29.10.2011,  12:05:02 | 0 comentarii | 669 vizualizari
Paul Goma şi Ion D. Sîrbu, / Figuri de proră ale rezistenţei anticomuniste
de Ziarul Vaii Jiului

Sâmbătă, 17 septembrie, se împlinesc 22 de ani de la moartea scriitorului petrilean

În aprilie 1977, imediat după cutremurul cel mare, am tras o raită prin Bucureşti, dornic să-mi revăd câţiva colegi de facultate: Cătălina Comănescu, Petre Răileanu, Gabriel Năstase. Ne încheiasem studiile filologice de curând, în 1974, ne despărţiserăm cu lacrimi în suflet de un Bucureşti încă nedevastat, nici de cutremur, nici de construcţiile megalitice, grandomane, ale lui Ceauşescu. Apropo, cred că memorabilul şi pustiitorul cutremur din seara zilei de 4 martie 1977, prin distrugerile lui înfricoşătoare, a dat „idei” dictatorului cum să demoleze masiv din vechile clădiri, multe de patrimoniu, ale Capitalei şi să-şi ridice oribilele „ctitorii”, în 1 Mai, în Cotroceni, pe Dealul Spirii, pe Uranus, pe Rahovei… Cele două calamităţi au colaborat, aş spune, la demolarea accelerată a Bucureştilor şi a României, pentru că, din 1977, toate s-au rostogolit vertiginos pe pantă în jos, s-au năruit. În fine, după ce am văzut cu durere câte construcţii emblematice ale Bucureştilor se prăbuşiseră: între ele „Scala”, restaurantul, „Dunărea”, blocul „Continental”, după ce am revăzut cu firească bucurie pe câţiva dintre foştii mei prieteni şi colegi, am subscris la invitaţia lui Gabriel Năstase de a pleca împreună spre Buzău, oraşul lui de baştină. Gabi era profesor într-o comună, nu departe de reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, dar locuia în Buzău, unde părinţii săi, profesori, îi cumpăraseră un confortabil, pe vremea aceea, apartament de bloc. Repet, era în aprilie 1977, ne îndreptam spre Buzău, cu trenul, într-o calmă după-amiază de primăvară, când Gabi Năstase, nimeni altul decât ziaristul de mai târziu de la Scânteia tineretului şi Tineretul liber (aici a fost şi director), m-a întrebat dacă auzisem de Paul Goma. Nu auzisem… Mi-a spus el, cu fereală, istoria recentă a lui Goma. Era vorba de un scriitor relativ tânăr care îşi luase inima în dinţi şi protestase deschis împotriva clanului Ceauşescu şi a abuzurilor regimului. Redactase chiar un fel de manifest, în care prinsese şi o serie de revendicări, document ce avea să se numească imediat Carta ´77. Paul Goma dovedise un curaj formidabil, aproape de neconceput pentru acea vreme, când nimeni nu crâcnea în faţa atotputerniciei ceauşiste. Gabi Năstase mi-a povestit cum fusese Goma înhăţat de securitate, anchetat şi, probabil, maltratat, după „reţete” pe care noi nu le cunoşteam, ci doar le bănuiam… Singura nelămurire a colegului meu era legată de personalitatea lui Paul Goma, la acea oră autor a doar una-două cărţi, nici nu (se) ştia prea bine care şi de ce fel: oare de ce Goma şi nu alt scriitor mai marcant, de notorietate, cu o operă respectabilă, făcuse ce făcuse? Era, pe de o parte, o întrebare retorică în care se ascundea, totuşi, un pic de invidie, iar, pe de altă parte, o consternare uşor sesizabilă în faţa unui asemenea gest şi a autorului său, pentru cei mai mulţi un temerar ivit din ne-unde. Mi-a spus Năstase – şi nu cred că mă înşel – că Goma era la origine basarabean, ceea ce avea o semnificaţie aparte în ce-l priveşte, aşa cum avea să se dovedească mai târziu, după 1989, când s-a putut afla adevărul întreg despre Paul Goma. Mai târziu, în anii ce au urmat după ´77, aveam să aud că Goma fusese lăsat să plece în străinătate, adică fusese, de fapt, expulzat din ţară. Mult după aceea voi afla că scriitorul rebel fusese pus în faţa dilemei lui „a fi sau a nu fi”, adică expulzare sau puşcărie.

Anul 1977 a fost, într-adevăr, un an de pomină. După cutremur şi după protestele lui Paul Goma, începute cândva, prin luna februarie, a urmat o bulversare socială la fel de… cutremurătoare. În zilele de 1, 2 şi 3 august 1977, în oraşul minier Lupeni, de pe Valea Jiului de Vest, a izbucnit cea mai mare mişcare muncitorească din „epoca Ceauşescu” şi, cred, din tot regimul comunist. Zeci de mii de oameni au luat parte la o grevă ai căror capi au formulat o listă de revendicări cu caracter social, economic şi politic. Greviştii au cerut cu vehemenţă venirea la Lupeni a dictatorului în persoană, după ce îl arestaseră chiar pe Ilie Verdeţ, pe atunci prim ministru al guvernului comunist. Nu mă sfiiesc să afirm că greva minerilor lupenari a fost cea mai amplă şi pragmatic organizată mişcare anti-comunistă, în ciuda unor păreri diferite, ale celor care susţin că Braşovul lui 15 noiembrie 1987 este primul în top. Ca şi despre protestele şi revendicările lui Paul Goma, despre greva Lupeni 1977 s-au ştiut foarte puţine în ţară. Organele de diversiune aveau grijă ca poporul să nu fie… tulburat. 

În acel răstimp, undeva, într-un bloc din Craiova numit „Lumea copiilor”, într-un apartament mai degrabă strâmt şi modest, un scriitor nu prea cunoscut, care semna cu numele de Ion D. Sîrbu, era straşnic „monitorizat” de securitate. De ce oare? Ca să nu se ducă… în Valea Jiului, să nu intre în legătură cu greviştii, să nu-i instige, mai ştii? Pe atunci nu prea se ştiau multe „lucruri nepermise” despre Gary Sîrbu. Eu nu-i prea băgasem în seamă cărţile, câte publicase până atunci, nu multe, că nu avusese drept de semnătură până prin 1967. Asta nu ştiusem… Știam că Gary se trăgea de prin părţile Petrilei, aşezată cuminte pe Jiul de Est, la doar 4-5 km de Petroşanii mei. Mai ştiam că scria o literatură cam convenţională despre mineri. După ce am fost numit bibliotecar la şcoala unde lucram… în Petrila, mă tot uitam distant la două cărţi de ale lui Ion D. Sîrbu, de pe rafturi: Povestiri petrilene şi De ce plânge mama? N-am catadicsit să le citesc. La teatrul din Petroşani, cam tot pe atunci, i s-a pus în scenă o piesă cu un titlu straniu: Amurgul acela violet. Nu m-am deranjat să văd spectacolul. Pentru mine, cel care frecventa autori tari din literatura română şi universală, Gary Sîrbu rămânea un scriitor minor. 

Au mai trecut câţiva ani. Prin 1981 aveam să fac cunoştinţă de-a dreptul cu Ion D. Sîrbu. Fusese invitat la Petroşani să vadă o premieră cu Arca Bunei Speranţe, în regia lui Bogdan Ulmu. Ne aflam într-un separeu al bătrânului restaurant „Minerul” din centrul vechi al Petroşanilor, unde benchetuiam, după spectacol. Am fost înştiinţaţi că ne va vizita însuşi dramaturgul, care, probabil, dăduse un ocol pe la casa părintească de la Petrila şi pe la sora lui, Irina, trăitoare în cartierul petroşenean „Constructorul”, vecin cu restaurantul „Minerul”. Gary, cu părul lui revolut, cu fruntea lui lată şi cu nelipsita-i jovialitate, ne-a vorbit câte-n lună şi-n stele, spumos, captivant cum îi era felul. S-a bucurat când a aflat că eram momârlan, muntean de prin partea locului, a perorat şi despre cunoştinţele lui… autohtone, a mai spus că exact în spatele restaurantului se afla(se) casa unde se născuse regizorul Lucian Giurchescu, petroşenean şi el. A mai povestit despre vestita cântăreaţă Teodora Lucaciu şi despre fratele ei Ticu,  pianist foarte bun, originari tot din Petroşani, care însă trăia(u) la acea dată în îndepărtatul Peru. L-am mai întâlnit ulterior în câteva rânduri la Craiova,  la fel de jovial şi de volubil. Jovialitatea era mai mult de circumstanţă, doar volubilitatea şi jocurile spirituale erau native, indestructibile. Auzeam, în mediul teatral unde mă mişcam, din ce în ce mai multe despre „viaţa lui secretă”, despre „închisorile lui Gary”, despre inteligenţa şi cultura lui, ambele sclipitoare, despre frustrările lui. I-am citit cu încântare Șoarecele B şi alte povestiri, Dansul ursului, câteva piese de teatru. În 1989, era 17 septembrie, avea loc, pe scena Naţionalului craiovean, o nouă premieră cu Arca Bunei Speranţe, în regia lui Aureliu Manea. Eram în sală când, înainte de prima bătaie a gongului, ni s-a spus că Ion D. Sîrbu s-a grăbit să plece definitiv pe altă arcă a bunei speranţe, cu destinaţia „lumea de dincolo”. Nimeni nu bănuia că Gary lăsase în urma lui, spre delectarea noastră, o mirobolantă literatură de sertar… 

După puţine luni, vremurile s-au schimbat. Lucram, pe la începutul lui 1990, ca redactor la revista Ramuri, unde se puteau tipări de-acum, ca pretutindeni, texte până de curând puse la index. Am publicat aici şi câteva fragmente din… Calidorul lui Paul Goma care se stabilise dinainte vreme la Paris. Am aflat multe despre scriitorul exilat în capitala Franţei, despre cărţile lui. Citeam din când în când fragmente din Jurnal. Goma era din ce în ce mai incomod, unora li se părea tare contondent. În unele din Undele scurte, parcă în volumul VI, Monica Lovinescu se mira foarte că Goma „nu se mai înţelegea cu nimeni”, că spunea oricui, fără milă, adevărul în faţă, că era ignorat până şi de prietenii de altădată. Această poziţie a adaptat-o el şi faţă de oficialităţile statului român, care nu i-au redat nici până în zi de azi cetăţenia, retrasă de autorităţile comuniste odată cu plecarea sa din ţară. Nici Uniunea Scriitorilor nu s-a grăbit să-i redea calitatea de membru. Din ce în ce mai puţine periodice şi cotidiene de limbă română îi acordau spaţii de publicare. Între cele mai generoase şi consecvente, poate singurul până la urmă, se cuvine menţionat lunarul piteştean Argeş. Se subînţelege fără greutate că Paul Goma continuă să fie un indezirabil în propria ţară, pentru a cărei dezrobire s-a angajat în luptă, de unul singur, în 1977. Tuturor guvernelor postdecembriste Goma le apare drept ostil, ba chiar persona non grata. Nici nu e de mirare având în vedere orientările lor criptocomuniste sau partinic şi meschin interesate. La 75 de ani Paul Goma continuă să fluture de unul singur, de pe malurile Senei către malurile Danubiului, stindardul neatârnării intelectuale şi scriitoriceşti. Destinul său, raportat la politicile guvernelor româneşti, nu s-a schimbat aproape deloc pe parcursul celor 33 de ani scurşi de la evenimentele din 1977.

Numai destinul lui Gary Sîrbu s-a schimbat radical, însă post mortem. Știe o ţară întreagă ce soartă au avut manuscrisele lui Gary, publicate postum. Dintr-un scriitor relativ cuminte şi aparent convenţional, Ion D. Sîrbu a devenit o revelaţie, un mare scriitor anticomunist, aşa cum fusese el, într-ascuns, toată viaţa lui matură. De prin 1948 regimul prosovietic se debarasase de el, din moment ce refuzase compromisurile denigrării marilor săi profesori, Lucian Blaga şi Liviu Rusu. Între 1957 şi 1963 a îndurat regimul de tortură al închisorilor şi lagărelor de muncă staliniste. Apoi, domiciliul supravegheat la Craiova, începând din vara anului 1964. Paul Goma era surghiunit la… Paris, Ion D. Sîrbu era exilat la… Craiova! Fără îndoială, Securitatea statului comunist nu a încetat o clipă să-i urmărească pe amândoi. În iunie 2009, organizând noi, printre altele, tot  la Craiova, bineînţeles, un colocviu naţional despre viaţa şi opera lui Ion D.

Sîrbu1, am avut plăcuta surpriză ca, printr-un concurs de împrejurări, să primim o scrisoare de salut din partea lui Paul Goma2. Intitulată „Dialoguri” cu Ion D. Sîrbu, scrisoarea este o mărturie despre cele două întâlniri semnificative Goma-Sîrbu, şi ele mai mult accidentale:

„Ne-am cunoscut în celula 12, de pe-a-ntâia, de la Jilava, în primele zile ale anului 1958. Deşi am respirat acelaşi aer (de Jilava) până în 25 martie (Bunavestirea!) nu am schimbat decât uzualele saluturi: „Bună dimineaţa”, „Poftă bună”, „Somn uşor”. […].

Ziceam, deci, că prin 1958, deşi am fost coleg de celulă cu Ion D. Sîrbu, nu am comunicat – prima lui „vorbire” fusese despre o piesă: „Sovromcărbune”3: nu-mi trezise interesul. 

În libertate, după 1965, ne-am văzut de câteva ori, pe la Uniunea Scriitorilor, pe la „Madam Candrea”. 

Ne-am salutat. 

Mi-a trezit interesul Negoiţescu prin câteva cuvinte despre extraordinaritatea prozatorului „Ion D. Sîrbu”. Am înregistrat – la asta am rămas. 

Prin 1985 (sau ´86) a venit la Paris şi, după ce i-a vizitat pe Monici4, a trecut şi pe la noi, în vecini”…

Întâlnirea pariziană dintre cei doi, relatată în continuare de Goma, a fost una tristă. Sîrbu era indignat de „întrevederea” lui cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, de partipriurile lor pentru unii scriitori români „bine aranjaţi” în ţară, de lipsa lor de interes pentru destinul altor scriitori cu adevărat anticomunişti (cazul lui Gary). La despărţire, în buza staţiei de metrou, Sîrbu a lăcrimat:

„Am mai scris despre plânsul lui Ion D. Sîrbu, la Paris, în timp ce-l conduceam la metrou. Atunci mi s-a deschis, nu atât omul (care nu-mi era simpatic), ci scriitorul – pe care încă nu-l citisem. Însă îl ştiam, îl descoperisem adineauri:

Nu, el nu putea rămâne: ce se face soţia sa fără el? Apoi: ce se face el, fără cărţile scrise, ascunse, ce se fac cărţile fără el, câteva neterminate, dar acelea sunt cele mai bune…”5

Acesta era adevărul adevărat: Gary Sîrbu nu s-a putut desţăra, n-a putut rămâne în Occident, cu toate că-i iubea locurile şi cultura. Ar fi devenit, poate, altul, ar fi renunţat la ceea ce scria, la modul de a fi, ar fi ieşit dintr-un sistem de referinţă, care, deşi odios, îi furniza cel mai bogat material pentru scris, făcea parte, ca un blestem, din existenţa lui. 

Istoricul literar şi publicistul Mihai Barbu, prieten şi concitadin petrilean cu Ion D. Sîrbu, „a accesat”, cel dintâi, la dosarele lui Gary de la C.N.S.A.S. A avut efectiv ce descoperi acolo şi a scris ultimul capitol din una dintre masivele cărţi dedicate de Marian Boboc şi de Mihai Barbu grevei de la Lupeni: Strict secret. Lupeni 1977. Filajul continuă! Valorificând mai departe „tezaurul” arhivistic referitor la filajul lui Ion D. Sîrbu, acelaşi Mihai Barbu a susţinut, în cadrul colocviului menţionat de noi anterior, o lungă dar incitantă comunicare intitulată Călătoriile scriitorului Ion D. Sîrbu din colonia petrileană. În prima şi cea mai cuprinzătoare parte – Călătoria în vest6 – Mihai Barbu se referă succint, şi el, la întâlnirea Sîrbu-Goma de la Paris, din 1981:

„Întâlnirea cu Sîrbu, cel din 19817, nu l-a marcat foarte tare pe dizidentul Goma. « Eu nu citisem nimic mai de Doamne-ajută de el, ca să-mi schimb impresia (proastă); nici nu mi se povestise despre eventualele scrieri ale sale sau despre omul Sîrbu că ar fi deosebit». Cu toate acestea cei doi se plimbă prin Paris şi Paul Goma află, din gura lui Sîrbu, că ar fi scris o carte foarte bună. «La care eu i-am spus să o încredinţeze Monicilor (pe care-i cunoşteam mai bine)». Sîrbu îl îmbrăţişează pe Goma, are ochii umezi […], îi mulţumeşte pentru propunere, dar îi mărturiseşte că nu poate. « El simte că trebuie să se întoarcă acasă, fiindcă el, acolo, are o treabă»8. Goma nu insistă, fiindcă nu putea să împingă, împotriva voinţei, un om spre exil […]”.

Da, aşa cum auzise şi bine înţelesese răzvrătitul Paul Goma, tainicul turbulent Ion D. Sîrbu trebuia să ajungă acasă, unde avea o treabă: să ne dezvăluie ce ştia el mai bine despre comunism. Și ce nu ştiam noi… 

 

1 Este vorba de Colocviul Naţional cu tema Raporturi valorice şi estetice între opera antumă şi opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, Craiova, 27 iunie 2009, cuprins în programul de manifestări omagiale Ion D. Sîrbu – posteritatea scriitorului.  90 de ani de la naştere, 20 de ani de la moarte. 
2 V. Caietele Colocviului Naţional „Ion D. Sîrbu”, Craiova, 27 iunie 2009, Editura Universitaria, Craiova, pp. 161-164.
3 Piesa a fost publicată în versiune definitivă sub titlul Frunze care ard (n. n.)
4 Paul Goma se referă astfel la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (n. n). 
5 Paul Goma, „Dialoguri” cu Ion D. Sîrbu, op. cit., p. 163.
6 V. Caietele Colocviului Naţional „Ion D. Sîrbu „…, p. 16.
7 În evocarea sa, Paul Goma, apelând numai la memorie, mută eronat data întâlnirii în 1985 sau 1986.
8 Citatele pe care Mihai Barbu le atribuie lui Paul Goma sunt extrase din textul Scrisoare deschisă către Alexandru Paleologu, Jurnalul literar nr. 19-20, oct. 1998.
 

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 6 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter