noi îi oferim două sticle de vin din cele care intenţionam să le oferim gazdelor noastre din Sfântul Munte. Plecăm, cu pântecele plin, ca să ne cazăm undeva, cât mai aproape de ţinta finală a călătoriei noastre. 

Oprim la Zajecar, la Hotelul Tis. E un fost hotel comunist cu 12 etaje, care până la etajul 6 avea camere cu un preţ iar după această înălţime - un alt preţ. A fost privatizat în 2003 şi renovat. Ne cazăm şi coborâm la restaurantul de la parter. Costel face cinste cu o bere (tot Lav!) şi merge la culcare. Oboseala nunţii de la Cluj îl ajunsese. Hotelul avea, în buna tradiţie comunistă, foarte multe camere: 12 single, 42- duble şi 10 apartamente. Aflăm din prospectul aflat la recepţie că Naş moto: kvalitet, poverenje, sigurnost. Aţi înţeles: moto-ul nostru este calitate, siguranţă şi ceva încă neidentificat din punct de vedere lingvistic. În camere un alt prospect ne spune că, desigur,  hotelul are  konfort, udunost, kvalitet.  Aşa o fi. Era vorba de  confort, comoditate şi calitate. N-am reuşit să ne dăm seama dacă aveau sau nu dreptate pentru că noi ne-am pus, instantaneu, în pat şi am adormit buştean. Nu înainte de a fi dat o raită prin oraş. Am citit, în vitrine şi pe garduri, pentru plăcerea de a redescoperi influenţe occidentale şi latine într-o limbă slavă contemporană următoarele înscrisuri: Bombone negro (49,99 dinari) aparat + tablete protiv insektata (189,99 dinari), maslinovo uljie nerafinisano (411,99 dinari), supa kokosja (21,30 dinari), eurodesert (146,99 dinari) crne ribisle (218,99 euro), masline zelene bez kostice 720 grame (218,99 euro) dar şi ciunga lunga karamela (18,50 dinari). Deşi suntem convinşi că v-aţi dat seama, într-o proporţie zdrobitoare, despre ce era vorba  în respectivele reclame facem, totuşi, precizarea că, în ultima ofertă, era vorba de chewing gum. Nu vă mai amintiţi vremurile când ţigăncile vindeau la colţ de stradă ciungă adusă de la sârbi? Acum a devenit doar  mai lungă şi are gust de caramelă... Cea mai mare surpriză e, desigur, preţul ţigărilor sârbeşti care e la jumătate ca-n România. Cam toate sunt la jumătate. Ai impresia că te întorci în timp. Welcome in Serbia. Back in the time!

 

Ziua a doua, luni, 18 iulie 2011

Macedonia

Dimineaţa, pe răcoare, plecăm cu noaptea-n cap şi nu mai luăm micul dejun la hotel ci preferăm să ne cumpărăm Brza hrana când se vor deschide chioşcurile alimentare. Ce este Brza hrana? Ce să fie? Un fast food  tradus în sârbeşte. Ne aducem, cu nostalgie, aminte de George Pruteanu, cel care ţinea morţiş ca toate barbarismele intrate în limba noastră să aibă şi un echivalent românesc. A murit înainte de a-şi vedea împlinit visul. Iată că, la sud de Dunăre, sârbii l-au răzbunat. Ne luăm fiecare câte o pleşcaviţă care seamănă izbitor cu un hamburger american şi bem câte o bere. Titi, fiind şofer, îşi ia şi el două beri pe care le pune în maşină pentru seară. Când plecăm, el observă că roţile noastre au mai pierdut din aer, intrăm la o benzinărie şi căutăm pompa cu ulje, voda, vazduh. Nu vrem nici ulei, nici apă dar ne umplem, din belşug, cauciucurile cu văzduh. Mai ales că era şi gratis...

La 557 de km de la plecare ajungem la graniţa Serbiei cu Macedonia. Un vameş macedonean se uită la buletinele noastre şi ne întreabă: Romanescu? I-am confirmat şi a zis Dai! fără să ne mai introducă datele în computer. Intrăm pe autostradă, plătim 50 de dinari, adică aproape un euro şi peste fix 26 de kilometri rămânem în trei roţi. Cu vreun km înainte, Gheorghiţă îi spune lui Titi că aude un zgomat ciudat la una din roţi. Coborâm şi ne uităm la toate cele patru şi nu vedem nimic suspect. Titi porneşte, trece în viteza a doua şi vede, cu maximă uimire, cum o roată  o ia, cu viteză, înaintea sa. Stăpâneşte cu greu maşina şi o scoatem, cât de cât, din carosabil. Prima noastră reacţie a fost că aventura noastră spirituală nu are cum să mai continuie în doar trei roţi. Cel puţin din punct de vedere tehnic... Gheorghiţă, poliţistul nostru, îşi revine primul din şoc şi merge în căutarea prezoanelor pierdute. Le găseşte risipite de-a lungul şoselei, pe o rază de vreo două sute de metri. Apoi recuperăm roata şi constatăm că acel cadru pe care se fixa aceasta era îndoit din cauza patinării fierului pe asfalt. 

Norocul nostru a fost că circulaţia, în acel moment, parcă nu ar fi existat deloc pe sensul nostru de mers. După ce ne-a recuperat roata, maşinile au apărut ca prin farmec şi treceau una după alta, de toate gabaritele, de la tiruri şi până la maşinile poliţiei şi ale ambulanţei.  Punem cricul şi trei dintre noi pleacă în căutarea unui ciocan. La pompa de benzină de pe sensul opus nu găsim nimic folositor întreprinderii noastre. Atunci, Titi şi Gheorghiţă merg la singura casă din împrejurimi şi efortul le e răsplătit: primesc de acolo un fel de ciocan second hand. Gazdele păreau foarte convinse că, oricum, nu vor mai reintra în posesia lui şi au încercat să diminueze paguba la maxim. 

George a văzut, pe colina din apropiere, o biserică iar la întoarcere, chiar la baza drumului, a mai găsit şi o toaletă şi o încăpere prevăzută cu duş. Ambele ţineau tot de perimetrul lăcaşului sfânt. George a profitat în primul rând de binefacerile spirituale ale bisericii. Dar a avut parte atât de liniştea necesară uşurării pântecelui cât şi de bucuria trupului primenit după căldura infernală de afară. În timp ce autorul a plecat în căutarea lui George Teologul, generosul Costel a rămas în maşină. Când am revenit toţi la matcă (Titi şi Gheorghiţă au dus ciocanul pe care l-au împrumutat, eu l-am recuperat pe George), Costel, de bucurie, a ieşit din maşină şi a tras uşa. Eram gata de plecare. Ce-a fost greu a trecut. 

Ce ni se mai putea întâmpla? Când să treacă la volan, Titi observă că toate cheile maşinii erau înăuntru iar maşina închisă. Se ia cu mâinile de cap şi se vaită în sensul că, acum, asta ne mai lipsea. Stăteam toţi muţi în faţa maşinii, soarele ne bătea violent în cap şi deznădejdea ne cuprinsese în mod definitiv. Teologul ne spune că asta ni se trage de la faptul că n-am oprit să ne închinăm atunci când am zărit biserica de pe colină  şi nici nu ne-am dus să aprindem o lumânare pentru binele călătoriei noastre. Noi voiam să ajungem cât mai repede pe Muntele Sfânt, acolo unde cerul, pământul şi marea se unesc pentru a forma paradisul  şi am uitat, astfel, un lucru elementar şi o replică faimoasă dintr-un vechi film rusesc: ce drum e acela care nu duce la biserică? Ce era de făcut? Titi se gândea să spargă, cumva, un geam lateral ca să poată deschide, cumva, una din uşi. Ne învârteam în jurul maşinii şi nimeni nu găsea o soluţie mai de Doamne ajută. Costel mai verifică încă o dată uşa maşinii pe care tocmai o trântise. Era închisă. George vrea să se convingă şi el şi uşa se deschide. E o bucurie de nedescris. Cum ai făcut? îl întrebăm cu o curiozitate nedisimulată. Teologos ne spune că, la Biserica de pe colină, s-a rugat Sfântului Gheorghe să ne ajute să ajungem cu bine pe Muntele Athos. „Dumnezeu face minuni nu cu mâinile noastre ci cu mâinile sfinţilor. De astă dată ne-a ajutat mâna Sfântului Gheorghe...”, ne lămureşte Teologos. 

Dacă nu am oprit la biserica de pe colina din dreptul căreia  ne-am pierdut roata, la vreo câţiva km mai departe am căutat, pe un drum lateral, la Matka, o bijuterie creştină aflată pe malul unui lac de acumulare, format între două semeţe vârfuri de piatră. Gasim cu greu un loc de parcare. Lăsăm maşina mai jos, după ce Titi a ascultat -  din partea noastră - toate variantele posibile, acolo unde drumul începea să urce spre mica biserică. Un drum neasfaltat  se transformă imediat într-o cărare ce muşca adânc din piatra muntelui. Cărăruia ne duce, însoţind malul lacului, spre biserică şi spre mesele unui local vecin. Din sat, Gheorghiţă  a cumpărat un pepene mare, la un preţ cam la jumătatea celui din ţară. Ne luăm din maşină cele trebuincioase unei mese la iarbă verde. Eu îmi iau geanta de voiaj cu de-ale gurii de la Billa, Gheorghiţă cară, cu greu, şi pepenele şi borseta fratelui său pe care, dintr-un instinct sigur de poliţist, a luat-o în ultimul moment. Când ajungem la locul unde voiam să mâncăm observ că nu mi-am luat geanta mea ci pe a fratelui meu. Semănau izbitor şi conţineau cam aceleaşi produse. Doar caşcavalul diferea. Al lui era afumat (ca era cumpărat din salariu de director) iar al meu, în ton cu remuneraţia de profesor, era alb precum brânza. Mâncăm cu poftă  din caşcavalul afumat al lui Titi, din salamul său de vară şi din kaizerul şi roşiile pe care Costel le-a cumpărat, de poftă, de la macedoneni. Deschidem pepenele, care a pârâit precum o casă lovită de cutremur, şi ne dăm seama că Gheorghiţă nu s-a înşelat.  Pepenele era de un roşu aprins şi copt  temeinic de soarele stăruitor al Balcanilor. Noi nu putem dovedi decât jumătate din imensul pepene aşa că cealaltă jumătate, la propunerea lui George Teologul, o dăm celui care păzea biserica. 

Paznicul e atât de surprins de generozitatea noastră că îi lasă pe cei doi fotografi oficiali, George şi Titi, să tragă din toate poziţiile. A existat o interdicţie anterioară în sensul că nici vorbă să poată face cineva fotografii în interior. Macedoneanul nostru a anulat-o graţie unei jumătăţi de pepene roşu oferit din toată inima de fraţi ortodocşi din România. Toţi eram mulţumiţi şi ne întorceam cu paşi vioi spre maşină ca să plecăm, cât mai grabnic, spre Grecia. Costel vede, de la distanţă, că o cămaşă kaki atârna pe geamul lateral al maşinii. Bizară imagine. Când ajungem la faţa locului ne dăm seama că am fost victimele unui furt.  Poliţistul Gheorghiţă reconstituie, pentru noi, filmul spargerii. O maşină macedoneană a tras lângă a noastră şi un infractor cu o şurubelniţă ne-a spart geamul, a luat două dintre bagaje noastre aflate la îndemână  şi infractorii au demarat în trombă. 

Facem primele evaluări privind speriaţi prin geamul făcut ţăndări. Costel îşi dă seama că a rămas fără arătosul său geamantan cumpărat, cu câteva luni în urmă, chiar din China. Acolo a avut hainele sobre pregătite de soţia sa Lili pentru intrarea, aşa cum se cuvine, în Sfântul Munte plus medicamentele care le avea şi le lua regulat pentru inimă şi diabet. Titi crede că a rămas fără trusa sa completă de scule fotografice şi camera sa high definition. Eu constat că îmi lipseşte geanta de voiaj care conţinea, printre altele, şi o sticlă de vin unguresc alb şi dulce (denumire controlată: Fecioara), cumpărat de la Tg. Jiu. 

Un om înalt, slab, însoţit de soţie şi trei copii se uită la maşină, se uită la noi, şi scapă o expresie italiană: Mamma mia! Îl întreb dacă e italian şi îmi spune că e macedonean, e în concediu, că lucrează de câţiva ani la Berlin cu nişte italieni aşa că le-a învăţat limba. Îl rog să sune la 112 şi să anunţe spargerea. Omul e foarte amabil, sună şi ne spune că poliţiştii vor veni în câteva minute. Postul  de poliţie, ne asigură omul, e doar la vreo 4 km depărtare. Îi spune nevestei să ia copiii şi să meargă înainte că va veni şi el. L-am rugat să stea cu noi până vine poliţia pentru a le putea explica despre ce este vorba. Am stat, împreună, o oră. Mai sună odată. I se dau asigurări, din nou, că vor veni în câteva minute. 

Amabilul macedonean stabilit la Berlin zice că merge să-şi recupereze nevasta şi copiii iar când va vedea poliţia o să fie, imediat, lângă noi. A mai trecut o oră. În acest timp, Titi vine spre mine şi bate palma. Give me five! Era extrem de fericit. „Mi-a  intrat copilul la facultate în Anglia. Dan va studia la Cantenburry!”. Nu mai conta faptul că şi-a pierdut aparatele la care ţinea atât de mult. All things must pass zicea un cântec al adolescenţei noastre... În cele din urmă, după atâtea ore petrecute degeaba lângă maşină, hotărâm să plecăm noi spre postul de poliţie. Dacă nu vine poliţia la tine am zis să mergem noi în întâmpinarea ei. Oricum nu mai aveam nicio speranţă că se va mai rezolva ceva. După prima oră, a trecut un taxi prin zonă, nu a adus pe nimeni, s-a uitat lung la maşina spartă şi, după ce l-am abordat, a zis că o să anunţe (şi) el poliţia. I-am mulţumit şi a plecat. Dus a fost...

Spargerea am constatat-o la ora 16 şi 30 minute. Trecuseră mai bine de două ore, urcăm în maşină şi plecăm. Oprim într-o parcare mare, stăm şi aşteptăm din nou. Între timp ajunge şi macedoneanul neamţ care a anunţat de două ori poliţia şi care le cumpără copiilor un suc. Îl rugăm să mai sune odată. O face şi peste o jumătate de oră sosesc doi agenţi care ne ceartă că am părăsit locul faptei. Poliţistul Gheorghiţă le zice că, la noi, un apel la 112 face ca poliţia să ajungă în maximum 10 minute. Agenţii macedoneni se amuză şi spun că sunt doar doi şi că, de când am sunat noi, au mai fost la câteva cazuri. Colegul român le dă indiciile necesare şi le spune să cheme pe cei de la judiciar. Nu sunt foarte convinşi. 

Prima lor grijă e să-i zică traducătorului „nostru” să plece şi cheamă un tânăr şmecher care vorbea şi el italiana. Înainte de ne despărţi de bunul macedonean îl întreb cum îl cheamă pentru a-i putea mulţumi public. El se numea Safi Alili iar cei trei copii erau unul al său (Fisnik Alili) iar ceilalţi doi erau ai fratelui său (Blerim Alili şi Fenide Alili).Toţi se aflau în vacanţă în Macedonia urmând ca după o săptămână să revină la Berlin. Tatăl lucra din greu pentru ca copiii să înveţe la o bună şcoală germană. Nu crede că se va întoarce curând acasă pentru că i se pare că nimic nu s-a schimbat la ei după ce au scăpat de comunism şi s-au despărţit oficial de federaţia iugoslavă.  Facem o poză cu el şi ne lăsăm la mâna noului interpret. Acesta, împreună cu agentul macedonean Ismail Yani Behadin, îl tot somează pe Titi să semneze, în alb, un proces verbal dar, vigilent, poliţistul nostru nu îl lasă nici în ruptul capului. Legea spune că poliţia trebuie să ne asigure un interpret autorizat şi abia atunci vedem dacă semnăm sau nu. 

înându-ne tari, apar la orizont doi poliţişti îmbrăcaţi lejer, ca de pe stradă, şi ne dau dreptate că n-am semnat un proces verbal în alb. „Italianul” de ocazie pleacă dezamăgit. Atunci unul din cei doi ne întreabă dacă ştim englezeşte. Știm. Atunci ce doriţi? Să ne duceţi la un service unde să putem schimba geamul şi apoi să putem pleca. Ne explică că e un service la Sarai, lângă o biserică, şi că vor vorbi ei să ne facă geamul. Dacă e aşa atunci voi suna la ambasadă, zice Costel mizând şi pe funcţia înaltă pe care o are în ţară.  Dacă nu sunaţi la ambasadă vă însoţim până la service. Bine. Folow us! zice macedoneanul şi ne luăm după el. La service constatăm că ăia nu aveau geamul de care aveam nevoie şi că ar fi bine, ne-au explicat ei, să stăm până dimineaţă că atunci ne vor rezolva cu siguranţă. Costel le spune că e dispus să plătească atât geamul cât şi montatul lui dar să se facă totul astăzi. Și nu mâine. În caz contrar voi suna la ambasadă , reia Costel singura frază care face impresie poliţiştilor macedoneni. Și ca să vadă că nu glumeşte îl cheamă la telefon pe poliţistul poliglot ca să vorbească cu consulul român. Ä‚la fuge de telefon ca dracul de tămâie şi singurul bărbat macedonean care vorbeşte cu oficialul român e tânărul mecanic care vrea să ne rezolve problema. OK, OK, good, it s all right zice tânărul mecanic, plin de ulei din cap până-n picioare. 

Văzând că nu-i de glumă, poliţistul sună undeva şi, ca prin minune, peste doar câteva minute vin doi mecanici, cu o maşină ultimul răcnet, din care scot geamul pe care îl aşteptam. Poliţia locală e fericită. OK? întreabă ei, mulţumiţi că au rezolvat înlocuirea geamului spart de infractorii locali şi noi îi răspundem la fel: OK!  Despre prinderea hoţilor, ăia nu mai suflă niciun cuvânt. Agentul Ismail ne-a spus că dacă facem plângere urmează o birocraţie comunistă care ar fi necesitat şi prezenţa noastră câteva zile în zonă. Asta ne mai lipsea acum. Geamul e montat. Ne uităm la ceas. E ora 21. Toată povestea a durat vreo 5 ore. Cei de la Ambasadă au venit, de la Skopje, să se asigure personal că putem pleca mai departe. Consilierul Daniel Bala şi inginerul Nicolas Hristu - care ne-a servit ca interpret în macedoneană cu mecanicii de la service - au fost extrem de gentili şi operativi. Încearcă să facă haz de necaz. În urmă cu câţiva ani de pe colinele aflate în zare kosovarii trăgeau în draci. Nu puteai să ieşi din adăpost că deveneai, imediat, o ţintă.   

Plecăm repede din Sarai pentru a ajunge cât mai aproape de lacul Ohrid. E deja miezul nopţii şi nu dădusem de niciun hotel la care să putem înnopta. Dar când să intrăm în oraş, la primul stop un biciclist ne spune repede oferta: cazare cu 15 euro camera. OK! spunem noi repede. Folow me!, zice el şi începem o cursă nebună pe străzile Ohridului în urmărirea biciclistului care pedala de parcă tocmai se înscrisese în Turul Franţei şi voia să câştige etapa la sprintul final.  Ajungem la micul hotel al lui Mile Dragan Lomanovski de pe uliţa Macedonski Prosviteli din Ohrid. Gazda ne oferă o cafea şi ne spune că ar fi bine sa achităm acum contravaloarea cazării pentru că dimineaţă el merge la serviciu. Ne cazăm dar luminile oraşului ne atrag ca un magnet. Ieşim să vedem oraşul şi ne oprim pe malul lacului să bem o bere locală. E foarte mult tineret care e dornic să se distreze până noaptea târziu. Dimineaţa, până să plecăm, am constatat că dacă seara şi noaptea Ohridul e un oraş cucerit de tineri, în zorii zilei el devine un rai al vârsticilor, în consens absolut cu statuile închinate călugărilor şi înţelepţilor care au fost  ridicate  în parcul central. Facem repede o baie în lacul Ohrid, împărţit acum între macedoneni şi albanezi, şi plecăm fericiţi spre Grecia. Ce drum să apucăm? Costel ne spune că drumul cel mai scurt este, întotdeauna, cel pe care îl ştii. Iar Costel, un om care consideră Grecia ca pe a doua sa casă, ne-ar putea duce, şi cu ochii închişi, spre Stavros. 

 

Ziua a treia, marţi, 19 iulie 2011

GRECIA

Până la Ohrid parcursesem, deja, primii 802 km. La ora 12 plecăm din Macedonia şi, peste doar 88 de km, intrăm în Grecia. Maşina trage extrem de greu la deal. La ora 17 şi jumătate oprim într-o parcare şi fiecare îşi dă cu părerea. C-o fi una, c-o fi alta, bucuroşi le-om duce toate... Dar ce să mai aibă, acum, maşina? Încercările se ţin lanţ, una după alta. Gheorghiţă a avansat o posibilă cauză dar fratele său, Costel, i-a zis, pe un ton superior, că maşinile se verifică, azi, doar electronic şi că defecţiunile nu se mai pot rezolva cu mijloace balcanice. Gheorghiţă nu zice nimic dar când Titi deschide capota se uită atent şi observă că două furtune nu sunt strânse etanş. Imediat, cu două mâine abile, el acţionează operativ şi eficient. Maşina, vom constata doar peste câteva minute, merge ceas. Nu mai dă rateuri şi trage ca o maşină de curse, proaspăt scoasă de pe poarta fabricii. Ceilalţi, care înclinam să-l credem pe Costel, (cum că rezolvarea nu poate veni decât de la un service autorizat) trecem drumul ca să ne uşurăm de emoţiile acumulate. 

O livadă cu piersici plină de rod părea a fi desprinsă dintr-o Arcadie primordială. Crengile atârnau până la pământ de bogăţia roadelor verii greceşti iar unele cedaseră deja sub greutatea fructelor. Costel ia o piersică, iau şi eu una dar când Teologos dă să ia şi el fructul oprit din piersicul de lângă drum, o voce puternică îl opreşte. La vreo sută de metri de noi, proprietăreasa livezii vindea piersicile cu 2 euro kg. şi amicul nostru îi facea o concurenţă neloială. Atunci, George îl ia pe Gheorghiţă cu el ca să cumpere, pe euro, piersici pentru călugării din Sfântul Munte. Când femeia aude ce destinaţie vor avea piersicile sale, le dă cu doar 50 de cenţi kg şi mai oferă, din partea ei, o lădiţă cu prune. Teologos  îi promite că cei din Sfântul Munte o vor pomeni în slujbele lor şi femeia, bucuroasă, uită că, doar cu puţine clipe în urmă, omul îi lua, fără permisiune, o piersică din grădina personală.  Aşa am dedus că în Grecia nu e la fel ca-n România unde, ne învaţă până nu demult Mihai Beniuc, că mărul de lângă drum e al tuturor şi te poţi înfrupta, fără jenă, din el. Dar  una e socoteala pe euro şi alta pe lei...

La km 1144 de la plecare am ajuns la ultima haltă înainte de a urca în Munte. La ora 19 şi 10 minute ajungem la hotelul Mary care aparţine unei amic grec al lui George. Nu ne descurcăm cu închisul uşii dar grecul ne spune, la telefon, că trebuie să apăsăm pe un buton şi apoi să tragem clanţa. Omul vorbea foarte bine româneşte poate şi din cauză că majoritatea clienţilor săi provin din ţara noastră. Plecăm imediat spre mare şi facem o baie într-o apă foarte caldă. Stăm pe rând să păzim hainele pentru că a început promenada africanilor care, în promeda lor de-a lungul ţărmului, vindeau tot felul de suveniruri, de la figurine de lemn până la arcuri şi săgeţi. Vorba vine că vindeau, pentru că nu vindeau nimic ci făceau doar ture după ture pe o plajă aproape pustie. Lumea se uita la ofertă dar nimeni nu cumpăra nimic. După o oră plecăm să-i găsim lui Costel pantaloni XXL de culoare  neagră  pentru a-şi putea completa garderoba furată de macedoneni. (Acum înţelegem concret de ce grecii au ţinut foarte tare ca vecinii lor să nu trăiască într-o ţară numită, pur şi simplu, Macedonia ci Fosta republică Yugoslavă a Macedoniei. Nu voiau să dea naştere la regretabile confuzii...). Găsim, în final, un magazin Lee, aflat  pe o stradă lăturalnică, un trening cu 15 euro care era bun ca mărime dar foarte gros. În lipsă de altceva, Costel a considerat că pantalonul găsit salvează, cât de cât, situaţia. La temperaturile de afară, purtarea unui astfel de pantalon te indroducea, pur şi simplu, într-un cazan.

Teologul ne invită la localul  Agnanti  aflat pe cel mai înalt loc din Stavros. Eu cu Titi cerem calamar cu roşii şi brânză feta la grătar, Costel şi Gheorghiţă au luat tot calamar dar prăjit la tigaie. Teologos ia şi el calamar dar şi o porţie consistentă de languste despre care ne spune că sunt cele mai scumpe dintre toate fructele  mării. Acestea, ne zice, ar fi un cadou al grecului pentru el. Noi bem bere Mithos iar Teologos, din vinul roşu oferit de gazde. La final, grecul ne aduce un platou cu pepene roşu şi galben. Toată masa face, dacă luăm de bun un bon de mână fircălit în greceşte, 137 de euro. Când am intrat în local am văzut afişate preţurile şi toate porţiile erau cam 7-8 euro. Nota de plată ni s-a părut cam exagerată. Vrem să plătim nemţeşte şi Teologos avansează, primul, o sumă simbolică. Noi punem pe masă o sumă corespunzătoare, pentru două persoane, dar Costel, la fel de generos şi acum, renunţă să ne mai taxeze şi achită, boiereşte, nota de plată. Plătim cu această ocazie şi 25 de euro pentru fiecare cameră închiriată la  Mary. Ca să anticipez puţin lucrurile, cu o sumă relativ asemănătoare Costel a cumpărat din Kareia toate cele trebuincioase şi a săturat, în Athos, pe toţi cei 50 de participanţi la hramul schitului la care am fost, atât de generos, găzduiţi. 

Cu această ocazie am aflat şi una din cauzele îndatorării Greciei către FMI: nimeni nu ne-a dat, pe timpul şederii noastre acolo, vreun bon fiscal deşi am fost şi la magazinele de pe plajă, şi la hotel şi la cafenele şi la restaurant. Parcă toată lumea lucrează la negru şi în ciuda interesului naţional... Dar cu toate acestea, la ei, toată lumea angajată la stat câştigă peste 1.000 de euro şi nici pensiile nu se lasă mai prejos. Alimentele sunt taxate cu un TVA de doar 13% (în timp ce guvernanţii români nici nu vor să audă de aşa ceva) iar cu 23% în plus sunt taxate doar produsele de lux (includem aici alcoolul, ţigările şi cafeaua) şi cele consumate la restaurant. Când Teologos a zis că el, ca profesor, câştigă în România în jur de 200 de euro pe lună, grecul a întrebat cu o mirare deloc mimată: şi ce faci cu ei? Un posibil răspuns ar putea  fi: aş putea achita cam 6 note de plată la restaurantul tău şi (n)aş putea să privesc seara, în linişte şi pace, luminile oraşului şi zbuciumul  mării...  

Ziua a patra, miercuri, 20 iulie 2011

AGION OROS/ MUNTELE SFÂNT

Avem la bord 1150 km şi, cu noaptea-n cap, Costel dă semnalul  plecării spre Uranopolis. Vaporul spre Sfântul Munte pleca la ora 9 şi 45 de minute. Teologos opreşte maşina la intrarea în oraş şi intră în instituţia care contra sumei de 25 de euro eliberează un diamontirion  adică permisul de acces în munte. Pentru ortodocşi formalităţile sunt relativ simple, pentru cei cu altă confesiune e nevoie de o aprobare de la Biroul de pelerinaje al Sfântului Munte de la Salonic. Costel, cu ajutorul unei moldovence de peste Prut, îşi găseşte pantaloni negri dar mult mai subţiri decât cei găsiţi la Stavros. Titi şi Costel îşi iau o pălărie de paie cu o panglică pe care scria Greece/ Halkidiki. Teologos ne spune să lăsăm bagajele pe chei şi să mergem să mâncăm. Cel mai tare se miră Gheorghiţă care e intrigat, nevoie mare, cum poţi să laşi nişte bagaje nesupravegheate şi nimeni să nu se atingă de ele. Uite că, Acolo, se poate...

Mergem la un local de lângă mare unde serveşte o româncă. Luăm, fiecare,  o cafea (2,5 euro) şi un hamburger (4 euro). Când urcăm în vapor bagajele erau intacte şi le lăsam, acum, cu curaj în cala vaporului în timp ce noi urcăm, detaşaţi, pe punte. Pe vapor, Gheorghiţă e strigat de cineva pe care nu l-a mai văzut de foarte mulţi ani. Era chiar vecinul său de la Moldova, Andrei Ungureanu, care e acum student la Teologie la Iaşi. Era pentru a cincea oară în Athos şi îşi propunea să rămână, acolo, toată vacanţa. Monahii plăteau 25 euro pe zi pentru munci în grădina mănăstirii sau în atelierele proprii. Studenţii sperau să-şi găsească de lucru peste vară îmbinând sacrul cu îndeletnicirile manuale. Peninsula Athos se află în partea e nord-est a Greciei şi este o prelungire a unei peninsule mai mari, Halkidiki. De jur împrejur, Sfântul Munte e înconjurat de apele Mării Egee pe o lungime de 15 km. Lăţimea medie a peninsulei este de circa 12 kilometri. Noul Testament menţionează faptul că Apostolul Pavel a trecut prin Munte în drum spre Salonic dar predica lui pe Athos nu ar fi avut ecoul dorit. În drum spre insula Creta, corabia care o ducea pe Fecioara Maria a naufragiat în dreptul Muntelui. Se spune că mama lui Iisus a fost cinstită chiar de statuile zeilor antici, care au început să cheme, la unison, pe localnicii. Statuile implorau lumea să o întâmpine şi să o cinstească aşa cum se cuvinte. Maica Domnului le-a spus atunci oamenilor că harul lui Dumnezeu va domni peste acest loc şi peste cei care îşi vor petrece viaţa  în el cu credinţă şi cu frică, păstrând poruncile Fiului său. „Dacă vă veţi petrece viaţa cu puţină grijă, din belşug vă va fi dat totul pe pământ şi veţi dobândi viaţa cerească. Iar eu voi fi mijloc către Fiul meu pentru acest loc şi pentru cei ce petrec pe el şi nu se va împuţina mila Fiul meu de la locul acesta până la sfârşitul veacurilor”.     

La coborâre ne aşteaptă stareţul chiliei unde vom fi găzduiţi vreme de două zile. Urcăm într-un 4X4  dăruit monahilor de către Gigi Becali în urmă cu doi ani. Înainte de a veni în Sfântul Munte, George Becali îşi trimite un emisar care face inventarul monahilor români  din Athos şi le contabilizează cererile. Când urcă în Munte, Becali onorează toate solicitările şi face inventarul lucrărilor care s-au făcut pe banii săi. Dacă e mulţumit, investiţiile vor continua, dacă nu e mulţumit - finanţarea se sistează imediat. Monahii spun că generozitatea lui Becali a ajuns, până acum, la cota patru milioane de euro.  Personaj controversat la Bucureşti şi Bruxelles, Gigi Becali are în Athos faima unui mare filantrop. În România sunt foarte mulţi oameni cu bani foarte mulţi, câştigaţi uşor în tot felul de combinaţii cu statul. Sau, să fim concilianţi şi să zicem că au fost obţinuţi chiar din afaceri cinstite. Foarte puţini, ca să nu zicem niciunul, sunt dispuşi să facă fapte caritabile. Nimeni nu mai vrea să fie tatăl săracilor, folositorul văduvelor, sprijinitorul bătrânilor, omul care să-şi pună sufletul chezăşie pentru turma sa şi să îi mântuie pe cei năpăstuiţi. Sfântul Ioan a fost sărac, s-a îmbrăcat cu haine din păr de cămilă, s-a încins cu cureaua, s-a hrănit doar cu muguri de copaci şi miere sălbatică  dar, cu toate acestea, a fost un om fericit.

Stareţul Timotei e un fost absolvent de Politehnică iar pe timpul studenţiei a activat în ASCOR vreme de 3 ani. 40 din foştii săi colegi de facultate şi de asociaţie au luat calea monahală. A fost acceptat de un bătrân dintr-o chilie athonită şi, după moartea acestuia, a devenit stareţ pentru că era monahul cu cea mai mare vechime în schit. A doua zi, la chilie, era hram. Asta însemna că, după ce vor omeni pe cei 44 de invitaţi români, toţi se vor ruga, neîncetat, de la ora 21 până dimineaţa la ora 7 într-o slujbă comună. În Kareia, Costel cumpără pentru schitul la care vom sta pâine şi peşte. Plus tot ceea ce crede stareţul nostru de cuviinţă că mai trebuie pentru a fi gazde primitoare şi la înălţimea evenimentului. Schitul cu hramul Sfântului Procopie are doar patru suflete: ieromonahul Timotei care este ajutat de fraţii Gavril, Constantin şi Bogdan. Sarcinile se împart repede. Unii curăţă cartofii (ucenici sunt Teologos şi Gheorghiţă), alţii castraveţii (e vorba de mine) iar unii spală roşiile şi ardeii (aici un ajutor de nădejde e Titi). 

Costel reuşeşte şi aici să-şi arate calităţile sale de lider. El aranjează mesele, scaunele, feţele de masă, farfuriile, tacâmurile, şerveţelele, uleiul, oţetul, carafele de vin, apa minerală Biborţeni, caisele, dulciurile şi cafeaua. Totul arată impecabil. Sunt trei mese aşezate pe acoperişul, încă nefinalizat, al unor chilii. De pe această platformă se vede Muntele Athos, marea albastră şi nemărginirea cerului. Călugării stau la masa cea mare, pelerinii la o masă mai mică iar gazdele la masa cea mai mică. Un bucătar venit din vecini a preluat cartofii şi, într-o oală imensă, alimentată de vreascuri din împrejurimi a făcut o combinaţie miraculoasă între modestele barabule şi fructele de mare. Iniţial, când am văzut în farfurie mâncarea de cartofi alături de nişte  bucăţi mari şi albe am avut imaginea meselor triste din armată. Acolo, cartofii, cu bucăţi mari de slănină, erau delicatesele zilelor bune. Acum, pe Muntele Sfânt, rafinamentul bucătarului nu poate fi pus la îndoială. El ne-a explicat, savant, că fiecare mâncare trebuie să aibă o dominantă la care se mai adaugă doar cele necesare. 

Mesele călugărilor sunt scurte şi frugale. În mod obişnuit ele durează cam 10 minute şi în timpul lor nu se vorbeşte deloc. Se ascultă doar texte creştine citite de unul din fraţi. Apoi, la cel de-al doilea sunet al clopoţelului, călugării şi bucătarii se înclină în faţa mesenilor cerându-şi scuze dacă masa oferită de ei nu ar fi fost la înălţime. La praznic, lucrurile stau puţin diferit. Cu această ocazie, lumea mai stă şi la o cafea înainte de a participa la o slujbă-maraton de la ora 21 până dimineaţa la 7. E o probă de rezistenţă nocturnă la care noi, parţial, am cedat. Doi monahi, de 86 şi 87 de ani, au stat în picioare toată noaptea,  într-o căldură de cazan, cu toate că geamurile şi uşile au stat larg deschise. Părinţii care au oficiat slujba au schimbat câte trei cămăşi dar tot nu s-au dat bătuţi. Am stat afară, împreună cu Costel, la geamurile discrete ale micii biserici din Munte, ascultând slujba alături de alţi fraţi care mai ieşeau afară ca să poată învinge căldura din interior. „Mă întrebi care-i tâlcul pe care-l are Muntele Sfânt? Îţi spun: marea şovăire, sfânta şi marea slăbiciune călugărească, care se adună toată ca o singură şi mare rugăciune, stâlpul cel tare care ţine pământul pe apa cerului, la picioarele Maicii Domnului. Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme, e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă în adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii şi răii şi tâlharii blăstămăţesc, şi desfrânaţii se îndulcesc stricat din poftele stricate, Muntele stă treaz şi bate mătănii... cu oftări” îi explică părintele stareţ Antipa Dinescu, de la Schitul Sfânta Ana, într-un miez de noapte athonit, unui gazetar şi poet din perioda interbelică (e vorba de Sandu Tudor) de ce ar trebui să intre în monahism. Sandu Tudor devine, în cele din urmă, monahul Daniil şi  sfârşeşte, ca martir, în închisoarea de la Aiud, în anul 1962.    

În tot acest timp, Bucătarul şi „Sosarul” au lucrat toată noaptea la pregătirea jarului pentru grătare, curăţarea şi tranşarea peştilor,  la prepararea sosului ce acoperea discret farfuriile cu o pastă delicată şi verde, trădând mirodeniile culese seara din Munte.  La ora 7 i-am aşteptat pe cei care au slujit şi au stat la slujbă toată noaptea cu bucatele pe masă. Noi am asistat la una din cele 1000 de liturghii care se oficiază zilnic în Sfântul Munte pentru ca lumea să se mântuiască. Am dat o mână de ajutor la aranjarea sărbătorească a meselor în frunte cu Costel, ajuns foarte repede un recunoscut „şef de sală”. După ce, în liniştea tulburătoare a dimineţii de iulie, monahii şi oaspeţii lor au consumat în tăcere peştele, sosul şi pâinea s-au ridicat de la masă la sunetul cristalin şi imperativ al clopoţelului, şi-au luat bun rămas de la primitoarele lor gazde şi au plecat fiecare la chiliile, schiturile şi mănăstirile lor. (În afară de cele 20 de mănăstiri, pe Sfântul Munte mai există aşezăminte de cult fără statut juridic de sine stătător aşa cum sunt schiturile, chiliile, colibele, sihăstriile şi metocurile etc. Numărul mănăstirilor nu poate creşte nici prin ridicarea de noi lăcaşe, nici prin schimbarea statutului unor schituri. Din 1992, toate cele 20 de mănăstiri sunt organizate după principiul vieţii de obşte. Athosul are organizarea legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea legislativă şi judecătorească este deţinută de Sinaxa Extraordinară care se întruneşte de două ori pe an. Sinaxa e formată din stareţii celor 20 de mănăstiri din Sfântul Munte  din care 17 sunt greceşti, una e rusească, una - sârbească şi una - bulgărească. Puterea executivă e asigurată de Sfânta Chinotită formată dintr-un reprezentant al fiecărei mănăstiri. Statul grec numeşte un guvernator care e ales, în mod tradiţional, dintre profesorii Facultaţii de Teologie din cadrul Universităţii din Salonic. El trebuie să supravegheze poliţia, vama, înregistrarea cetăţenilor ce intră în Munte şi se subordonează Ministerului de Externe al Greciei. Schiturile sunt nişte mici mănăstiri care depind de marile mănăstiri oficiale. Azi sunt, în Munte, 12 schituri. Chiliile sunt mici aşezăminte de cult dependente de o mănăstire mare şi au în componenţă câţiva monahi şi o mică biserică legată de corpul de chilii). 

După ce oaspeţii s-a ridicat, spunând o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu pentru bucatele oferite,  am pus la locurile lor iniţiale mesele, scaunele, tacâmurile şi farfuriile. Apoi  ne-am dus, cu toţii, fericiţi şi obosiţi, la culcare. Costel avea o chilie foarte mică (pe care şi-a ales-o singur) unde încăpeau doar un pat, o măsuţă şi un raft cu cărţile folositoare în biserică şi la rugăciunile pe care monahul le înalţă spre cer din intimitatea sa. Eram, acum, o familie mult mai mare: patru călugări şi cinci pelerini.  

După masă am fost la Mănăstirea Vatopedu. Mănăstirea a fost fondată între anii 972-980 de către fraţii Athanasios, Nikolaos şi Antonios din Adrianopolis. Dar, în conformitate cu tradiţia, adevăratul fondator al Mănăstirii Vatopedu este socotit Constantin cel Mare. Biserica ei este cinstită în ziua de 25 Martie care e Ziua Maicii Domnului. Cel mai de preţ tezaur al acestui mare aşezământ monahal este considerat fragmentul din Brâul Maicii Domnului. La intrarea în mănăstire este un ceas montat pe faţada principală care nu are nimic de-a face cu timpul de azi. E un ceasornic care măsoară timpul zilei aşa cum era în vremea Imperiului Bizantin. Totul se desfăşoară, calm şi netulburat, ca într-o lume care nu s-ar fi întâmplat niciun accident al istoriei. De asemenea, o vizită în Athos e şi o întoarcere în timpul calendaristic pentru că, în Muntele Sfânt, e valabil doar acel calendar iniţial care e în urmă cu două săptămâni faţă de cel pe care îl folosim azi în bisericile ortodoxe din Grecia şi România.

Fiul actorilor Octavian Cotescu şi Valeria Seciu ne vorbeşte, fascinant, despre minunile întâmplate la această mănăstire şi, în general, pe munte. Îl întreb pe Teologos dacă părintele Daniel ar fi de acord sa făcem o fotografie de grup. Nici să nu îndrăzneşti să-i propui aşa ceva! mă avertizează George. Ca profesor de literatură, cel mai tare am fost impresionat de urechea neputrezită a Sfântului Ioan Gură de Aur pe care o poţi vedea după liturghie, atunci când moaştele de preţ ale mănăstirii sunt arătate credincioşilor. Ca orice om care se îndeletniceşte cu cuvântul şi Ioan vrea să ştie dacă ceea ce scrie e bineplăcut lui Dumnezeu. El are impresia că, în timp ce scrie, cineva îi şopteşte, la ureche, textul. Ioan Gură de Aur povesteşte această păţanie monahilor şi aceştia au observat, cu uimire, că cel care îi dicta textul era chiar Sfântul Petru. Atunci îşi dă seama că tot ceea ce scrie şi vorbeşte este, cu siguranţă, bineplăcut Domnului.  Auzind aceasta mi-am lămurit, brusc, o chestiune literară pe care am încercat să mi-o explic, văzând paginile manuscrise ale  sonetelor scrise de Vasile Voiculescu. Aceste Ultime sonete închipuite ale lui William Shakespeare în traducerea imaginară a lui Vasile Voiculescu erau scrise, fiecare, într-o singură zi. Scrisul era limpede şi nu era nici urmă de ştersături, şovăieli sau reveniri. Textul părea dictat de Cineva iar cel care scria parcă asculta, de undeva de sus, cuvintele gata potrivite. Doctorul Voiculescu a făcut, la bătrâneţe, puşcărie politică pentru că a participat la întrunirile interzise ale Rugului Aprins. Revenit acasă scrie, la anii senectuţii, o literatură, care îl aşează în raftul întâi al oricărei biblioteci. Iată, de exemplu, un fragment din Sonetul CLXX, scris în ziua de joi, 20 ianuarie 1955: Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul,/ Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,/ Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,/ Pân’ ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avântul;/ A fost de- ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,/ S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier/ A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,/ Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer./ Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?

Sau Sonetul CLXXXVIII, scris în ziua de vineri, 22 iulie 1955: Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,/ Și lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;/ Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,/ Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse./ Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine/ Și ochii mei o alta nu vor să mai primească./ Cum iroseşti aiurea plăcerile divine?/ Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească/ Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,/ î-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?/ M-am despoiat în taină, de-nalta-nvestitură,/ Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;/ Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă, / Să pier ca scorpionul din propria-mi otravă.

Înainte de a intra în mănăstire am vizitat arsanaua lui Ștefan cel Mare, ridicată pe malul mării şi unde, acum, găzduieşte muncitorii care lucrează cu ziua în Sfântul Munte. În 1466, Ștefan ridică mănăstirea Putna şi tot în acel an el oferă Mănăstirii Zografu („mănăstirea noastră din Sfântul Munte”) o sumă importantă în acea vreme, 100 de ducaţi, pe care o va oferi anual, călugărilor care trebuiau să-l pomenească la slujbele de sâmbătă. A doua zi, domnul se îngrijea ca aceştia să primească mâncare şi ceva băutură. Domnul moldovean continuă să ctitorească în Athos vreme de 30 de ani când, în 1496, începe războiul cu Polonia. 

Vedem osuarul unde cranii peste cranii stau claie peste grămadă, ca semn al trecerii lor pasagere prin această lume. În Athos se păstrează tradiţia ca la câţiva ani de la moartea călugărului mormântul să fie deschis iar rămăşiţele rămase în urma trecerii sale pe pământ să fie mutate în osuare. Pe cranii se scrie, cu negru, numele monahului şi anul trecerii sale la Domnul. Monahii ştiu, însă, că Muntele Athos e locul de pe pământ care este cel mai aproape de cer. Timpul ceasului de la Vatopedu este cel care măsoară, în tot Muntele, trecerea omului la cele veşnice. Acest timp de azi era şi timpul oficial din timpul fostului Imperiu Bizantin. Totul se întâmplă şi se petrece după acest calendar pe care alţii l-au părăsit încă din 1423, imediat după căderea Imperiului Bizantin. Seara, când ne întoarcem acasă, mâncăm puţin şi discutăm mult. Am fi putut să mergem în trapeza de la Vatopedu, să cinăm acolo dar părintele stareţ a hotărât că vom mânca acasă, ceva mai târziu. Monahii, oameni şcoliţi şi cu mare dragoste de neam, vor să discutăm despre originea şi evoluţia limbii române. Și-au comandat o carte impunătoare intitulată Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor indo-europenistice de dr. Mihai Vinereanu apărută recent la Editura Alcor. A fost limba noastră primordială, ne referim la daci, o limbă de origine romanică? Le-am povestit că manualele nostre de limba română ne spun că faimoasele cuvinte care ar proveni din limba dacă s-au găsit făcând o comparaţie cu lexicul limbii albaneze. Raţionamentul e simplu: dacii şi ilirii au făcut parte din marea familie a tracilor. Ilirii sunt strămoşii albanezilor de astăzi. Albaneza a fost o limbă pe care albanezii n-au contaminat-o cu neologisme, barbarisme şi alte cuvinte străine spirirului lor. Ea s-a conservat foarte bine în timp şi în spaţiu. Cercetătorii noştri au observat că mânz, viezure, rânză ş.a.m.d. există şi în română şi în albaneză în forme asemănătoare. Din păcate, noi nu avem alte dovezi palpabile ale limbii pe care o vorbeau strămoşilor noştri. Pe de altă parte, un lingvist de talia lui Gheorghe Brătianu consideră un miracol faptul că limba română a rămas preponderent de origine latină după o ocupaţie romană de doar un secol şi jumătate. În plus, unitatea limbii noastre poate fi invidiată de mari popoare vorbitoare de limbi romanice. Cum se face că românii din nord se pot înţelege cu cei din sud vorbind fiecare graiul său, unul de vest cu unul din est se înţeleg la fel de bine vorbind fiecare cum a învăţat acasă? Acest lucru nu se poate realiza nici în Franţa, nici în Spania, nici în Italia dacă vorbitorii nu apelează la limba literară. Ipoteza gazdelor  noastre, bazată de cartea doctorului Vinereanu, este că şi limba care o vorbeau strămoşii noştri ar fi fost tot de origine latină. Fascinantă ipoteză...

 

Ziua a cincea, joi, 21 iulie 2011

Am participat la slujbă de dimineaţă de la ora 5 până la ora 7. Am observat că părinţii slujeau desculţi. A fost o slujbă de o mare intimitate. Patru monahi slujeau, cinci creştini ortodocşi ascultau smeriţi slujba. Apoi am stat împreună la masă şi gustăm, în tăcere, din zacusca, magiunul, cafeaua şi ceaiul, pâinea pe care monahii le-au pus, cu generozitate, pe masă.  Generoşi, nu ştiu ce să ne ofere ca dar de la ei. Cădem de acord să luăm cu noi o plantă aromatică pe care mediteraneenii o folosesc, alături de uleiul de măsline, la orice salată. Sau, pur şi simplu, o pun deasupra pe pâinea stropită înainte, cu ulei (extra)virgin de măsline. Este vorba de oregano, o plantă care creşte din abundenţă pe lângă chilia gazdelor noastre şi pe care monahii o culeg, o usucă şi o păstrează în recipiente etanşe. Nu seamănă deloc cu cea pe care o găsiţi în comerţ, ne asigură ei şi mirosul pungilor cu oregano ne îmbată imediat simţurile olfactive. Oregano e o plantă perenă care îşi trage numele de la două cuvinte greceşti: substantivul „oros” - care înseamnă munte şi verbul „ganosthi” - care înseamnă a face plăcere. Nu ştiu dacă gazdele noastre cunoşteau sau nu etimologia cuvântului dar au reuşit să ne facă mare plăcere cu o plantă perenă specifică Muntelui. Gustul ei înţepător, uşor dulce la care se adaugă un miros intens face din oregano o prezenţă, am zice obsedantă, a bucătăriei greceşti tradiţionale.  

Monahii sunt de acord să facem câteva poze la despărţire. (Ca o dovadă că tot ce am fotografiat în munte nu am făcut-o într-un scop ascuns, toţi am descărcat pe laptopul părintelui stareţ toate imaginile luate, cu voie sau fără voie,  pe Munte.) Apoi ne urcăm bagajele în maşina schitului şi părintele ne duce în mare viteză pentru a prinde şalupa rapidă. Eu cu Gheorghiţă stăm sus, lângă bagaje, şi la un moment dat trebuie să ne înclinăm ca la cursele de motociclism. Drumul are multe curbe, e rău şi trebuie să ne ţinem bine. Cu toată cursa contracronometru,  prima cursă a şalupei spre Continent o scăpăm dar părintele stareţ face reţinerile necesare pentru a doua cursă care, după doar trei sferturi de oră, ne va depune la Ouranopolis. Plătim 12,5 euro faţă de 7,5 cât am dat la vapor dar viteza, nu-i aşa, are preţul ei. E o cursă rapidă în care nu mai vezi nimic din măreţia Athosului pe care ţi-a relevat-o anterior vaporul cu viteză aşezată. La Daphni, ne cumpărăm vederi şi le trimitem acasă pentru a avea pe lângă diamoneticon a doua dovadă palpabilă a trecerii noastre prin Sfântul Munte. Mai cumpărăm şi câteva abţibilduri cu Aghion Oros (Muntele Sfânt) şi o cantitate impresionantă de tămâie.

 

ÎNTOARCEREA ACASÄ‚: GRECIA-MACEDONIA-SERBIA-ROMÂNIA 

Plecăm spre Olimpiada pentru a face o ultimă baie în mările Greciei. Costel ne propune, melancolic, un local de pe plajă unde a mai fost cu prieteni vechi şi la fel de îndrăgostiţi de Grecia ca şi el. Mâncăm ghiros şi bem bere Mithos. Titi nu vrea să mănânce nimic pretextând că o masa bună îl trage la somn şi nu ar vrea să rişte şi să aţipească cu volanul în mână. Ne schimbăm şi alergăm spre vamă, la Evzonoi. Grecul nu se uită la buletinele noastre  şi ne face semn să trecem. La 1415 km se termină aventura grecească. În zona liberă cumpărăm ulei extravirgin Terra Creta. Adevăratul ulei extravirgin îl aveţi acum pe masă, ne-a spus părintele stareţ. În Sfântul Munte fiecare comunitate de călugări îşi aduce măslinele şi acestea sunt procesate pe loc, fără conservanţi, la o fabrică foarte modern utilată. Uleiul cel mai mult îl conţine sâmburele iar măslina nu poate consumată direct din pom. Ea este pusă în saramură şi abia peste o lună te poţi bucura de ea.

  

Ziua a şasea,  vineri, 22 iulie 2011

Trecem în Macedonia şi alimentăm la benzinăria unde ne-am pierdut roata. Ca să nu uităm locul, Costel constată că, plătind în euro, benzinarul l-a cam păcălit. Ä‚la se scuză zicând că ăsta era cursul oficial. Mergem mai departe şi Costel îl întreabă pe Titi Aur (titlu de care conducătorul l-a făcut rost în urma prestaţiei de pe şoselele balcanice) dacă ar putea s-o ţină aşa până în România. Da, zice cel ce a împrumutat numele unui mare campion de pe şoselele României. Parcurgem 1591 km şi la nouă fără un sfert seara ajungem la sârbi. Teologos îşi aduce aminte că are un comision important de făcut pentru buna lui soacră. Cumpără de la o amărâtă alimentară de ţară ţigări Davidoff. După ce a plătit în euro, ia ţigările, le duce la maşină şi se întoarce înapoi. I se pare că vânzătorii (tatăl şi fiul) i-ar fi luat prea mult. Sârbii, oameni dintr-o bucată, nu recunosc nimic. Teologos vine trist în maşină şi ne spune ce-a păţit cu sârbii pravoslavnici. E miezul nopţii. Cineva zice, bine mă George dar tu nu ţi-ai dat seama că după miezul nopţii se schimbă cursul valutar? şi maşina explodează de râs.

Înainte de a părăsi Yugoslavia, Teologos ne spune că ştie el un loc unde poţi să mănânci doi peşti la grătar cu doar doi euro. Propunerea e tentantă şi oprim. Fata care serveşte ne prezintă un meniu doar în frumoasa limbă sârbă. Citim şi nu pricem mai nimic. Cu câteva excepţii: supa şi ciorba sunt cuvinte identice şi-n sârbă şi-n română şi, în general, cam în toate limbile balcanice. O întrebăm dacă ştie engleză, ea ne-a făcut un semn că nu pricepe mare lucru şi pentru a afla care e de găină, de vacă sau de porc am folosit onomatopee dintr-un limbaj primordial comun. Un cuvânt ce tinde să devină un bun comun în Balcani e pleşcaviţa. Noi vrem peşte la grătar şi fata nu pricepe. Mă uit mai atent şi văd o sintagmă „na jaru” ce ar putea însemna  „pe jăratec”. Am nimerit-o. Ne aşteptam să ne propună o mămăligă şi mujdei. Nici vorbă. Pentru a o convinge să ne aducă usturoi, George l-a desenat, fata n-a priceput nimic dar a luat desenul şi l-a dus la bucătărie la unii mai poligloţi decât ea. S-a întors fericită aducându-i, fiecăruia, o căpăţănă. Nu putem mânca toţi cei 10 peşti. Mai rămân doi. Al meu şi al lui Costel. O rugăm pe fată să ni-i &i

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 7 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter