La despărţirea de / Dan Codrea, ortacul meu

Cu Dan Codrea am ortăcit într-ale presei cam din 1997. Întâi, am fost robii Matinalu-ului, apoi am combătut la Atac de Valea Jiului, pe urmă am făcut poate cel mai bun săptămânal pe care l-a avut Valea Jiului, Scandal în Valea Jiului, pentru care vreme de circa 60 de săptămâni să punem tot împreună numere la casa sa: Săptămâna Văii Jiului. Am trăit împreună şi rele şi bune, şi bune şi rele. Întâmplarea face ca acest remember să-l scriu exact în redacţia fostului cotidian Matinal, unde vreme de câţiva ani am fost coechipier. Tandemului nostru i se spunea:

 

…Siamezii

Prin anii 1997 - 2000, la cotidianul Matinal exista un obicei al… tandemului jurnalistic: Cecilia Sibişan - A.R. Mocanu, Ileana Firţulescu - Dorel Neamţu şi Dan Codrea - Marian Boboc. De la orele 8 dimineaţa, când începea programul de lucru, şi până seara târziu, în zilele când eram de serviciu, adică un fel de „cap limpede” al ediţiei, eram, eu şi Codrea, doar împreună. Pe teren, în birou, la tipografie, ori la… cafenea (spre disperarea şefilor, sic!). De aceea, ni se spunea Siamezii. Nici acum nu ştiu cine ne-a „lipit” colantul acestei porecle, dar trebuie să spun că în acea perioadă chiar ni se potrivea. Una dintre primele mele uimiri în redacţia Matinalului a fost că

 

…Dan bătea foarte bine la maşină

Dan avea o dexteritate ieşită din comun atunci când bătea la maşina de scris. Pentru utilizatorii PC-urilor de astăzi, maşinile de scris par nişte monştri, greu de manipulat. Şi, într-adevăr, aşa şi era. Însă Dan le cunoştea la perfecţie „limba” şi reuşea, într-un timp record, să dea forma finală a materialelor noastre publicistice. Eu le scriam de mână, că doar ne documentam împreună, iar el le trecea pe „curat” la maşină, scria câţi cuadraţi are materialul şi aşa mai departe. A nu se înţelege că Dan era doar dactilograful meu. Nu, nici pe departe! Ne împărţeam tovărăşeşte sarcinile. El, de obicei, scria ştirile, iar eu reportajele, de aia tandemul Siamezii era unul productiv. Câteva

 

…dintre documentările noastre  

 Multe documentări am făcut împreună. Din acestea, amintesc câteva care-mi stau agăţate de memorie: grevele minerilor (şi Dan şi eu lucrasem la mină, şi de aceea eram familiarizaţi cu acest mediu), noaptea de pe Defileu între „armatele” minerilor şi jandarmeriei, mitingul de la Târgu Jiu, sechestrarea lui Romeo Beja la Râmnicul Vâlcea, întoarcerea minerilor de la Cozia şi de la Stoeneşti, interviul cu un venerabil jandarm, veteran de război, interviul cu Pavel Coruţ (când acesta era pe val; nu pot uita nici acum foamea îndurată la Târgu Jiu…), un reportaj cu o doamnă misterioasă şi aristocrată, reportajul de la Alba Iulia (când am rămas cu Dan fără mijloc de transport spre Petroşani şi fără… niciun ban în buzunar) şi altele şi altele. Fiecare documentare are povestea ei, şi poate când voi avea tihna necesară le voi aşterne pe toate pe hârtie, pentru a nu se pierde. Şi acum câte ceva despre…

 

…Dan, iubitorul de cultură

Dincolo de viaţa pe care am împărţit-o ceva vreme împreună, ne mai lega ceva: pasiunea pentru citit. Poate că în aceste timpuri pare un lucru vetust obiceiul lecturii, însă cititul a cimentat prietenia noastră. Chiar dacă nu aveam bani pentru cărţi, aveam… cărţi. Dan era un pasionat al istoriei ca şi mine. Era un devorator de presă culturală ca şi mine. Chiar ieri am văzut revista „22”, la chioşcul de presă de la Poştă. Mărturisesc că această revistă nu se regăseşte decât ocazional în coşul meu săptămânal de presă culturală, însă ieri am cumpărat-o în… amintirea lui Dan. Vizibil afectată, vânzătoarea îmi comunică: „Mai era un domn, Codrea îl chema, care cumpăra 22. A murit săracul ieri, mi-a spus mama lui azi. Dumnezeu să-l odihnească-n Pace!”.

Tot Dan Codrea, pe vremea când scoteam „Scandal în Valea Jiului”, a avut ideea organizării unei inedite expoziţii de caricatură, realizate de Robert Hummel şi Adrian Cerchez. Pentru că a pus foarte mult suflet, expoziţia a fost o reuşită. Cafeneaua „La Varice” a fost plină ochi de amatori şi gură… cască. Dan Codrea, în ultimul an, a îmbinat şi…

 

…jurnalismul cu arta fotografică

Cele mai faine şi relaxante plimbări le făceam cu Dan în Colonia de Jos a Petroşaniului. La bufetul gării, ori în alte bodegi din Colonie, am petrecut împreună clipe minunate, pline de un farmec inenarabil. Oh, trecute sunt, din păcate, acestea! Clipe când auzeam trenurile, dar şi îngerii nopţii, care ne aveau în paza lor, clipe… În fine, să revin. Toate aceste preumblări cu iz nostalgic şi romantic au avut urmări şi pe plan artistic. Eu am început să scotocesc prin arhive şi biblioteci pentru a reconstitui „vieţile Văii Jiului”, iar Dan a imortalizat printre altele (era foarte mândru de aparatul său) clădirile vechi ale Petroşaniului. Sărutul de epocă al cartierului petroşenean muncitoresc de odinioară a fost unul letal, dacă ar fi să-l judecăm după… efectele produse asupra mea şi a lui Dan.

Am fost la vernisajele câtorva dintre expoziţiile sale fotografice. Am avut bizara şi trista senzaţie că particip la… cântecul de lebădă al lui Dan Codrea. Indubitabil că Dan, foarte atent cu amănuntele, a gândit aceste vernisaje şi ca o reuniune a celor dragi lui, prieteni, amici, cunoscuţi. De aceea, aceste vernisaje aveau o încărcătură aparte, se vorbea mai în şoaptă, lumea era mai calmă, se evitau confruntările verbale.

Când îmi apărea vreo carte despre istoria Văii Jiului,

 

…Dan era primul care mă felicita 

Ultima apariţie editorială a mea, „Pribegii turistice în Valea Jiului”, i-a suscitat foarte mult interesul. Am tot amânat să i-o ofer, ba era la spital, ba eram eu plecat. În sfârşit, când m-am întors dintr-o documentare din Bucovina, ne întâlnim. Dan îmi spune cu cinism la telefon (Dan era chiar şi un tip cinic): „Boby, să te uiţi bine, că poate nu o să mă vezi”. Era o seară desprinsă parcă din Dickens. Avea dreptate. Deşi era singur pe o bancă, devenise o… umbră. I-am oferit cartea şi o icoană de la Mănăstirea Voroneţ. S-a bucurat foarte mult şi pentru carte, dar mai ales pentru icoană. Eu am sperat foarte multe să-i dea sănătate. Uneori, nu ştiu, am impresia că sunt un copil: cred că oamenii bolnavi, şi în… general, nu pot muri „imediat”.

După această întâlnire, l-am mai vizitat odată la spital, împreună cu Tiberiu Jitea, şi am stat la chioşcul spitalului timp îndelungat la poveşti. Asta a fost ultima întâlnire cu Dan Codrea. Pe urmă, l-am văzut că a revenit în presă. M-am bucurat sincer şi mi-am spus că a dat Dumnezeu ca să-şi revină. Miercuri seara, când m-am întors de la redacţie, mă sună Cătălin Docea şi-mi spune: „Îţi dau o veste tristă: a murit Dan Codrea…”. De atunci, parcă sunt năuc… Însă mi-am spus că în numele prieteniei noastre trebuie să-i aduc un ultim omagiu, aşa ca între „vechi camarazi”, cum îmi scria ele în ultimele sale mesaje. De aici a pornit această ediţie comemorativă Dan Codrea.

Dumnezeu să te odihnească în pace, ortacul meu drag de odinioară!

 

 

Rămas bun, Dan Codrea!

Este prea greu să poţi descrie în cuvinte greutatea sufletului care plânge, cuvintele par prea umile, prea sărace, prea goale..., uneori când soarta nemilos ne loveşte şi atunci când unul dintre noi pleacă ne dăm seama că suntem mai trişti, ...dar doar atunci, de ce doar atunci când este prea târziu pentru regrete?

 

Poate atunci când am fost prieteni, când am râs împreună, când am împărţit o coală albă de hârtie sau un covrig eram prea fericiţi, prea prieteni să ne putem gândi la o despărţire crudă. Am ajuns la concluzia, şi cu tristeţe o spunem, că nu mai avem timp de lucruri simple, de noi, de sufletele la care ţinem cu adevărat, prieteneşte, simplu şi cu intenţii demne de-o altă lume, nu asta în care ni s-au tocit simţurile şi în care viaţa ne trăieşte, nu noi pe ea. Ne mai trezim aşa uimiţi, în pauze scurte când mai pierdem câte un prieten drag, care chiar dacă pleacă din jurul nostru, din mărunţenia prezenţei de zi cu zi, rămâne între noi, în inimile noastre. Dar, golul lăsat în suflet e totuşi un gol, mai ales atunci când din roboţii care suntem devenim oameni, şi ne doare când ne dăm seama că într-un scurt fragment de timp redevenim oameni, dar doar atunci!

Prea repede, prea dintr-odată ai plecat dintre noi.

Dacă ne-am apuca să te descriem, nu am putea să spun decât că ai fost o procesiune de idei şi cuvinte, de bucurie şi tristeţe, de abis şi înalt, de viaţă şi fericire. Ai încercat prin puterea cuvintelor să faci diferenţa dintre bine şi rău în paginile ziarului pe care l-ai condus, uneori mai ironic, alteori mai blând, dar întotdeauna la fel de cinstit. Veşnic te-ai întrebat ce înseamnă Dan Codrea atât pentru tine însuţi cât şi pentru cei din jurul tău, dar ieşind din cercul strâmt al prezentului nu ai putut afla niciodată.

Ultima dată ne-am întâlnit pe un pat de spital, şi ai avut puterea să împarţi un pahar de apă cu mine, Bolcsi. Îmi povesteai cu durere în suflet că eşti scârbit de mizeriile pe care le vezi şi le auzi, că ai fi bucuros ca lumea în care trăim să fie mai bună, că ai putea să scrii o carte, că ai putea să fi tu însuţi în lumea asta rea şi crudă...

Şi după toate ai ajuns la o întrebare: oare ce înseamnă viaţa pentru fiecare dintre noi? De ce unii cad, de ce alţii se ridică, de ce ni se pare uneori mai greu decât este, de ce ne cheamă Dumnezeu mai repede în ceruri?

Şi iar revin şi spun: ce bun a fost paharul de apă pe care l-am împărţit împreună!

Acolo unde eşti poate găseşti o lume mai bună, prieteni mai buni, poate vei primi răspunsuri la toate întrebările la care aici, printre noi, nu le-ai găsit, poate vei fi mai mulţumit şi mai împlinit decât aici jos, în lumea asta prea mică pentru tine. Fiecare dintre noi avem momente când simţim că viaţa ne este cumplit de goală şi lipsită de sens. Pentru unii dintre noi, aceste momente sunt mai scurte, pentru alţii durează mai mult. Sentimentele răsar de obicei din corespondenţa cu anumite nevoi pe care le avem şi care sunt împlinite sau nu. Înţelesul sau valoarea ataşată acelei nevoi stă la baza sentimentelor pe care le trăim. Dar, pentru tine, Dane, pentru cei care te-au cunoscut şi au fost aproape de tine, viaţa a fost un periplu colorat şi viu.

Şi dacă, vreodată, Dane vei putea afla răspunsurile întrebărilor pe care nu le-ai aflat niciodată, te rog să dai un semn de acolo de sus unde eşti acum.

Mă bucur că eu, Bolcsi, şi eu, Melinda, am putut să-ţi fim prieteni, mă bucur că am împărţit bucuriile şi tristeţile, poate dacă ai citi aceste rânduri de acolo de sus, sufletul mi-ar fi mai uşor şi poate ar înceta şi lacrimile să curgă pe coala de hârtie.

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Bolcsi şi Melinda

 

 

Dumnezeu a ales alt drum

Nici n-am intrat bine în 2012 şi prima veste tristă s-a năpustit peste breasla jurnaliştilor din Valea Jiului ca un coşmar: A MURIT DAN CODREA.

 

Încă zdruncinat de această veste, încerc să-mi amintesc câteva imagini despre Dan, un om pe care l-am admirat pentru talentul şi dăruirea lui în slujba meseriei de ziarist şi pe care l-am preţuit pentru puterea sa de a lupta pentru dreptul la viaţă. L-am întâlnit cu puţin înainte de Crăciun, unde altundeva decât la librărie, răsfoind o carte de istorie. Deşi vizibil slăbit de lupta cu boala care l-a măcinat în ultimii ani, Dan se arăta optimist. „Mă simt ceva mai bine acum” mi-a spus. Se pregătea chiar să trimită la tipar o nouă ediţie a ziarului pe care l-a creat cu ambiţie, l-a slujit cu dăruire şi l-a oferit cititorilor săi cu dragoste, „Săptămâna Văii Jiului”. Toate acestea mă îndemnau să cred că Dumnezeu îi va da puterea să treacă peste imensa cumpănă care a apărut în viaţa lui Dan Codrea.

Dumnezeu a ales însă un alt drum pentru Dan Codrea. Un ziarist, un om, un prieten de care ne despărţim cu tristeţe, rugându-ne ca Dumnezeu să-l călăuzească spre o lume mai bună, mai dreaptă, mai curată. Aşa cum Dan Codrea a sperat, ca orice jurnalist respectabil, să contribuie la crearea unei astfel de lumi, aici, în Valea Jiului.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Dan Codrea!

Tiberiu VINŢAN, Grupul de presă Exclusiv

 

In memoriam Dan Codrea

Acum îmi strâng lacrimile în căuşul palmei şi le aşez în suflet. Sper să-şi mai găsească puţin loc acolo. 

 

Îngerul tău păzitor de care ne povesteai, nouă, prietenilor tăi, astă vară, s-a furişat de lângă tine. Să nu fii supărat pe el. Poate a avut de vegheat în altă parte. Că doar şi îngerii au o mulţime de suflete de ocrotit. A fost ca o misiune pe care şi-a încheiat-o, ieri, la capătul unei zile de ianuarie, fadă şi rece. 

La căpătâiul tău, VREMELNIC îi vom ţine locul noi, cei care te iubim, chiar dacă nu ţi-am spus-o prea des în ultimul timp. 

Şi apoi, Dane, ştim că după ce noi, oamenii de rând, suntem nevoiţi să ne părăsim fiinţele dragi, prietenii şi locurile care ne-au făcut să zâmbim măcar odată-n viaţă, ajungem pe mâinile bune ale Tatălui Ceresc, pentru că aşa trebuie să fie. Este ca o misiune încheiată, un rost săvârşit. Şi tot noi, păcătoşii de rând, revenim şi spunem că-i prea repede pentru unii dintre noi. A fost prea repede pentru tine. Mai aveam multe aşteptări de la tine. Dar cine suntem noi să-ndrăznim să emitem judecăţi de măsură şi de valoare ale zilelor ce ne sunt cuvenite prin legea nescrisă a Vieţii şi a celei dincolo de ea, cea a Nefiinţei?

Astăzi, umili şi cu privirile plecate, îţi vom fi musafiri la ultimul şi, poate, la cel mai trist vernisaj pe care ni l-ai pregătit, cu atâta discreţie şi resemnare. Şi, după cum te ştim, cred că ai făcut-o în felul tău atât de special şi pentru a te încredinţa că te vom păstra în inimile noastre, aşa cum îţi plăcea ţie atât de mult... În Alb şi Negru.               

Pentru ultima oară, cei care îţi amintesc că sunt o parte dintre  prietenii tăi,

Mirela, Ildi, Leila şi Sorin 

• 
• 
• 
• 
• 
•