Un posibil capitol din istoria literară a Văii. Este fascinant cum în localurile Petroşaniului, în spatele automatismelor unor chelneri, fete sau băieţi, se ascunde o sensibilitate lirică.

Între două comenzi, găsesc răgazul şi inspiraţia de a scrie pe o bucăţică de hârtie - de cele mai multe ori o banală „notă de plată” - o poezie, un gând, un acrostih. Ce-i mână în lupta cu poezia? Cine sunt aceşti concetăţeni de-ai noştri? Ce resorturi declanşează mecanismul poetic într-o atmosferă de cele mai multe ori gălăgioasă, (m)etilică, ceţoasă? Doar câteva întrebări la care încercăm să răspundem. Noi, jurnaliştii faptului literar, şi ei, poeţii-barmani-ospătari-chelneri. Nu ştim încă numărul lor, nu i-am inventariat pe toţi, însă, credem că dintr-o istorie literară vie a Văii Jiului nu poate lipsi capitolul Scriitorii din alimentaţia publică. 

„Leul de aur” este un local situat „în amonte” de Barock, o locantă legendară cândva a Petroşaniului, şi „în aval” de casa unde a locuit răposatul primar al Petroşaniului, Carol Schreter (care, în unele duminici, îşi bea cafeaua aici).

Este un local frumos, călduros şi - important - curat, în care dacă intri, poţi fi sigur că nu te deranjează niciun „comersant” ambulant cu „domnu’ ia-o că e ieftină” ori vreun cerşetor cu enervantul „dă-mi şi mie o mie”. 

Meritul pentru ţinuta localului îi aparţine, în egală măsură, lui nea Ilie şi fiului său Marcel. Ba, dacă ai norocul şi îl prinzi pe nea Ilie în dispoziţie evocativă, cafeaua pe care o bei capătă, încetul cu încetul, savoarea poveştilor de altă dată. Căci, am uitat să vă spun, nea Ilie este un neîntrecut povestitor, dotat cu o memorie de invidiat pentru respectabila vârstă a dumnealui.

Primăvara, terasa înconjurată de pomi înfloriţi predispune la melancolie, reverie, visare, nostalgie. Și, într-un asemenea cadru natural, cum să nu îţi dea târcoale muzele?! 

Într-o ediţie a suplimentului Școală şi cultură, Mihai Barbu a prezentat o poetă sensibilă, care îşi câştiga pâinea zilnică ca barman-ospătar la Leul de aur. Domnişoara, care între timp şi-a încheiat studiile universitare cu succes, s-a angajat la o bancă din Petroşani. Această schimbare de loc de muncă pentru cariera ei a fost un câştig, însă pentru clienţii degustători de poezie, o pierdere.   

Menţionez că anul trecut, la Leul de aur prestau doi poeţi. Pe un schimb, hieratica domnişoară de mai sus, iar pe celălalt, protagonistul paginii de faţă, Claudiu Serea. Deşi bărbat în toată firea, ba chiar şi tătic, Claudiu e la fel de timid ca şi fosta lui colegă. A trecut multă vreme de când am frecventat Leul de aur până să-mi arate primele sale producţii lirice. Fapt interesant, de picanterie literară, majoritatea poemelor sale sunt scrise pe „note de plată”, dar şi de muzică (pe care, mărturisesc, uneori îi place să o asculte cam tare), poate şi de aici aerul „tipizat” al scrisului său. Când i-am citit întâia oară poeziile, nu mi-a venit să cred că în secolul XXI mai poate „locui” o sensibilitate artistică circumscrisă altui ev al poeziei. Discursul poetic al lui Claudiu Serea este un melanj de romantism întârziat, de bacovianism nedeclarat, de fum social împrăştiat alandala, de banalităţi şi de stereotipuri literare. Sunt sigur că, după ce îşi va rezolva problemele existenţiale, Claudiu Serea va avea timp şi dispoziţie de lectură din poezia marilor poeţi ai lumii. Atunci, cu siguranţă, poemele sale vor fi mai şlefuite. Tot atunci, poate, Claudiu va învăţa că nu toată „durerea ta” e şi a lumii (literare) şi că „joaca cu rimele” nu naşte tot timpul poezie.

Nu aveam de gând să-l prezint atât de repede în paginile noastre, însă într-o seară Claudiu mi-a spus misterios că în ceva timp va ieşi din cuşca... Leului de aur. De aceea, m-am grăbit să vă fac cunoştinţă cu poetul Claudiu Serea, barman-ospătar la Leul de aur, un băiat cu mult bun-simţ şi, nu în ultimul rând, „cetăţean al Petroşaniului”.

Dar mai bine să-l lăsăm pe el să vorbească.

 

 

Interviu cu Claudiu Serea - cetăţean al Văii Jiului

„Valea Jiului, după mine, este ca o căprioară împuşcată în coapsă...”

 

 

1. Ce culoare preferi şi de ce?

Prefer culoarea albastră în toate nuanţele ei datorită „puterii” ei de a reprezenta stările sufleteşti. 

2. Cum vezi femeia ideală? Dar bărbatul ideal? 

Femeia ideală? Nu există aşa ceva, depinde de ce „anima” ne-am format fiecare cu privire la asta, însă eu cred că ar trebui să ne dorim de la o femeie doar atât cât putem să oferim noi. Bărbatul ideal? Nu există nici el, nu-i aşa?  Să argumentez: nu există oameni perfecţi; nu ştim niciodată totul; procentul de sinceritate variază; în prima secundă în care un bărbat îşi dă seama că e prost a început să fie deştept (îmi rezerv aceste argumente).

3. Care este imaginea Văii Jiului? 

Valea Jiului, după mine, este ca o căprioară împuşcată în coapsă, şchiopătează, agonizează şi îşi aşteaptă infecţia de pe urma glonţului încasat de la vânători: ignoranţa, superficialitatea, prostia, minciuna, ura, astigmatismul politic şi devotamentul cameleonic. Însă Valea Jiului prezintă o multitudine de dovezi ale creativităţii divine, stând drept mărturie munţii şi peisajele din zonă. Știţi întâmplarea aceea: Sf. Petru: - Doamne, ce munţi, ce dealuri, ce ţară le dai la ăştia? Dumnezeu: Stai Petre să vezi ce „oameni” le dau! 

4. Ce loc îţi place cel mai mult din Petroşani şi de ce? 

Din Petroşani cel mai mult îmi place Muzeul Mineritului deoarece acolo e depozitată mărturia cronologiei industriale a Văii Jiului.

5. Care crezi că ar trebui să fie locul scriitorului în cetate?

Locul scriitorului în „cetate” ar trebui să fie pe rafturile fiecărei biblioteci personale din Vale pentru că orice cale culturală poate fi „pansament” pentru „corzile rupte ale chitarei vieţii”.

6. Care este primul poet pe care l-ai citit? Dar ultimul?

Mi-e ruşine că nu există unul la care să-i fi citit opera „cap-coadă”, dar primul poet a fost Eminescu, cartea de vizită a poeziei româneşti şi poetul care a învins „moda”. Tot marele geniu rămâne ultimul poet citit de mine. 

7. Animalul/ pasărea/ insecta favorită? De ce? 

Furnica. O insectă care sfidează legile fizicii cu îndemânarea, convingerea şi puterea cu care îşi trăieşte viaţa. „Exemplul cel mai relevant de organizare socială care a existat vreodată”.

8. Ce părere ai despre bancurile cu blonde?

Nu aş putea spune că mă interesează decât prin prisma faptului că şi societatea noastră este „blondă vopsită brunet”. 

9. Cum se împacă munca de barman/ ospătar cu pasiunea pentru poezie? 

Nu cred că există o relaţie între munca mea şi poezie. Din meserie pot face artă dar din artă niciodată meseria mea. 

10. Un oraş chiar are nevoie de artişti? De ce? 

Un oraş are nevoie de artişti pentru că ei pot da „estetică urâtului” şi doar ei văd uneori dincolo de „condiţia umană”. 

11. Povesteşte o întâmplare veselă pe care ai trăit-o.

Cea mai veselă întâmplare a fost naşterea fiicei mele, „personificarea” dragostei ce o port pentru soţia mea. Noaptea la 3:00, doar cu un leu în buzunar, mergeam cu ambulanţa la urgenţă dornic nevoie mare de comunicare: Mi-e teamă de consecinţe dom’le… totuşi e în joc viitorul familiei mele, spun eu. Da` acu’ nouă luni când o fo’ bine nu ţo’ fo’ teamă? zise flegmatic ambulanţierul. Ce-a fost vesel atunci? Tabloul întâlnirii fiicei şi soţiei mele pictat cu noi potenţiale începuturi şi primul zâmbet neîntinat al micii făpturi care avea să-mi umple viaţa de bucurii. 

12. Din ce crezi că se naşte poezia? 

Poezia se naşte din nevoia de exprimare a „eului”, din patima neostenită pentru frumos, din deznădejdea sufletească, din faptul că florile pot fi oricum, cerul jos, apa sus. Într-un cuvânt se poate construi o lume plânsă din peniţa unui stilou sau o lume hilară din acuarelele unui pictor.

 

 

Marea albastră

Frumoase taine, ascunde marea, 

departe-n al ei univers, 

însă noi nu cunoaştem zarea, 

la fel ca valurile-n vers. 

 

Vechi marinari, mândre corăbii, 

au traversat gigantul trup,

însă l-au ponegrit cu săbii, 

luând pedeapsă de la timp. 

 

În spumele ei pe nisip, 

închisă-i a mării poartă, 

povestea ei s-o ştim, nu-i chip, 

nici dacă are sau nu soartă.

 

 

Praful timpului 

Nedumerit privesc afară din mine, 

mi-e frică de tot ce nu cunosc, 

nu mă cunoaşte sau nu e bine, 

mă pierd adesea dar nu recunosc.

 

Că visul s-a clădit demult, deşarte, 

din fotografii care nu arătau nimic, 

care nu ştiu aproape sau departe, 

descoperindu-mi cât pot să fiu de mic. 

 

Haina de frunze, de iluzii şi crispare, 

chipul pământiu de încântate vremuri, 

se contopesc în lanţuri reci de înstrăinare, 

în mine timpule începi să tremuri. 

 

Fereastra camerei mele s-a prăfuit deja, 

lumina e un lux, curatul e istorie, 

căzut pe jos soldatul mic de tinichea 

aşteaptă decoraţie de curaj şi glorie. 

 

 

 

 

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.