Pot să spun că titlul vol. Între Eros şi Thanatos m-a frapat pentru că ascunde în el mai degrabă esenţa unei cercetări decât reprezentarea poeziei. Trecând dincolo de titlu, lucrurile stau cu totul altfel. Parcurgerea poemelor lămureşte neînţelegerea iniţială pentru că totul are legătură cu iubirea şi aceasta este, în esenţă, dragoste şi moarte, reprezentată fiind de cei doi zei între care se desfăşoară lumea omului.  

Cum Claudiu Dobre este un sensibil poet al iubirii, el este în permanentă legătură cu lucrurile simple care trebuie să alcătuiască universul singurătăţii în doi. În acest univers, poetul creează pentru iubita sa imagini pline de semnificaţie, faţă de care el se vrea un plan secund aflat în contrast: „…eşti prea de neasemuit, dintre luminile a zeci de stele, eu am cernut doar lacrima, vraja şi elixirul aureolei grele care-a încărcat pe dată spaţiul dintre noi, ca şi cum tu ai fi fost soare... şi eu doar umbră şi noroi …”. Această imagine idealizată a iubitei o găsim aproape pe tot parcursul volumului. Iubita este, de fapt, statuia-reper faţă de cere se construieşte un univers al tuturor sentimentelor. Ea generează fapte care depăşesc universul simplei iubiri şi cuprind natura într-o cucerire panteistă: „Risipitoare fără seamăn eşti, ţi-o spun de mii de ori, Împarţi prea darnic căldură câmpului de grâne şi de flori – Şi te-am surprins când dintr-o înclinare prea largă, dintre Falduri germinate eliberat-ai licurici, fluturi, boare de vânt şi şoapte, îţi spun şi îţi repet, prea generoase fapte, Parcimonie-ţi cer, căci iarba e la fel, lumina-ndestulată, căzută dintr-o dată-n amurg de îndoială, curând o să mă doară? …”. O extindere dincolo de binomul iubirii, care presupune reciprocitate, corespondenţă şi măsura echilibrului, înseamnă o încălcare a echităţii schimbului şi a egoismului izolării în doi. Iubita este generoasă până la risipire, ca fiinţa care se distribuie peste tot cu aceeaşi intensitate fără să se împartă. Ea rămâne aceeaşi pentru că succesiunea naturală este nesfârşită. 

Claudiu Dobre este un existenţialist pentru că mereu îţi raportează condiţia de om, aşa cum o face şi Pascal, la o lume perfectă: „De ce mă aflu pe coaja mărului nu ştiu, unii mi-ar spune/vierme! Dar îmi imaginez că dincolo de bariera norilor,/pe stele fără de hotar este un dar..., un poate.../Loc neprihănit, de care unii viermi ca mine poate nu/s-au plictisit...”. De aici  reiese capacitatea finitudinii umane de a oglindi în sine infinitudinea, pentru că există o conştiinţă a ridicării prin iubire la înălţimea cea mai ameţitoare. Acolo trebuie să fie un „loc neprihănit” cu influenţă pozitivă covârşitoare chiar şi pentru cele mai umile lucruri. În ipostaza de îndrăgostit, poetul e un „pulsar”, cu sufletul „născut din Nebuloasa Racului”, aşezat mereu în umbra „fără moarte” a idolului său feminin. Este o căutare pe care poezia o echivalează cu teoria lui Jung asupra completitudinii principiilor feminin şi masculin. Căutarea acesta fără nesaţiu străvede acelaşi univers dintre Eros şi Thanatos, în care moarte şi viaţa sunt părţile aceluiaşi ADN: „Măştile din clepsidra naştere – moarte des-figurează până ajung la suflet, iar sufletul îmbibat de sentimente contradictorii şi omeneşti, anexat corpului prea-păcătos este ultima mască peste profilul spiritului... Sufletul este sămânţa de spirit prea-ataşată existenţei noastre pământeşti, spiritul preexistent este refugiatul din univers în corpul de carne... iar spiritul prin moarte nu adoarme...”. Nu avem aici de a face cu simpla incantaţie a poeziei, ci o trecere într-un registru de gândire mai profund. Aproape că seamănă cu o teorie despre reîncarnare, aşa cum acest fapt poate fi observat în mai multe locuri din acest volum. Oricum, reîncarnarea este necesară pentru ca devenirea să se desfăşoare în registrul pozitiv al completitudinii şi să nu fie o cădere în acel registru negativ al devenirii, pe care C. Noica o numea „devenire întru devenire”, contrară „devenirii întru fiinţă”. Indiferent ce gândeşte poetul prin reincarnare sau prin succesiunea de deveniri, el are în vedere o dimensiune abstractă a armoniei, aşa cum se intitulează unul din poemele sale: „Destulă este memoria şi nesătulă, întinsă ca un elastic,/ atotcuprin­zătoare, dar nu reţine decât clipele încrâncenate/şi uită sublimul armoniei dintre noi... niciodată/nu voi murdări acest simbol cu urme de noroi./Destulă este memoria şi nesătulă,/mi-e dor deja de tine căci interior,/îţi jur, sunt tapetat exclusiv cu al tău chip,/memoria mea este un film foto pe care înregistrez/levitaţia ta sublimă şi mâna ta întinsă către mine !”. Armonia între contrarii este mereu urmărită pentru că aceasta este, de fapt, iubirea. Cea adorată este mereu soarele, chiar şi atunci când acesta coboară în lucruri, în timp ce îndrăgostitul este „doar umbră şi noroi”, cum se spune în al doilea poem al volumului. Totuşi, dincolo de această stare umilă, provocată de altfel conştient, se află armonia ca simbol, cea care unifică lumile umile cu cele sublime. Contrar memoriei, care poate degrada armonia, este dorinţa care acţionează ca un foc sacru, singurul ce poate menţine iubirea. Dovadă că dorul uneşte lumile, oricât de diferite ar fi ele, sau aparent diferite, sunt şi următoarele: 

“m-ai chemat... voi veni cu tine, acum şi aici... mi-e dor de tine să te mângâi în visul tău neclar, să-ţi spun iarna asta ...acum şi aici: plec să vânez frunze căzătoare destinate ierbarului meu, am o listă de arbori pe care trebuie să-i dobor, iarna asta, acum şi aici, am o secure imaterială cu un destin comun securilor neimaginate... doar eu mă-mbăt cu clorofilă!”. 

Volumul Între Eros şi Thanatos poate fi considerat un tratat despre iubire care este scris puţin mai altfel decât obişnuitul. Se aseamănă cu un torent care aglutinează cuvintele, fără a face niciun fel de economie, pentru că vrea să fie un dar al abundenţei sentimentelor. Aceasta nu împiedică urmărirea ideilor pe care le are poetul. El vrea să ridice un altar pentru cea mai înaltă ipostază a iubirii care trece într-un registru supra-mundan. Dar acest registru nu este permanent, aşa cum se întâmplă în poemul Apă şi cer, unde iubirea este prinsă-n sensibilitatea atât de omenească: „Ce este sufletul tău? /Un zbor de pasăre în care / Fermitatea este durerea ce apare. / Din rânduri de cenuşă / apar umbrele albe / […] / Apele cele mai liniştite / sunt adânci. /Şi bulele de aer ale /iubirii subterane /sunt oxigen pentru lumea / păsărilor în zbor”. Tocmai această sensibilitate omenească dă sens iubirii şi-i creează un rost care poate să fie pe măsura dorinţei de a exulta de la condiţia fragilă la zeul solar. 

Poemul Cântec stins poate fi considerat o biografie a poetului şi nu are importanţă dacă este reală sau imaginară. Aici există „gustul Mării Negre”, „Ialomiţa revărsându-se în ochi”, „ciulin purtat de vânt acolo unde nu prind rădăcini”, reîntoarcerea la „Dunărea de Jos”. Acestea sunt elemente care alcătuiesc o anumită biografie care se combină cu ritualul unui descântec: „Roşu alb şi roşu gând, pe poartă nu mai pătrund, gândurile mă-nconjoară, inima să nu mă doară, hai, ropot de foc, cerul bun e la mijloc, tot mai sper că voi muri, în curând nu voi mai fi, gânduri, locuri să nu mă doară, conştiinţa nu e trează, sufletul îmi bandajează, în vârtej eu mă arunc, în vârtej eu mă arunc, căci moartea este egala vieţii şi creangă de odihnă şi clipă de tihnă, în vârtej eu mă arunc, hai, negru de foc, cenuşă de astă dată, gândurile să mă bată, da ! , viaţa e un dig”. Este o căutare în aproapele propriei conştientizări pentru a găsi rădăcina adevărului, cum se spune într-un poem. Dar singurătatea niciodată nu este autentică atunci când eşti doar cu propria fiinţă. Este nevoie de altcineva pentru împlinire, aşa cum se spune în poemul Cireş, unde „iubita mă aşteaptă, între ferigi”, „Acolo, iubita îmi netezeşte culcuşul să mă odihnesc,/între rădăcinile cireşului, la 2 paşi de el, acolo am să dorm,/acolo am să întemeiez un cimitir”. Nu este nicidecum o imagine tristă a iubirii, ci o împlinire firească în ordinea lumii care devine pentru sine şi pentru fiecare ins în parte. 

O definiţia a iubirii nu se poate da, pentru că astfel ar fi distrusă orice aură a acesteia, dar dincolo de exactitatea logică a definirii oricine se poate întreba ce este dragostea. Poeţii se întreabă ce este iubirea atât în momentele de glorie, cât şi de restrişte. Aproape amintind de Omar Khayyam, pentru Claudiu Dobre: „E dragostea o amforă de vin / în care trupul / îşi scaldă o chemare /a memoriei anterioare …”. Iubirea este un cântec al lutului din care omul se îmbată pentru a închide undeva cercul, pentru a afla imposibila cuadratură faţă de care se construieşte fiinţa cu întregul ei mister. Ultimul poem al volumului, intitulat Vă rog serviţi-vă … E epitaful meu, lămureşte încă o dată intenţia autorului de a se purifica prin iubire, de a se dărui pe sine, prin această carte, şi de a rămâne perpetuu în orizontul luminii pe care o emană fiinţa iubitei şi Isus. Prin aceasta orice impuritate dispare şi cartea devine un portal de intrare în veşnicia memoriei. 

Vă propun pentru lectură un poet autentic, fără preţiozităţi, care are capacitatea extraordinară de a reda la nivel de artă o profunzime a sentimentelor umane cele mai fireşti. El nu poate fi încă prin într-un curent artistic, deşi poate  fi catalogat ca aparţinând poeziei postmoderne. Oricum, poezia autentică este dincolo de orice curent artistic. 

  Ion HIRGHIDUŞ