George era nou venit la bunici. „În premieră pe ţară”, cum ar fi spus cel mai bun prieten al lui, care însă, din păcate, nu era aici, în consecinţă, cum spunea Caragiale: „Exista, dar lipsea cu desăvârşire”. Afară era o noapte de iarnă, în toată regula, albul persistând peste tot şi peste toate, fulgii întârziaţi continuând să danseze în ultima lor cădere spre pământul acesta atât de primitor, iar gerul sticlea pe la fereşti, acoperindu-le cu flori de gheaţă, decupate parcă dintr-o lume ireală.
Dincolo, însă, de toate astea, George se plictisea teribil. Nu era obişnuit să se culce odată cu găinile. Zâmbi uşor amintindu-şi un mini-banc pe tema asta: „Cine se culcă o dată cu găinile… se culcă şi a doua oară!”. „Bun! hotărî el. Evident pentru cine se prinde”. „Uite, am început să vorbesc singur!”, comentă apoi pus pe gânduri de această împrejurare. Bunicii se culcaseră demult şi, ca tot tacâmul să fie complet, se stricase şi televizorul. Bineînţeles toate astea trebuiau neapărat să i se întâmple lui. Totuşi, parcă pentru a-l consola, focul mai ardea încă în soba de teracotă, împrăştiind o căldură binefăcătoare, în contrast puternic cu gerul care rânjea pe la fereşti. „Măcar dacă ar fi fost pe undeva vreo discotecă, ceva acolo... să-mi mai abată gândurile în oarece direcţii, mai mult sau mai puţin inedite...”, gândi el, cu voce tare, lucru ce sperie grozav motanul negru, care se chinuia să adoarmă cu lumina aprinsă, abia abţinându-se să-l înjure pe sub mustăţile-i stufoase. „Nicio şansă!”, hotărî băiatul, care nu cunoştea aproape deloc localitatea, în afară de drumul care venea de la gară. Atât. I se părea, oricum, prea puţin pentru a prospecta împrejurările. Deschise totuşi uşa de la intrare, care scârţâi lugubru, lăsând o plată de vânt rece să pătrundă cu forţa în spaţiul călduros din încăpere. Cu oarecare temeri păşi peste prag, alunecând pe o pojghiţă de gheaţă, lucru care îl dezechilibră ceva de speriat, abia reuşind, îl ultimă instanţă, să se agheţe de canatul uşii, lucru care îi dădu cu greu stabilitatea care, pentru câteva clipe, se pierduse. Îi venea să înjure dar nu obişnuia acest lucru. Păşii cu paşi mărunţi şi adânc înfipţi în zăpadă spre poarta care-l despărţea de lume. Câinele de pe lanţ îl urmărea cu ochi bănuitori, încercând prin manevre bruşte să-i limiteze teritoriul de acţiune. Afară atmosfera părea de gheaţă. Frigul te prindea imediat în mrejele lui, zăpada scârţâia sub ghete iar o lumină ciudată, venind de niciunde, poleia o noapte albă cum  nu mai văzuse decât în filme. Se opri la poartă, afară din curte, neştiind încotro s-o apuce şi parcă nevoind acest lucru. Strada era pustie. Doar fulgii rari dansând în neştire peste troienele neuniforme de pe margini şi nicio cărăruie care să ducă undeva. Åži atunci o văzu. O mică arătare îmbrăcată în alb. Un alb sfâşietor, mai alb decât al fulgilor de zăpadă şi parcă mai rece. Se strecura cu greu prin­tre troiene, picioarele-i subţiri înfundându-se până la glezne în covorul pufos al iernii. Totul părea ireal şi ea parcă plutea, într-un vis fără de noimă. Dar, pe măsură ce se apropia, părea îngrozitor de reală. Åži de bizară în acelaşi timp. În cele din urmă se opri şovăielnic în dreptul lui, odată cu ea oprindu-se, parcă, şi timpul în loc. Tăcerea  era atât de mare încât începuse să doară. I se auzea doar răsuflarea-i zbuciumată şi (era aproape sigur de asta) aterizarea (cu zgomotul de rigoare) a fiecărui fulg care poposea alături de ei. Câţiva din aceştia se opriseră în păru-i de abanos, ca nişte stele rătăcite în neant. Unul din ei tocmai se topea în genele-i lungi, slobozind o lacrimă de zăpadă, imaculată şi rece. Avea în privire o oarecare rătăcire, care îi dădea un aer sublim, ceva între chin şi extaz. Deodată, vântul începu să bată lugubru. Sau, cel puţin, aşa i se părea lui. Se oprise până şi ninsoarea. Åži timpul. Åži viaţa chiar. „Nu mă inviţi înăuntru?”. Vorbise. Cu un glas slab, venind parcă de undeva de departe, ca un ecou reîntors în timp. Băiatul aprobă, aproape fără voia lui, şi dădu poarta de perete. Aproape concomitent câinele începu să urle şi trebui să-l bombardeze cu câţiva bulgări îndesaţi ca să-l reducă la tăcere. Acesta nu numai că tăcu dar se ascunse parcă speriat de moarte în coteţul improvizat. Înăuntru, camera îi aştepta primitoare. Între timp focul se stinsese dar câteva segmente de căldură mai persistau prin colţurile camerei. Aroma patriarhală de gutui păstrate strategic pe dulapuri de împletea aproape indecent cu mireasma de violete venind dinspre ea. Un miros dulceag aproape dizgraţios. Åži atunci o văzu mai bine. Era îmbrăcată mireasă. Doar voalul îi căzuse pe spate, păru-i căzând în valuri pe sub el. În lumina puternică vestimentaţia părea, într-un fel, ponosită, lipsită de strălucire şi parcă nelalocul ei. Ochii păreau lipsiţi de orice interes, iar culoarea din obraji dispăruse aproape complet. Åži tremura. De frig sau de frică? ”Vrei o cafea?”, întrebă grijuliu, deşi habar n-avea cum se face asta. Ea refuză cu o mişcare abia imperceptibilă a capului. Băiatului îi dispăruse şi ultima fărâmă de imaginaţie. Dădu totuşi drumul aparatului de radio. O marcă veche de când lumea. Camera fu inundată destul de brusc de un tangou mai bătrân decât ei. Ochii ei începură să prindă strălucire. Strălucire aparte, dătătoare de fiori. „Nu mă inviţi la dans?”, imploră ea cu o voce de nedescris. Băiatul se conformă ezitând. Mâinile ei erau reci. O răceală aparte, aproape inexplicabilă. Dansa uşor, ca un abur pe suprafaţa unei ape care se străduieşte să ajungă la mal. Ochii ei îl fixau dureros şi câteva lacrimi stinghere se desprinseră din valurile lor albastre precum chemările unui cer aparte. Cu un gest nervos dădu drumul voalului să cadă pe fotoliu şi băiatul avu impresia că acesta se topise instantaneu, curgând pe covor. „De ce plângi?”, întrebă băiatul, doar ca să zică şi el ceva. „Nici nu mai ştiu de când n-am mai dansat!”, şopti ea în urechea lui, stârnind un curent de aer rece. „Pe mine mă cheamă George. Pe tine?”, sparse din nou tăcerea băiatul, care avea tot mai mult impresia că visează. „Numele nu mai are importanţă,

şopti ea languros, nici noi de altfel. Crede-mă!”. Brusc tangoul se termină. Åži tot universul se opri în loc. Ceasul de pe  perete arăta ora două şi câteva minute. Afară, în zăpadă, câinele începuse din nou să urle, pe stradă rula uşor un vehicul care patina din când în când. Din camera bunicilor se auzeau sforăiturile regulate. Mireasma violetelor depăşise de mult aroma gutuilor. Pe faţa fetei apăruseră riduri uşoare. Ecourile se zbăteau pe la colţuri de gând. Ochii ei duceau parcă într-o altă lume. Dincolo de pânzele de păianjen. Până şi lacrimile secaseră de mult. Cu un gest aproape mecanic ea luă o violetă din buchetul de mireasă şi i-o puse la butonieră. După care îl sărută apăsat pe buzele care o aşteptau parcă de secole. Simţi pe ele un vag gust de pământ. Acoperit cu rouă. Pentru prima dată îi simţi căldura din suflet. Sau era doar o părere? Buchetul de mireasă se rostogolise înspre motanul care fugi speriat din calea lui. Apoi, totul se derulă cu încetinitorul. Fata fugi cu paşi înceţi spre uşă şi abia atunci băiatul observă că n-avea umbră. „Stai! Unde pleci acum noaptea? Poţi rămâne până dimineaţă!”, strigă el dar ea nu-i dădu importanţă- „De unde eşti? Unde stai?”, mai strigă el disperat. „Stau alături, dragul meu! Peste drum!... Doar  peste drum...”, îngăimă ea, cu glas pierdut şi dispăru în gerul de afară. El o urmă ca în transă deşi nu se mai zărea ţipenie de ea. „Nu-i nimic!, îşi zise el, doar stă peste drum”. Deodată avu un şoc greu de suportat. Peste drum era cimitirul. Brusc, începu din nou să ningă şi violeta de la butonieră împrumută zăpezii mireasma ei de vis. 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.