Momârlanii şi dicţionarele

Din păcate, niciun dicţionar apărut la ora actuală nu aminteşte şi nu dă o definiţie acestei comunităţi de români autentici avându-şi obârşia în străbunii daci. Este, după cum veţi vedea, chiar o umilire a momârlanilor, pe care cu durere în suflet trebuie să o aduc în discuţie. 

În Dicţionarul Universal al Limbii Române al lui Lazăr Şăineanu, cu prima ediţie în anul 1896, reeditat în anul 1996 la Iaşi la Editura Mydo Center, în dreptul cuvântului momârlan găsim următoarea definiţie:

- momârlan, momârlani, s.m. (reg.): 1. om prost, bădăran; 2. numele unui dans popular; 3. de-a momârlanului, numele unui joc de copii. 

Această definiţie a fost preluată de toate dicţionarele apărute până acum, fără a sufla niciun cuvinţel despre comunitatea momârlanilor din ţara noastră. Dacă în 1896, când a apărut prima ediţie a dicţionarului lui Lazăr Şăineanu, comunitatea momârlanilor era puţin cunoscută în ţară, aceasta fiind cunoscută ca şi jieni, definiţia este scuzabilă, deşi nu ştiu de unde a fost luată pentru că în zona noastră nu este cunoscut sub acest nume niciun dans popular şi niciun joc de copii, pentru ediţiile următoare definiţia nu mai beneficiază de aceeaşi scuză. Această comunitate a dat ţării oameni de valoare, profesori universitari, artişti, medici, ingineri, jurişti etc., a devenit cunoscută. Dintre personalităţile care au făcut cinste acestei comunităţi este suficient să amintim doar câteva: prof. dr. doc. D.D. Negoiu din satul Cimpa, decanul Facultăţii de Chimie Bucureşti, dr. ing. Ioan Ranţa din satul Jieţ, director general în Ministerul Minelor pentru o perioadă de 20 de ani, av. Nicolae Stoica din satul Jieţ, ministru secretar de stat cu informaţiile pe zona Vest 1945-1946, conf. univ. dr. Ilie Răscolean din satul Cimpa, prorector al Universităţii din Petroşani (acum preşedinte al Senatului) şi lista poate continua desigur.

A păstra în dicţionare şi în anul 2011 această definiţie denigratoare pentru comunitatea de momârlani, fără a aminti măcar faptul că aceasta există, momârlanilor li se pare un lucru de neacceptat. 

În urmă cu ceva timp am fost contactat de către un bun jurnalist de la un ziar central care mi-a solicitat sprijin în a întocmi la faţa locului un material despre momârlani, sprijin pe care i l-am acordat cu plăcere. Însoţit de încă doi colegi a venit de la Bucureşti cu maşina şi ne-am întâlnit în staţia de autobuz „Căprioara” din Petrila în jurul orei 13:00. Au coborât din maşină îngrijoraţi, circumspecţi, privind în jur cu suspiciune. După schimbul a câtorva cuvinte de protocol m-a întrebat dacă în Petrila există vreun local curat şi civilizat unde pot servi masa. Pentru moment nu am sesizat gravitatea întrebării. Am intrat în restaurantul din apropiere de staţia „Căprioara”, un restaurant, ca toate celelalte, aspectuos, îngrijit, chiar elegant. S-au oprit surprinşi în prag, parcă nu îndrăzneau să intre. După ce ne-am aşezat la masă am dezlegat misterul. Feţele lor s-au destins, îngrijorarea a dispărut de pe chipul lor. Mi-au destăinuit că singurele date pe care le cunosc despre momârlani sunt acelea citite într-un dicţionar recent apărut, care i-au derutat şi pe ei. Îşi închipuiau momârlanii ca pe nişte sălbatici care trăiesc în peşteri. Am poposit în câteva case momârlăneşti alese la întâmplare, unde au fost surprinşi de ceea ce au văzut: curăţenie, dotări moderne - baie, apă caldă, încălzire centrală prin centrale proprii, aragaz, televizor etc. Derutarea lor a derivat din definiţia dicţionarelor dată termenului momârlan, fără a se menţiona că există şi o astfel de comunitate care nu are nimic în comun cu termenul respectiv.

În deplasările pe care le-am făcut la Drobeta Turnu Severin cu ocazia unor lansări de carte, a unor târguri de carte, manifestărilor etnologice, la invitaţia bunului meu prieten scriitorul şi etnologul dr. Isidor Chicet, redactor şef al revistei Răstimp, am purtat repetate şi lungi discuţii cu poeta Ileana Roman care, nemulţumită de definiţia dată în dicţionare termenului momârlan, îmi solicita de fiecare dată să înlătur din scrierile mele acest termen. Şi oare atunci pentru cine aş scrie? Eram la un moment dat în perioada când împreună cu Isidor Chicet ne străduiam să predăm la tipar primul album etnografic din ţară privindu-i pe momârlani, un album cuprinzând în jur de 400 de fotografii începând cu anul 1900, şi chiar mă gândeam să modific titlul, dar oare puteam modifica realitatea, conţinutul, existenţa acestei comunităţi? După ce m-am întors acasă am purtat discuţii cu câţiva bătrâni din mai multe sate din Valea Jiului, care în esenţă au susţinut aceleaşi lucruri:

- Noi purtăm numele de jieni momârlani, suntem urmaşii dacilor şi nu ne este ruşine de acest lucru!

- Cu ce este mai superior termenul de mocan, gugulan etc.?

- Noi existăm, vreţi-nu vreţi voi scriitorii, de la care cerem să fim promovaţi, nu să ne daţi uitării!

- Noi existăm, ori vor ori nu vor dicţionarele voastre, nu noi trebuie să fim desfiinţaţi şi ponegriţi, ci dicţionarele să se adapteze situaţiei actuale.

A fost pentru mine o adevărată lecţie de demnitate primită din partea longevivilor satelor, acei înţelepţi care în satul tradiţional, în fruntea obştilor, făceau judecăţile comunităţii.

A urmat apoi o a doua lecţie. Am fost declarat „Momârlan de onoare al parohiei şi al satului Cimpa” şi apoi al satului Jieţ, avându-se în vedere faptul că prin scrierile mele etnologice am promovat la nivel naţional tradiţiile şi cultura tradiţională momârlănească.

Cu această ocazie fac o paralelă între huţuli şi momârlani. După cum se ştie, huţulii sunt o comunitate românească ce trăieşte în nordul Moldovei, extinsă până în Ucraina. Sunt tot crescători de animale, în special de cai. Şi huţulii sunt la fel de mândri ca şi momârlanii când afirmă că sunt urmaşii dacilor liberi. Sunt o comunitate etnică românească nu mai numeroasă decât momârlanii, dar spre deosebite de aceştia sunt menţionaţi în dicţionare aşa cum se cuvine.

Momârlanii cer doar să le fie acceptată existenţa milenară, iar dicţionarele să menţioneze această comunitate cu o definiţie onestă şi să excludă termenii jignitori ce nu o caracterizează. Cer oare prea mult? Nu cred, este dreptul lor la demnitate într-o mare comunitate europeană din care fac şi ei parte. Asta scriam în 2011.