Larisa-Melania Iuhos. Cel puţin şapte dintre poemele pe care le prezintă în volum sunt remarcabile şi demonstrează o anumită maturitate a scrisului. Este capabilă de a construi imagini şi metafore care trezesc în cititorul de poezie o anumită nostalgie. Iată ce spune în acest sens chiar în primul poem: „Am uitat mirosul timpului,/ Pot să mă întorc acum?/ Înapoi la… valurile de tutun,/ Simt mirosul deşertăciunii, […]”. Pe acest „miros al timpului” se poate construi o întreagă filosofie de viaţă a „zilelor de glorie”, pe care poeta le are în memorie dincolo de orice deşertăciune. În poemul Autoportretul firului de lavă se află o adevărată biografie a Petrilei, „periferia culturală” a Europei, cum fericit a fost numită de intelectualii de aici, care vor ca zestrea spirituală a acestei lumi, atât de blamabilă pentru unii, să nu dispară. Acesta este „un oraş mic de plumb”, în care Iuhos „scrie tornade” ale nefericirilor care trec din registrul fenomenologic al vieţii în memoria lucrurilor dăinuitoare. 

Am întâlnit la această poetă imagini metaforice deosebite: „Nu cred că e bună lumea sau rea,/ Rolul ei e să stea…/ Să stea,/ Şi să se-mpută”; „Mâncăm şi bem din Dumnezeu”; „În casa în care locuiesc… nu trăiesc eu,/ E un adăpost pentru lucruri aruncare, uitate/ ori stricate”. Există şi o vagă influenţă argheziană în versurile: „Îmi rămâne să le spun:/ Mai cred în Dumnezeu, da΄ nu-L văd!/ Mă dau în vânt după absolut?!/ Treptat, am învăţat că nu există”. Bineînţeles, mai este un drum lung până la adâncimea ideilor argheziene despre divinitate, dar Larisa-Melania Iuhos are intuiţia necesară pentru a intra într-un univers mai adânc al poeziei. Drumul ei, în acest sens, este bine să fie urmărit de critica actuală.

Claudia Ababei. Aşa cum scrie şi Marian Boboc în prefaţa cărţii, această poetă deţine cel mai mare număr de pagini din carte. Probabil că ea a fost cea mai prolifică dintre cei şase autori. Nu este nimic rău în aceasta, dar este o problemă de cantitate şi nu de valoare. Să fie acesta şi motivul pentru care este pe prima copertă a cărţii? Claudia ne propune două tipuri de scriere. Primul tip sunt poemele pe care nu le voi comenta pentru că nu depăşesc nivelul unei adolescenţe care  vrea să facă furori. Remarc aici doar efortul de a găsi rima şi naufragiul în asonanţe. Cred că trebuie să urmărească mai mult conţinutul, şi nu forma poeziei. Cel de-al doilea tip de scriere sunt prozele (eseuri?) - poem care sunt mult mai reuşite decât primul tip de scriere.  Există o anumită maturitate - în contrast cu primul tip de scriere - în O regină … un regat, Dulce Septembrie, Nuanţe. De altfel, Claudia are o gândire matură pe care o exprimă astfel: „Ne îngropăm în gânduri inutile şi ne e teamă să spunem cu voce tare ce gândim, ca nu cumva să râdă cineva de noi”. Să nu se înţe­leagă faptul că nu cred în talentul poetic real al acestei adolescente (încă!). Ea demonstrează că are capa­citatea de a gândi poetic şi de a scrie poezie când spune: „Eu nu vreau să durez mai mult decât un basm desculţ în ochii unui curcubeu”. Iată, aici este poezia!

Gabriela Feceoru. Observăm că, în economia cărţii, Gabriela deţine şi ea un însemnat număr de pagini (a doua în ordinea cantităţii). Pentru că trebuie să fac o distincţie valorică, în ideea că va fi de folos mai târziu pentru autorii în cauză, Gabriela este de departe cea mai bună poetă din acest grup. Contrar celor spuse de ea în scurta notă de autoprezentare: „Din păcate, niciodată nu am reuşit a mă exprima prea bine în cuvinte”, cele 19 poeme sunt adevărate bijuterii şi demonstrează o bună stăpânire a cuvintelor. S-ar fi cuvenit o notă critică aparte pentru această poetă, dar acest lucru va fi posibil cândva, dacă va rămâne în lumea poeziei. Am să redau aici, atât cât este posibil, un univers poetic pe următoarele dimensiuni: teme, idei, nivel artistic atins. Nu voi separa aceste dimensiuni din motive de concizie. Temele depăşesc uneori universul adolescenţei şi par să fie legate de o experienţă de viaţă personală sau doar asumată artistic. Imaginea mamei trece dincolo de orice naivitate a recunoştinţei pentru că „miturile eterne”, cum poate fi şi cel al unei mame idilice, se destramă, într-un univers în care „Şi astrele s-au inversat”. Imaginea tatălui este un joc al gravităţii şi al repetiţiei mitului lui Oedip. Tatăl, pe care ni-l propune Gabriela, este  departe de a fi o meta-conştiinţă, ci încorporarea răului universal, contradicţie evidentă între mitul mamei telurice generatoare de viaţă, de lumi şi mitul procreatorului înjositor de viaţă, care face parte din rândul zeilor nebuni, distrugători de lumi. Trăirile, sentimentele care vin din universul tatălui sunt frustrante, producătoare de psihoze, de scleroză a vieţii.

Poemul Autism este straniu de frumos şi are capacitatea de redare psihologică a unei nopţi în care se poate adânci omul pentru a fi pierdut, pentru a nu se mai regăsi pe sine. Aici se poate descoperi un sens tragic asumat: „Copilul cu nume straniu Autin./ Se-apleacă după un peştişor,/ Crezând că păşeşte pe-un fel de Titanic”. Ideea acestui poem trece dincolo de versurile care o exprimă şi care, în sine, dă de lucru unei psihologii abisale. 

Parcă vrând să confirme că poezia este mai adevărată decât istoria (aşa cum a susţinut, în cunoştinţă de cauză, Stagiritul), Gabriela spune: „Adevăru-i metafora, rostită de vocea mea,/ Întunericul metalic ochii mi-a îngenuncheat,/ Se surpă sfintele biserici/ Peste ruinele sufletului meu”. Şi mai departe este căutat adevărul, dincolo de himerele care provin din subiectivitatea firească. Ideile sunt vii, producătoare de lumi dinamice, nefiind înscrise în canoane, ci sunt, din contră, libere. Este cerinţa cea mai înaltă a oricărui act artistic. Fără această cerinţă în artă, ca şi în viaţă, se instaurează entropia generatoare de moarte. Aşa se explică de ce multe aşa-zise opere se nasc, paradoxal, moarte. În cazul poetei de faţă avem deja de a face cu o experienţă benefică şi în ton cu ceea ce spunea Rainer Maria Rilke, în al său Malte Laurids Brigge, că, dincolo de orice aparenţe, poezia se bazează pe o experienţă a suferinţei. 

Despre Gabriela Feceoru vreau să mai adaug următoarele: stăpâneşte arta poetică; are o relaţie de comuniune cu limba în care se exprimă, fără a face exces de cuvinte în exprimarea ideilor; are capacitatea de a crea stări de trăire autentică dincolo de cuvinte; se scrie pe sine dincolo de lecturile care se întrevăd într-un mod fericit. Este important pentru orice „contabil” literar să o introducă în evidenţele sale.

Alexandra Preda. Este prezentă în această carte cu cinci poeme, care sunt cuminţi din toate punctele de vedere. Este preocupată foarte mult să spună cine este în fapt. Acesta este şi strigătul adolescenţei pro şi contra lumii în care se desfăşoară. Dacă este să credem ce afirmă constant Alexandra în nota ei introductivă, ea scrie din pasiune. Cred că aceasta este motorul oricărui act artistic dacă nu se vrea inutil. Ne mai spune, tot despre pasiune, într-un poem următoarele: „Fără pasiune nu exişti, te stingi/ uşor cuprins de vise/ Şi cazi, dar uiţi să te ridici căci/ toate razele sunt stinse”. Este clar că Alexandra cunoaşte adevărul şi urmează ca în viitor să acţioneze în consecinţă. Căutând să găsesc poezia la această autoare, am dat peste următorul fapt poetic: „Sunt sora îngerului care, cândva,/ Mi-a luminat privirea”. Dacă detaşez acest fapt poetic de restul textelor, se întrevede deschiderea unui orizont al tuturor promisiunilor. Alexandra Preda este o promisiune pe care o aştept să se împlinească. Acest lucru se va întâmpla atunci cânt pasiunea se va transforma cu adevărat în artă. 

Cristina-Alexandra Eana. Ne propune pentru lectură şase poeme care par să fie un exerciţiu fericit al adolescenţei căutătoare de sens. După cum ne spune Cristina, s-a afundat „în tainele scrisului la vârsta de 16 ani”. Scrisul este dătător (sau donator!) de sens. Urmează un fel de „jurnal al fericirii şi ne-fericirii”, în care iubirea este imaginea de fundal. Ideea cea mai adâncă este că iubirea îl transformă pe om în stea. Cine are această idee nu este departe de poezie. Urmează ca pe această idee să se ridice construcţia atât de fragilă şi de serafică a sentimentului care-l înalţă pe om la divinitate. Poetul nu este mai mult decât interpretul care face posibilă pentru ceilalţi accederea la metaforele supra-mundane.  El joacă doar rolul pythonisselor care slujeau în templul lui Apollo din Delfi. Numai astfel îşi dovedeşte utilitatea, dincolo de care aparţine inconştientului pentru a servi unei Conştiinţe supra-mundane.  

Am convingerea că Alexandra-Cristina Eana îşi va găsi un drum al său dacă va fi mânată de acel demon interior fără de care arta nu există.

Teodor-Cristian Ştefan. Cel de-al şaselea autor al acestei cărţi ne propune două scrieri-eseuri politice, de atitudine. El joacă rolul minţii lucide din această carte. Introduce chiar de la început o cenzură strictă pentru sine: „Mă oblig să locuiesc în mirare, căutând o realitate mai frumoasă. Dar, mă detaşez uneori pentru a-mi căuta identitatea”. Dacă am rămâne doar la atât, acest tânăr ar da dovadă că a descoperit izvorul gândirii care este mirarea, aşa cum susţin mulţi dintre exegeţii filosofiei greceşti. Vedem însă că identitatea pe care o caută Teodor-Cristian Ştefan este cea mai concretă formă de existenţă umană într-o România lipsită la ora actuală de valori autentice. Dotat cu un excelent simţ al realităţii, autorul face o radiografie a sistemului din România (educaţional, medical), spunându-şi fără ezitare punctele de vedere din care se desprinde o amară neputinţă. 

Al doilea eseu politic, Stăpânul maimuţelor, este o metaforă bine realizată, în care politicianul este un „animal politic” degradat până la caricatură. Totuşi, este îngrijorător că acest tânăr are, pe fundalul dramei României de azi, nostalgii după o epocă revolută. Este necesară o mai bună asimilare a istoriei reale pentru a deschide perspective noi ale românităţii. Speranţa este în profesorii care au harul de a menţine vii pentru tineri valorile verticalităţii unui popor. Câţi mai sunt dintre aceştia?

Deşi uneori avem impresia că trăim într-o lume a lui Godot, nu este deloc aşa. Atâta timp cât există un diriginte al poeţilor, cum se exprimă Mihai Barbu în postfaţa cărţii despre profesorul de filosofie Ciprian Dîrjan, mai există o speranţă că lumea aceasta nu va deveni definitiv una absurdă. Eseul prietenului meu Ciprian Dîrjan încheie în mod fericit o carte care deschide drumuri şi promite identităţi culturale autentice. El are menire paideică şi dovedeşte har, el creează certitudini pentru tinerii care, poate, cândva, vor salva România de la eşecul golului. Mai este posibil oare să trăim plinul fiinţei parmenidiene într-o lume a deconstrucţiei?

Ion Hirghiduş

 

O postfaţă sentimentală cu gust de madlenă

Am ajuns târziu, printr-o ciudată decizie a sorţii, să predau limba şi literatura română (şi universală) la liceul unde, în urmă cu foarte mulţi ani, am fost elev. Le vorbeam, deunăzi, elevilor clasei XII-a C despre felul în care gustul inconfundabil al unei madlene şi al unei căni de ceai din flori de tei au putut schimba soarta romanului în secolul XX. Acum, romanul liniar din punct de vedere cronologic era, datorită lui Marcel Proust şi a madlenei sale, la cheremul memoriei involuntare. Am citit faimosul fragment referitor la declanşarea memoriei involuntare din romanul „În căutarea timpului pierdut”, în timp ce urmăream atent reacţia clasei. (“Va ajunge oare până la suprafaţa conştiinţei mele clare, această amintire, clipa trecută pe care atracţia unei clipe identice a venit de atât de departe, să o solicite, să o emoţioneze, să o răscolească în adâncul meu? Nu ştiu... Şi, pe neaşteptate, amintirea mi-a apărut. Gustul acesta era acela al bucăţii de madlenă pe care mătuşa Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase în infuzia de ceai de tei, când mă duceam la ea în odaie, duminică dimineaţa, la Combray, să-i spun bună ziua”.)