La 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917 „ciuma roşie” a părăsit în mod hotărât tratatele teoretice marca Marx, Engels şi Lenin şi a început să bântuie imensul spaţiu rus. La 2 noiembrie a intervenit faimoasa „Declaraţie a drepturilor popoarelor din Rusia”, care încuraja în mod nesincer aspiraţiile spre independenţă ale popoarelor asuprite din Rusia. Însă s-a putut constata destul de repede că a fost doar o stratagemă menită să întărească puterea „sovietelor”, care se pregăteau pentru marea înfruntare din războiul civil. Unele ţări precum Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania, au reuşit cu mare greutate să-şi prezerve neatârnarea proaspăt obţinută, în timp ce Ucraina şi ţările din Caucaz au sucombat în faţa loviturilor de berbec aplicate de îndoctrinata Armată Roşie. După implozia care a distrus Imperiul Sovietic la începutul ultimului deceniu din secolul XX, s-a crezut că Rusia se va exorciza de demonii imperialismului şi va păşi pe calea democraţiei, unde nu a putut s-o ducă Kerenski în 1917. Aidoma lui Lenin şi Troţki, liderii din „Noua Rusie”, Elţîn şi Putin, au orchestrat secesiunea transnistreană, violenţele din Nagorno Karabach, războiul cu Georgia pentru Abhazia şi Osetia de Sud şi, mai ales, înecarea în sânge a aspiraţiilor spre independenţă ale poporului cecen însufleţit de generalul Dudaev.

Unele popoare au nenorocul de a avea vecini mari şi periculoşi. În această categorie se înscrie şi poporul român aşezat „în calea răutăţilor” sau pe „aleea invaziilor”. Rând pe rând, s-au succedat peste noi maghiari, mongoli, turci, polonezi, austrieci, ruşi, germani etc. Ruşii deţin în acest sens un record greu de egalat. Astfel, din 1711 şi până în 1944 spaţiul istoric românesc a fost călcat de douăsprezece ori de ostaşii Rusiei. În mod cât se poate de firesc, Basarabia, răpită de Rusia ţaristă în 1812, s-a reîntors la patria mamă în 1918 prin voinţa locuitorilor din această provincie românească.

Cârdăşia dintre nazişti şi comunişti a dus la semnarea fatidicului Pact Hitler-Stalin (23 august 1939) cunoscut drept şi Pactul Ribbentrop-Molotov. În această manieră „tătucul Stalin” a primit undă verde de la Berlin să regleze conturile cu românii, care au îndrăznit să aspire la un stat naţional-unitar. Iniţiativa de la răsărit nu s-a lăsat mult aşteptată. În 26 şi 28 iunie 1940 România a fost trăsnită cu două note ultimative,  prin care, sub ameninţarea folosirii forţei, i s-au smuls Basarabia, Nordul Bucovinei şi înutul Herţa. 

Rolul central şi direct jucat de URSS în declanşarea celui de-al doilea război mondial este indubitabil. La fel de indubitabilă, conform dreptului internaţional, este agresiune sovie­tică asupra României, care s-a produs în fatidica vară a anului 1940. Românii căzuţi sub robia stalinismului au fost supuşi unui dur regim de represiune. În mod cât se poate de natural, la 22 iunie 1941, România a profitat de atacarea Rusiei sovie­-tice de către „partenerul” nazist şi a recuperat ceea ce i s-a sustras samavolnic în anul anterior. Cu certitudine, Mareşalului Ion Antonescu i se pot imputa multe din perspectivă istorică: coabitarea cu legionarii, edificarea unui regim de dictatură militară şi holocaustul evreilor din România. Însă „Războiul Sfânt” contra cotropitorilor de la est este un act de justiţie, pentru care „mareşalul” trebuie apreciat, fără ca, în acest fel, să se şteargă cumva elementele negative ale regimului antonescian. Operaţiunea Barbarossa, la care a luat parte şi armata română şi cea finlandeză, nu este o agresiune, cel puţin din perspectivă românească şi finlandeză. Dacă războiul contra bolşevicilor a fost o agresiune, ce anume a fost ofensiva sovietică permisă de nazişti în perioada 1939-1940 contra Poloniei, Finlandei, României şi Å¢ărilor Baltice?! 

Indiscutabil declaraţia preşedintelui Traian Băsescu că în locul lui Ion Antonescu ar fi procedat la fel vine într-un moment nepotrivit, dar ea este binevenită. În 1997 presa românească a vituperat pe Emil Constantinescu, care, prin Tratatul cu Ucraina, a vândut drepturile istorice ale României. De câte ori demnitatea naţională este călcată în picioare şi nu reacţionăm, „lupii moralişti” din presă sancţionează ferm felonia clasei politice de la Bucureşti, dar când se ia atitudine este la fel de rău. Întrucât o parte a presei ne-a învăţat că gesturile lui Traian Băsescu sunt 100% blamabile, chiar şi proclamarea unui adevăr istoric este de condamnat la unison. Ministerul Afacerilor Externe de la Moscova s-a simţit lezat şi a catalogat declaraţia preşedintelui român drept „bravadă neruşinată” şi „inaccepta­bilă şi trebuie să fie evaluată cum se cuvine de Europa civilizată”.

În ce ne priveşte suntem întru totul de acord cu opinia titularului de la Cotroceni în această privinţă, iar atitudinea diplomaţiei ruse este demnă de retorica unor indivizi precum Lenin, Troţki, Stalin, Molotov, Hruşciov, Brejnev etc.

Aşadar, spiritistul Putin invocă fantomele sovietice, uitând cu bună ştiinţă de rolul jucat de „Maica Rusie” în declanşarea celui de-al doilea război mondial, căruia i-au căzut victime 60 milioane de oameni printre care şi numeroşi români. Să nu uităm acest fapt, când ne grăbim să aruncăm cu pietre în Traian Băsescu. După cum am criticat declaraţiile eronate ale preşedintelui faţă de regele Mihai, ne simţim datori să luăm atitudine într-o situaţie în care Traian Băsescu nu a greşit. 

Prof. dr. Florin GHEŢĂU

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.