12.12.2011, 21:39:23 | 0 comentarii | 2321 vizualizari
Profesorul Ironim Muntean. / Un deceniu în Valea Jiului
Articole de acelasi autor
de Ziarul Vaii Jiului
Un an de răscruce în existenţa mea a fost 1966. Am terminat şcoala gene-rală şi am luat admiterea la liceu. Am făcut-o mai mult în ciuda voinţei părinţilor mei, mai ales a tatălui, care ar fi vrut să urmez… şcoala profesională. Nu putea însă impune asemenea variantă unui copil care iubea la nebunie cărţile, din care învăţase, între altele, să fie liber şi independent! Aşa că în dimineaţa de 15 septembrie 1966 mă aflam cu mapa sub braţ undeva, în colţul de sus, dinspre strada Institutului, al fostului teren de handbal, pe atunci în stare incipientă, lângă Liceul Teoretic Petroşani, azi şcoală sportivă (din 1970!). Se deschidea, normal, noul an şcolar.
Incipienţi… eram şi noi, cei de-a IX-a, elevi cruzi încă, mai bine de jumătate provenind de la Şcoala Generală nr. 1 Petroşani. Deşi veneam dintr-o şcoală elementară de elită la un liceu de elită, aveam emoţii fireşti de începători. Noi profesori, noi exigenţe, noi dificultăţi, mai ales de adaptare. Nu prea ne-am înşelat!...
Am început cursurile, cu unele tremurături la matematică, la fizică, la chimie, la biologie… Cu încurcături şi bâjbâieli în repartizarea pe grupe la limbile străine: avansaţi la engleză, începători la franceză. Cu emoţii tari la orele de latină, când profesorul Ioan Dumbravă ne verifica la sânge şi îi executa fulgerător pe cei care erau prinşi cu lecţia neînvăţată: „La declinat!”, „La conjugat!” şi aşa caiete întregi se umpleau cu substantivele, adjectivele, pronumele şi verbele limbii lui Cicero… La literatură română am început studiile cu blânda şi îndatoritoarea Elena Stoican, soţia lui Petru Stoican, pe atunci director al Teatrului de Stat „Valea Jiului” Petroşani. Nu isprăvisem bine partea introductivă în teoria literaturii, tropii şi figurile de stil, când conducerea şcolii a găsit cu cale să opereze o rocadă în distribuirea profesorilor: Elena Stoican a fost numită director adjunct, iar noi, cei din a IX-a B, am fost daţi pe mâna unui tânăr profesor pe nume Ieronim Munteanu, cum îi spuneam noi, dar Ironim Muntean în acte, cum aveam să aflăm mai târziu. Mic de stat, cu părul des dat pe spate, cu voce răsunătoare, vioi şi întotdeauna amabil, dl. Ieronim Munteanu ne-a cucerit de la bun început prin verva cu care ne explica lecţiile, prin devotamentul pentru studiul literaturii, prin metodele stimulative de a preda, într-un cuvânt printr-o competenţă lipsită de ostentaţie. Mie, pentru că îmi plăcea grozav să citesc cărţi de toate genurile, care-mi stimulau, între altele, imaginaţia şi mă ajutau să-mi îmbogăţesc substanţial vocabularul, mi-a priit mai mult ca oricui venirea noului profesor. Drept urmare m-am prezentat la olimpiada de literatură română şi nu m-am mai oprit decât la faza republicană. Emoţionantă experienţă, fiindcă vedeam Bucureştiul pentru întâia oară iar la locul desfăşurării concursului, faimosul Liceu „Gheorghe Lazăr”, a fost invitat să ne vorbească în deschidere poetul Mihai Beniuc, celebru în acele vremuri. Vedeam pentru prima dată un scriitor în carne şi oase…
Clasele de liceu treceau una după alta, iar literatura română devenea din ce în ce mai atractivă, odată cu studierea marilor scriitori din secolele XIX şi XX. În pofida faptului că alesesem, la insistenţele unor colegi cu care eram şi prieten, secţia reală, în pofida pasiunii mele pentru limba latină, studiată din a X-a numai la „uman”, am continuat să merg an de an la olimpiada de literatură română, fiind mereu prezent la fazele judeţene de la Deva. Profesorul Ieronim Munteanu se bucura, mă aprecia şi mă încuraja. Însă pasiunea unui elev „realist” pentru literatură, bun şi la celelalte obiecte, îi contraria şi-i nemulţumea pe alţi profesori, de fizică dar mai ales de chimie, care voiau să mă atragă la cercurile lor, pentru a le reprezenta la olimpiade. Deliciile oferite de literatura română ca şi ataşamentul faţă de profesorul Ieronim Munteanu îmi dădeau ghes să-i refuz de fiecare dată. Profesoara de chimie chiar mă ironiza când mă scotea la tablă să rezolv câte o problemă: „Citeşte enunţul”! Citeam enunţul, cred că suficient de clar. Venea ironia: „Băieţaş, citeşti de parcă ai avea boabe de porumb în nas!” Sau, altădată, prin clasa a XII-a: „Băieţaş, tu la ce facultate dai?”. Răspundeam, cam cu fereală: „La filologie…”. „A!... Te duci la filologie să cânţi din fluier, ca-n Mioriţa!”. Mă făceam că sunt atent la enunţul problemei, dar ştiam prea bine că redutabila „doamnă de chimie”, Anica Ştefan, m-ar fi îndrumat, ca şi insistentul nostru diriginte, Ion Gordin, spre medicină. Am şi ezitat o vreme între medicină şi filologie, dar în cele din urmă am ales literatura, m-am înfiinţat la Universitatea din Bucureşti şi am intrat „din prima”. Învinseseră Mioriţa, tactul şi perseverenţa discretă ale profesorului Ieronim Munteanu şi pasiunea mea pentru poezia lui Lucian Blaga! În primele săptămâni după admitere m-am întâlnit pe stradă cu profesorul de română, i-am spus că intrasem la Facultatea de Limba şi Literatura Română de la Bucureşti. Mi-a răspuns că ştia deja, iar eu i-am întrezărit mulţumirea din privire.
Era în 1970, anul marilor inundaţii. Pe profesor nu l-am mai văzut de atunci, de la întâmplătoarea întâlnire de pe stradă, vreme de 40 de ani. Cu o singură excepţie, totuşi… Auzisem că renunţase la catedră, că acceptase funcţia de director al Teatrului de Stat „Valea Jiului”, actualul Teatru „Ion D. Sîrbu”. Venea în urma falnicului Petru Stoican, mutat la Deva. A rămas în scaunul directorial până în 1976, după care s-a transferat la un liceu din Alba Iulia, oraş unde terminase şi el studiile medii în urmă cu destui ani. Sosise în Valea Jiului în 1965, imediat după absolvirea facultăţii de filologie de la Universitatea din Cluj.
Aveam să aflu târziu, abia la întâlnirea noastră ocazionată de împlinirea a patruzeci de ani de la absolvire, că profesorul Ironim Muntean era originar dintr-un sat cu nume premonitoriu, Limba, situat la vreo 8 kilometri de Alba Iulia, că urmase şcolile în burgul transilvan, străbătând drumul dus-întors pe jos şi traversând zilnic, de două ori, Mureşul cu bacul. Se vede treaba că-i erau dragi şcolile din moment ce s-a supus la un astfel de efort vreme de ani şi ani. Îl mai văzusem odată, excepţional şi fugitiv, pe la mijlocul anilor ´80, după ce mă mutasem la Craiova. Ironim Muntean revenise pentru scurtă vreme la Petroşani, unde avea rude. Am schimbat câteva cuvinte, ne-am făcut unele promisiuni să păstrăm legătura, dar nimic mai mult…
În sfârşit vine şi reunirea promoţiei noastre de (foşti) liceeni, la patruzeci de ani, în august 2010. Eram oarecum deconcertaţi, mai cu seamă gândindu-ne că mulţi din vechii noştri dascăli nu mai erau printre noi, că la precedentele două întâlniri, din 1990 şi 2000, doar vreo doi-trei mai binevoiseră să ne revadă. Anul trecut însă surpriză: au fost de faţă cinci, un număr nesperat având în vedere că trecuseră patru decenii! Între ei şi profesorul Ironim Muntean care nu ne onorase invitaţia la nici una din cele trei aniversări anterioare. El şi profesorul de matematică, Ion (Gioni) Butulescu, au fost… vedetele zilei! Pe Ironim Muntean l-am revăzut cu ochii în lacrimi. Îl consider(am) a fi întâiul meu mentor, cel care mă şi debutase în Mărturisiri literare, revista liceului, înfiinţată şi condusă tot de el, în ianuarie 1970. Compusesem o recenzie despre Patul lui Procust, romanul lui Camil Petrescu. M-am adresat, cu o voce moale: „Mă mai cunoaşteţi? Sunt Lascu… scriu cărţi!”. „Ştiu”, a venit, prompt, răspunsul. Ca de obicei, profesorul le cam ştia pe toate!
Am stat apoi mai mult de vorbă. Am aflat că şi dascălul de română, acum, pensionar, scrie cărţi. Mi-a trimis, la puţină vreme după aceea, trei dintre ele: Polemicile lui Lucian Blaga, Popasuri vieneze şi Meteorologia lecturii. Nu erau singurele; de prin 1995 mai publicase De la Simion Ştefan la Lucian Blaga, De la Lucian Blaga la Radu Stanca şi De la Alba Iulia la Viena. Cultură ardelenească, scriitori ardeleni, istorie literară, preocupări de profesor cu îndelungate state de serviciu. Îşi dorea mai mult, adică intrarea în Uniunea Scriitorilor. Mi-a povestit de unele greutăţi pe care le întâmpina la Filiala U.S.R. Alba-Hunedoara, în fine… Însă, de curând, prilej de bucurie: în toamna acestui an Ironim Muntean a fost primit în rândurile scriitorilor profesionişti, patronaţi de olimpianul Nicolae Manolescu. Mi-a telefonat, bucurându-se ca de un important succes.
Cărţile semnate de Ironim Muntean sunt mai mult ancorate, aşa cum am observat deja, în domeniul istoriei literaturii. Polemicile lui Lucian Blaga, o carte interesantă şi utilă pentru că abordează o temă puţin tratată, cvasi necunoscută, din păcate cu prezentări şi comentarii parcimonioase, mi-a suscitat cea dintâi curiozitatea, că doar iubirea mea pentru poetul din Lancrăm se înfiripase în clasa a XII-a, în bună parte mulţumită profesorului Ironim Muntean. Am aflat sau mi-am reamintit, ca prin vis, de polemicile marelui scriitor şi filosof cu Dan Botta, Constantin Rădulescu-Motru, Dumitru Stăniloaie, ori de interpelarea acidă adresată preotului Alexandru Grama. Cu excepţia ultimului ceilalţi erau reducţionişti, intoleranţi sau invidioşi pe opera filosofică a gânditorului ardelean, făuritor de sistem şi de noi concepte. Cât despre Alexandru Grama, el şi-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala, adică în poezia lui Mihai Eminescu, pe care l-a blamat şi mistificat penibil, nesfiindu-se chiar să-l plagieze din când în când. Talentul satiric al lui Blaga, cantonat între limitele decenţei şi demnităţii, dar deosebit de dur când era cazul, este coordonata cea mai puţin cunoscută a personalităţi sale. Nemilos este el în special cu C-tin Rădulescu-Motru, căruia-i înfierează oportunismul şi servilismul politic, precum şi subţirimea unor idei filosofice:
„În orice caz, ursitoarele, care i-au tors firul vieţii din câlţi de cânepă, şi prea puţin din in şi mătase, l-au trimis în lumina lumii cu un nume care anulează dinainte orice noroc şi orice destin: Constantin Mortu (s. n.). Pàrcele mitologiei etnice româneşti i-au ales numele de Constantin pentru imperturbabila constanţă, pe care viitoarea personalitate o va dovedi în viaţa frământată a ţării. Celălalt nume i s-a dat pentru împrejurarea că spiritul excepţional al acestui făt-frumos se născuse oarecum pe năsălie.” (op. cit., Automatul doctrinelor, p. 44).
Altă carte, Popasuri vieneze, nu este ceea ce s-ar crede „la prima strigare”, adică exclusiv o carte de însemnări de drumeţie. Ideea ei structurantă se leagă de toposul cultural al Vienei, metropolă care, probabil după Paris, a fost locul de formare al celor mai multe personalităţi ale culturii şi literaturii noastre, în special din zona Ardealului. Ironim Muntean are răbdarea să traseze, în special prin informaţii de ordin biobibliografic, traiectul vienez a numeroşi scriitori şi militanţi pentru drepturile românilor ardeleni, începând cu Nicolaus Olahus şi încheind cu… Adrian Păunescu. Între ei, de un spaţiu privilegiat se bucură, cum altfel?, corifeii Şcolii Ardelene, Dinicu Golescu, Titu Maiorescu, Eminescu, Ioan Slavici şi membrii Societăţii „România Jună”, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, nefiind uitaţi nici laureaţii români ai Premiului Herder. Un loc aparte le revine şi instituţiilor culturale şi de învăţământ de care ei şi-au legat destinele. Popasuri vieneze este o carte cu ambiţii exhaustive în care primează informaţia, dar şi o Laus Vindobonae, un omagiu adus de profesorul îndrăgostit de fosta capitală imperială.
Interesant este şi principiul structurant al celei de a treia cărţi, Meteorologia lecturii, o însumare de studii, cronici şi articole despre diferiţi scriitori şi opere literare din epoci diverse, carte ce nu a trecut neobservată de critică, aşa cum se poate deduce din aprecierile profesorului universitar Mircea Popa şi ale altor literaţi:
„Ironim Muntean acoperă o arie largă de preocupări, de forme şi manifestări culturale, traduse practic în curiozitatea mereu vie, susţinută programatic de un real suflu interior, spre subiecte cu mare priză la public şi cu vizibilă acoperire naţională.”
Profesorul Ironim Muntean a fost mereu viu prin dragostea neostoită pentru literatură, pentru cultură şi istorie, pentru toposuri culturale, iar acel suflu interior de care aminteşte Mircea Popa înseamnă, de fapt, principiul activ, chiar sufletul său dedicat, pasionat, perseverent întru formarea tinerilor şi pentru informarea lor de la cele mai alese izvoare ale spiritului românesc. Ironim Muntean este, la şapte decenii de viaţă, un adevărat om al cetăţii culturale româneşti, în centrul căreia pulsează inima care a început să bată la Apullum în urmă cu două milenii.
Ioan LASCU
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... Cataloage promoţionale 2024 Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii Rame click - comandă online! Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! Steaguri publicitare - click pentru a comanda! Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! Cataloage promoţionale 2024 Alege să o susții! Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Newsletter
|