Prin Hotărârea de Guvern nr. 129 din 24 februarie 2005, privind transmiterea de bunuri imobile în proprietatea publică a unor unităţi admi­nis­trativ-teritoriale din judeţul Hune­doara şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, cabana Căpri­şoa­ra din Vulcan îşi schimbă proprietarul, trecând de la CNH SA Petroşani în patrimoniul Consiliului Local şi al Primăriei Vulcan.
Din păcate, deşi s-a schimbat stă­pânirea, cabana nu a progresat cu nimic. Din contră, degradarea este la ea acasă, deşi consilierii şi cei din primărie mai trag din când în când câte-un chefuleţ, ba chiar unii mai merg şi cu familiile, în week-end. Chiar dacă, oficial, cabana este închisă pentru muritorul de rând. Dar şi dacă ar fi deschisă, mare lucru nu ar mai avea ce oferi. Veţi afla mai multe citind mai jos de ce…

 

Drumul până la Căprişoara este execrabil, iar pe  marginea lui turiştii dau cu ochii de mormane de gunoaie menajere

Drumul care duce la cabana Căprişoara din municipiul Vulcan nu e lung, are doar câţiva kilometri. Dar e prost, neîngrijit, plin de hârtoape, iar un şofer neexperimentat are şansa, mai ales noaptea, să cadă câţiva zeci de metri în hău. Nimeni nu pare să se fi îngrijit de acest drum, deşi primăria se bate cu cărămida-n piept de grijulie ce este ea cu turismul local. Pe marginea drumului, exact la un kilometru de ultimele case din Vulcan, din loc în loc, pe o lungime de un kilometru, mormane de mizerie depozitate cu nesimţire, fără nicio jenă. Se vede clar că sunt acolo de mult, iar prin geamul deschis al maşinii se simte un miros greu, scârbos. Îţi pui întrebarea ce face primăria, ce fac cei de la mediu, ce fac cei de la societatea de gospodărie a municipiului? Chiar nu se găseau trei-patru oameni, nişte lopeţi şi o remorcă, să se cureţe zona? Chiar este Vulcanul un sat fără câini (nu „comunitari”, desigur…)?
Odată trecut de acest loc nu mai e nicio problemă… decât drumul. Încet-încet se ajunge şi la cabana Căprişoara. Unul din punctele de „atracţie”, după cum scrie pe pagina de internet a primăriei, pentru cei atraşi de turism, care doresc să viziteze împrejurimile municipiului Vulcan. Însă dezamăgirea în ceea ce priveşte această cabană este una destul de mare, de aceea nici nu e de mirare că zona e pustie, deşi e sâmbătă, 18 iulie 2009. Deci în plină lună de vacanţă şi expediţii…

 

În cabană mirosul de mucegai şi umezeală e la el acasă

Construită în anii `70 pentru a deservi „oamenii muncii” de la mina Paroşeni, cabana arată din exterior bine şi astăzi. Compusă din parter plus 2 etaje, construcţia în sine este una dintre frumuseţile arhitecturale ale Vulcanului. La baza cabanei, piatra iese în evidenţă, în timp ce lemnul şi mai ales cărămida dau un aspect de vechi acestei inedite cabane de la poalele munţilor Vâlcan. Suprafaţa construită de 301 metri pătraţi, precum şi suprafaţa desfăşurată de 795 metri pătraţi, ori suprafaţa utilă de 653 metri pătraţi conferă de la exterior un aer de siguranţă şi confort.
Turiştii, odată ajunşi lângă cabană, o văd de-afară ca pe ceva deosebit, o construcţie cu turnuleţe care îi redă acesteia un aer medieval, ceva asemănător cu vechile construcţii din Alpii elveţieni, stilul arhitectural fiind probabil unic (deocamdată) în Valea Jiului. Cadrul pitoresc şi liniştitor, cu pârâiaşul limpede de lângă cabană, ce curge lin şi răsunător printre bolovanii de toate formele, foşnetul copacilor din pădure mişcaţi de vântul blând de vară, aduce cea mai frumoasă formă de relaxare pe care un turist o poate simţi într-o zi splendidă de vară petrecută la munte.
Toate acestea se opresc însă în momentul în care ai ajuns pe aşa-zisa terasă de la intrarea în cabană. Care arată oribil, e întunecoasă, murdară, dezordonată… La intrare, un câine negru şade întins şi nu se sinchiseşte nici măcar după ce ajungi lângă el. Sala de mese, rămasă împodobită cu zeci de baloane portocalii, probabil de la ultimul chef pedelist (după culoare, nu?), este în pas cu intrarea, deşi parcă-parcă este puţin mai curată, mai ordonată. Nişte trepte de lemn te duc la etaj, iar apoi într-un fel de cameră, urmată de o alta. Mirosul de mucegai şi umezeală este la el acasă, cam pe oriunde te-ai plimba înăuntru, iar nişte aşa-zişi turişti, „rude cu un consilier local vulcănean”, stau înghesuiţi în camere, deşi este vară, o după-amiază splendidă, iar soarele străluceşte pe cer. Locul lor ar trebui să fie afară, la aer curat, undeva lângă apă, la umbra unui tufiş… Par miraţi că cineva cutează să intre peste ei în camere şi abia răspund la salut. Îţi pui totuşi fireasca întrebare: oare aşa ştie turistul român să se bucure de natură, stând într-o cabană cu miros de mucegai, chiar şi ziua, când afară sunt 27 de grade? Coborând pe aceleaşi trepte de lemn, undeva într-o laterală dai de o sală mult mai mică decât sala de mese. Este „Sala de protocol”… Aha, e sala unde foştii „mahări” ai minei Paroşeni „ţineau şedinţe”, probabil cu palincă, coniac şi vin. Acolo se ducea „lupta” cu grătarele şi micii şi se „citeau”, pe an, sute de etichete de toate soiurile. Acum probabil că „citesc” alţii, actualii stăpâni ai oraşului, adică cei din administraţia oraşului şi politicienii-patroni. O masă lungă, plină cu pahare, şerveţele şi farfurii îşi aşteaptă parcă „clienţii”. Steagul Uniunii Europene (că deh, „am intrat în Europa”, nu?), al României şi cel cu emblema Vulcanului stau frumos aşezate într-un colţ. Întunecimea camerei te face însă să nu te simţi prea bine în acel loc.
Ieşind afară te loveşti din nou de acel cuţulache negru şi de încă trei, care se uită la tine ca la soare, întrebându-te din priviri „hei, nene, nu dai şi tu ceva de mâncare…? Că şefii  n-au mai fost demult şi ne e cam foame…”. Pe partea opusă observi, vrând-nevrând, un platou de plăci din beton, crăpate. Încerci să-ţi imaginezi cum era acolo când totul avea viaţă, când totul pe-acolo era nou, iar mine­rii veneau cu familia ca să simtă plăcerea unei distracţii de duminică, când în sfârşit scăpau de gaura cea neagră şi periculoasă. Cum sfârâiau micii şi cum curgea berea rece, iar pe terenul de sus, de pe platou, cum mai era bătută mingea. Vremuri demult apuse, uitate sau neuitate de cei în vârstă, netrăite de cei tineri, care astăzi trăiesc în Vulcan şi care cu greu mai au un loc de muncă şi un loc de recreere.
În rest, zona, apa şi tot ce ţine de acest loc sunt în regulă, iar celor care vor să facă o drumeţie le recomandăm cu plăcere să o facă… Dar să aibă grijă la drum şi să-şi ia gândul de la cabană.
Nu putem să nu încheiem cu dezamăgirea arătată de un grup de bucureşteni, dornici să vadă locul de lângă cabană şi cabana în sine. Referitor la drum şi la mizeria de lângă drum, cuvintele exprimate de aceştia nu au fost decât grele şi au fost adresate administraţiei locale, ele fiind practic de nereprodus în aceste rânduri. Referindu-se la cabană, redăm doar o frază, esenţială, care poate fi şi o concluzie tristă la acest material: „N-am mai văzut de mult o aşa frumuseţe de cabană… Păcat că nu e întreţinută şi păcat că se degradează pe zi ce trece. Probabil că este lăsată aşa şi cu bună ştiinţă, după care, când preţul cabanei va mai scădea din cauza degradării planificate, aceasta va fi scoasă la licitaţie şi se va cumpăra de cine trebuie… Că aşa se fac treburile în România…”.
 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.