S-a trezit şi s-a ridicat ca întotdeauna în capul oaselor şi în coate, căutându-se ca în fiecare dimineaţă obişnuită în aşternut, adică în pat, realizând tot ca în fiecare dimineaţă că este alt om în altă zi, stare încă neexplicată, stare neclară.

Nu-i plăcea să stea mult timp întins în pat, nu-i plăcea să doarmă, îşi repeta cu hotărâre că omul pus pe fapte în somn se plictiseşte, mai corect nu face mai nimic, cel mult se odihneşte, fapt pe care el şi-l propusese, ca activitate susţinută pe cealaltă lume, în altă viaţă… De ce să dormi pe lumea asta, când habar nu ai de dimensiunile timpului vieţii de apoi, cea des cădelniţată de preotul Negoi? Aceste gânduri făcea greşeala de a le împărtăşi celor din jur, adică numai acelora pe care îi considera demni de a sta cu el de vorbă, la „schimburi de idei”, mulţi oameni maturi şi serioşi, care ascultau spusele sale cu atenţie, le comentau între ei cum considerau de cuviinţă şi în scurt timp uitau totul, ca pe atâtea ale vieţii, care au încărcături mai puţin serioase, sau care nu stârnesc interes major sau de impact social evident. Concetăţenii, obişnuiţi cu vorbele lui răsucite şi cu greutăţile de tot felul, afişau întâi o figură preocupată, interesată în dialog, apoi îşi goleau privirile şi în scurt timp mutau gândurile…

E adevărat, Milu vorbea mult, îi plăcea să argumenteze, să explice cu nenumărate detalii, era deformaţia lui profesională, încă era stăpânit de multe ale dascălului, aşa cum avea plăcerea mersului pe jos şi a urcării pe cărările munţilor, ori de a admira fără oprire cerul, apucături care nu îl oboseau, ba din contră! Cei prinşi în capcană uneori se amuzau tacit, îşi făceau cu ochii gesturi înţelegătoare, adică „lasă-l, dom’le, aşa e cu rutina catedrei”, însă îl considerau ca pe unul de-al lor, de gaşcă, mai alea că profesorul era darnic: savurau cu plăcere ţuica lui din prune, nici prea moale, nici prea tare, curată şi gustoasă, păstrată peste an în butoaie din lemn dulce; alteori îşi astâmpărau setea cu trânc gustos şi sifonat, acidulat în vase cioplite din trunchiuri foarte groase, trânc făcut din mere de mai multe soiuri, toate pădureţe, licoare de tăria berii, răcoritoare, sănătoasă, pe care o îndulcea cu miere de regulă polifloră.

Îşi întinse din nou trupul în lungul patului şi, exerciţiu repetabil matinal, îşi întări pe rând muşchii braţelor, picioarelor, apoi de pe întregul corp, parcă pentru a-i verifica. Obişnuia să se frece cu palmele peste tot, să se plesnească peste locurile amorţite, să stea „în pod” cu faţa în sus, să execute flotări, genuflexiuni, alte mişcări în forţă, făcute cu convingerea că aşa păstra mobilitatea trupului, de care mereu avea nevoie şi care nu era departe de adevăr. În dimineaţa aceea făcu una dintre mişcări, rotindu-se către marginea patului, aşa putea să plimbe privirile prin întreg interiorul camerei sale din casa bătrânească a Tăienilor. De altfel, nevoia de a se roti în pat era un fel de continuare a rotirii nocturne, din vise, mai bine zis o continuare a drumului pe care îl pornea pe Cărarea Regilor, de pe la izvoarele Orăştioarei, parcurgerea unui traseu care trecea peste masivele Şurean, Parâng, Straja…

Se aşeză pe marginea patului, căută cu picioarele tălpicile vechi, din lemn striat, prinse în curele de piele, papucii lui de casă, şi încercă să-şi trimită privirile afară, prin cele trei ferestre, două mari şi una mică: zorii erau îmbrăcaţi în nori scămoşaţi şi ceaţă în fuioare, ziua se lupta cu noaptea, ştia că-n echinocţiul toamnei plouase îndelung, Pârâul Cheilor cântase pe mai multe tonuri, pe mai multe corzi, după cantitatea de apă slobozită spre Taia. Era semiîntuneric în casă, dar el părăsi pe dată pornirea de a folosi întrerupătorul, „mi se pare că duminica viitoare se trece pe meridianul normal, se trece la ora de iarnă, e nevoie de mai multă lumină la începutul zilei, să mă ierte Ăl de Sus şi poporul nostru, cred că e nevoie de mai multă lumină în toţi ai noştri şi în toate, mai ales undeva sub frunte”, se putea descoperi oricum, ştia că tot numitul Milu era, chiar dacă altcumva deşteptat, altcumva scos din visele prăpăstioase ale nopţii. Probabil va fi mai bine pentru femei dimineaţa, îşi mai zise, mâinile lor sunt mai harnice în a căuta bărbatul sub cearceaf în zori, ele sunt mai fierbinţi după visele cu pante profund afrodisiace, până şi erecţia „hodinită” a soţilor sau amanţilor tot lor le face mai bine… Dar, dincolo de toate aceste rătăciri ale burlacului mereu în căutare de, cum să-şi zică?, adevărul era că munteanul dintotdeauna era tentat să aştepte în culcuşul cald, odihnitor, să se ridice roua rece a dimineţii, să se aleagă ziua în vreun fel, să ştie omul ce va avea de făcut, să se aleagă şi gândurile sale, să se limpezească.

Prin urmare, după ce aşeză striurile din lemn sub tălpi, trimise privirile prin ferestre, se miră că dreptunghiurile celor mari erau mai luminoase decât pătratul geamului mic, se miră şi atât, de mai mulţi ani trecea peste cele mai puţin fireşti cu un fel de măreţie ignorantă, cum să i se pară cele lumeşti, cum să intre din nou în partea cotidiană, să zicem, a vieţii, după zguduitoarele, puternicele impresii trăite după mai multe ore de lectură nocturnă din jurnalele de familie, ale bunicului şi tatălui său, ambii trecuţi cu trupurile în lumea de dincolo, lumea pe care mulţi credeau că este o lume a celor drepţi?

Deci, o lume a celor drepţi şi alta a celor strâmbi, cum adică ?

Zâmbi şi propti tavanul din lemn afumat cu palmele, ştia că lumea din jur, viaţa de pe pământ, erau turnate în curioase forme ale existenţei, unde binele se luptă cu răul perpetuu, unde trebuie să spui „da” având în gând pe „nu”, unde toate curgeau într-un sens încă aflat în umbră, chiar în întuneric şi unde de cele mai multe ori ţi se recomanda „să crezi şi să nu cercetezi”, zâmbi şi îşi întinse oasele cât putu, zâmbi în penlumina aceea năvălită în cameră ca de pe alt tărâm.

 

xxx

 

„Cuvântul este Omul” era scris pe fiecare dintre cele două caiete cu coperţi groase, lustruite sub îndelungă folosinţă. Era o propoziţie simplă, scurtă, Milu ştia că omul se deosebeşte de celelalte vietăţi ale pământului tocmai prin folosirea cuvântului ca mijloc de semnalizare.

„Cine nu are cuvânt, nu e om!”, ar fi scris altcineva, radical, însă Tăienii, în general, dincolo de starea în care le sărea repede muştarul şi brişca de la curea, stare de nedreptate sau de punere în cumpănă a mândriei, demnităţii ori a orgoliului, Tăienii, precum se ştie, erau printre cei mai de înţeles dintre momârlani, dintre munteni, dintre toţi oamenii.

Cel de-al treilea Tăian, care se apucase să scrie într-un jurnal, era totodată prins în scriitură, adică făcea parte din ea, făcea parte din adevăr şi înţeles, adică din istorie, fapt consemnat de înaintaşi limpede, ca orice vorbă aşezată a poporului nostru: „las cu limbă de moarte”, spusă care, în cele două jurnale devenise „las cu limbă de moarte şi în scris”.

Şi ce să însemne „prins în scriitură” altceva decât obligaţia pe care Tăianul o moştenea, cea de a face lumină în toată zona momârlănească, de a cerceta încă o dată, cu atenţie, ce urlet scoate lupul prins în stindardul dacilor, ori ce hrăneşte lupoaica aflată în legenda întemeierii Romei.

Ioan Dan BĂLAN