„Coloana Infinită” (şi nu „Coloana Infinitului” cum mai este, greşit, denumită) a fost realizată - se ştie - la Atelierele Centrale Petroşani. Brâncuşi a locuit în Petroşani, în luna august 1937, pe Strada Cloşca, Nr. 2. Într-un fel sau altul, şi noi, cei din Valea Jiului, respirăm aerul pe care l-a respirat Brâncuşi.

În 2011 s-au sărbătorit 135 de ani de la naşterea artistului. Manifestări ample au avut loc în întreaga lume, dar şi în România.

Şi noi, ca asociaţie culturală, am încercat să-l omagiem. Mai modest, dar tinereşte. Mai întâi, în luna august am făcut o excursie de documentare la Târgu Jiu. La rându-mi, am citit câteva cărţi despre Brâncuşi. Am încercat să-i „apropii” de opera lui Brâncuşi pe voluntarii care m-au însoţit în această excursie. Apoi, în sediul asociaţiei, prin discuţii chiar şi joviale, şi pe alţii.

Mulţumim şi pe această cale unor dascăli dăruiţi de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” - Petroşani, care i-au însoţit pe elevi la asociaţie: Daniela Ciontescu şi Minel-Dorin Răduţi. Dar şi întregului colectiv cât şi lui Gilbert Danciu - directorul acestei prestigioase instituţii, pentru deschiderea spre cultură insuflată elevilor, cât şi pentru colaborarea şi la alte proiecte. 

Pentru documentare, s-au folosit cărţi, dar şi informaţii „autentice” de pe internet - lumea în care trăim. În felul acesta, proiectul nostru s-a concretizat printr-o expoziţie, un „melanj” de fotografie, grafică, afişe, colaje. Predomină imaginile, textele fiind mai scurte, dar relevante.

Dintre voluntarii implicaţi, la început, unii ştiau foarte puţin despre opera lui Brâncuşi. Între timp, s-au mai „îmbogăţit”. Aşa cum s-au „îmbogăţit” - credem - şi cei care au vizitat expoziţia.

Ca asociaţie, nu suntem orgolioşi. Este loc pentru toţi sub soare. Încercăm, la rându-ne, să facem ceva pentru CULTURA Văii Jiului. Mai modest, dar tinereşte.

Ionel ZMĂU

Preşedinte fondator, Asociaţia Culturală „Les Amis de la France” - Petrila

 

 

2011 / Brâncuşi a fost şi el? 

 

1. Un început timid, care, uşor-uşor, s-a individualizat, l-a format pe Brâncuşi ca un om care căuta esenţele... Experienţele care l-au modelat au făcut-o într-un mod riscant, dând lumii un Brâncuşi plin de contraste - un sceptic care vorbea des prin aforisme, parcă anume gândite să te facă să nu mai continui discuţii care nu-i erau pe plac, care, totuşi, nu puteau irita, ci doar… „muţi” de admiraţie, dar care putea să dea naştere unor păreri ca aceea a Miliţei Petraşcu: „Înainte de a-ţi fi dat seama cum arăta, erai impresionat de felul cum îţi întindea mâna. Ceea ce la mulţi este un gest strereotip, la el era parcă o angajare la prietenie, o confirmare că oamenii pot şi trebuie să fie unii cu alţii, fiinţe vii, comunicative şi radioase”. Un om sobru care nu zâmbea decât cu ochii, dar rămânea în amintirea tuturor ca un om veşnic bine-dispus, ce zâmbea necontenit. Lui Brâncuşi, universul i-a dat voie să fie un geniu simplu, care gândea şi trăia la fel ca arta lui: totul era o combinaţie de banalul, poate, popular românesc şi rafinamentul avangardei pariziene.

Prima lucrare cu recunoaştere largă a fost bustul generalului medic Carol Davila. Cu banii obţinuţi în urma lucrării (bani plătiţi în două tranşe, una la început şi cealaltă după finalizarea lucrării), sculptorul trebuia să-şi plătească drumul  până la Paris. Când bustul a fost finisat şi prezentat, nu a primit recepţii mulţumitoare. Mâniat de inabilitatea consiliului de a înţelege lucrarea, Brâncuşi a părăsit sala de sedinţe, spre mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate din banii meritaţi. Peste timp, artistul a comentat despre incident: „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi  plătesc un bilet de drum de fier până la Paris”. Următoare acestei ieşiri legate de ideile şi arta lui a fost plecarea pe jos spre Paris. În drumul său, Brâncuşi a avut acces la lucrări şi muzee, care în România nu i-ar fi fost disponibile. Dăruieşte Buzăului Rugăciunea în 1907.

Participă cu regularitate la expoziţii în Paris şi Bucureşti. Deschide în  SUA o expoziţie care are  un  impact major şi îl determină pe John Quin să îi  cumpere multe din opere, el devenind persoana care îi va asigura o existenţă materială prielnică creaţiei. Creează o sculptură pe care e nevoit să o păstreze în atelier din cauza refuzului ministrului de interne al României care respinge proiectul care „făcea trebuielnică” statuia. O renumeşte Fântana lui Narcis. 

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi se desfăşoară în toată amploarea ei. În această perioadă, dăruieşte României Ansamblul Monumental de la Tg-Jiu. Coloana Infinită „care face cu putinţă comunicarea dintre Cer şi Pământ” este văzută de mine ca o concentraţie a divinului şi artei lui Brâncuşi coborâtă pe pământ, imposibilul făcut de frumos, imposibilul (fie el văzut din orice perspectivă) făcut de Brâncuşi. Un mod foarte interesant de a interpreta lucrurile este cel al lui Mircea Eliade: „Ceea ce contează, pentru mintea mea, este faptul că Brâncuşi a conceput Coloana Infinită ca un axis mundi, cu ajutorul căruia poţi atinge Cerul, şi că, după ce a creat această capodoperă, el nu mai avea nimic de creat care să fi  fost demn de geniul său... A mai trăit încă 20 de ani şi s-a mulţumit să sculpteze nu ştiu câte copii ale unor lucrări care îl făcuseră vestit. Nu  pot crede că la vârsta de 60 de ani, vigoarea creatoare a lui Brâncuşi  era  definitiv epuizată. Trebuie să presupunem oare că, după ce şi-a săvârşit cea mai însemnată lucrare, n-a putut să mai încerce nimic altceva? (...) O fi oare faptul că după ce a construit Coloana care duce la cer, Brâncuşi nu mai avea nimic de făcut  pe pământ, că, cel puţin simbolic, nu mai era de găsit aici, printre noi?”.  

Ceea ce trebuie subliniat este că a dăruit României „cea mai însemnată lucrare” (bineînţeles, a sa). În ţară însă, pentru ani la rând, a fost considerat „un transfug decadent, a fost scos din muzee şi biblioteci, iar Coloana infinită abia a scăpat de demolare”.

2. O mare parte a vieţii şi o mare parte a operei lui Brâncuşi, deşi la un  artist ca el probabil cele două erau una şi aceeaşi, au fost strâns legate de atelierul lui din Impasse Ronsin 11, prin rue Vaugirard care era, pur şi simplu, firea lui Brâncuşi materializată. „Când intri în Impasse Ronsin, imediat la dreapta, un zid de culoare portocalie spălacită, cu o singură fereastră, sub acoperiş; înaintezi puţin la stradă în dreapta şi te găseşti în faţa unei uşi de lemn învechită, prinsă în bare de fier, o uşa lată cu cheie în zăvor. Băteai şi auzeai fie o voce zicând Entrez!, fie paşi care înaintau. După  ce se opreau şi deschidea uşa, apărea Brâncuşi în saboţi şi flanele scumpe gen camel hair, atât iarna cât şi vara, şi cu pantaloni de doc (...) apoi, vedeai în faţa ta un om frumos, cu un cap de vechi dac, cu o gura cărnoasă şi bine conturată, ascunsă aproape complet sub mustaţă şi cu o figură încadrată de o barbă albită prea de timpuriu”. Între creaţie, călătorii şi atelier, Brâncuşi şi-a trăit viaţa. Moare în 1957 la Paris, dar dăruieşte României ultimele gânduri, mărturisind că este „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”.

În timpul unei întâlniri cu nişte prieteni intimi, Brâncuşi a spus „Nici nu ştiţi ce vă las eu vouă aici...”. Cred că ar trebui să ne chinuim, dacă asta nu vine natural, să conştientizăm.