Ion Gavrilescu motivează astfel, la 1 martie 1941, instituirea pedepselor disciplinare: „După instituirea Gărzilor, elemente rele, cu influenţe comuniste şi legionare extremiste nu s-au împăcat cu starea de ordine, disciplină şi au continuat să nu execute ordinele şi instrucţiunile date de Marele Stat Major. (…) Fiecare pedeapsă să fie dată cu toată convingerea că vina s-a produs şi întotdeauna cu avizul Şefului exploatării.”. El crede că acestea şi-au atins scopul: „Imediat ce s-au luat aceste măsuri, s-a văzut o îndreptare generală până la 1 Martie 1941 – în ordine disciplină şi randament de lucru şi absenţe nemotivate.”. Comparaţia numărului de absenţe nemotivate îi dă dreptate lui Gavrilescu, statistic, şi nu omeneşte, dreptate, pentru că, se ştie, mai mereu, cifrele sunt reci: „În cursul lunii Ianuarie şi începutul lunii Februarie absenţele nemotivate erau în unele zile până la 250 numai la mină, ceea ce făcea ca producţia să fie deficitară. La data de 28 februarie, absenţele nemotivate la toate minele Societăţii Petroşani sunt 24 la un efectiv de 10.169 muncitori.”

Vom da câteva exemple pentru a vedea cum se transpunea efectiv în fapt pedeapsa cu carcera la o mină din Valea Jiului. Un miner care fura o lampă de mină era pedepsit la 48 de ore de carceră (plus o amendă de 200 lei); dacă lipsea nemotivat – 4 ore de carceră; la 7 nemotivate – 24 de ore de carceră; dacă era prins cu tutun sau ţigări în mină stătea la răcoare 24 de ore; dacă ortacul, de pildă, adormea pe pijamaua nevestei şi nu se prezenta la şut – 2 ore de carceră; dacă refuza să se presteze duminica şut, avea parte de 24 de ore de carceră; dacă ortacul  dormea în mină, beneficia şi de o altă „odihnă” de 12 ore, la carceră, se înţelege. Întrucât numărul minerilor care erau băgaţi, temporar, la răcoare era foarte mare, era nevoie de cât mai multe carcere. De exemplu, la Mina Lupeni, deşi „funcţionau” 5 carcere, comandantul gărzii găsea că sunt insuficiente…

Pe 6 martie, circulara lui Gavrilescu din februarie este întărită de ordinul circular nr. 57, mai amănunţit şi mai aspru, care face referire la pedepsele aplicate (şi) angajaţilor minelor Văii, ordin afişat la fiecare exploatare:

„(…) I. a. Refuzul sau părăsirea serviciului se pedepseşte de la o lună la patru luni închisoare corecţională şi amendă de la 2.000 la 10.000 lei, iar în timp de războiu de la 1 an la 3 ani închisoare corecţională şi amendă de la 5.000 lei la 20.000 (art. 57 din Legea asupra rechiziţiilor);

b) Sabotajul se pedepseşte cu muncă silnică de la 3-25 ani (art. 4 din Decretul-Lege pentru reprimarea sabotajului);

c) Se pedepseşte cu moartea (Decretul-Lege pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenţa  şi interesele Statului): răzvrătirea, complotul, omisiunea denunţării complotului, rebeliunea, violenţa contra armoniei sociale, înlesnirea infracţiunilor contra liniştii publice, provocarea de pericol public, pericole de catastrofe de cale ferată etc.;

II. Atrag atenţiunea întreg personalului Intreprinderii Petroşeni să intre în legalitate, ordine şi disciplină militară, respectul faţă de şefi şi execuţie fără şovăire, şi să se ştie că fiecare este militar în baza Decretului de militarizare al întreprinderii Petroşeni.”

După afişarea ordinului de mai sus, fiecare angajat trebuia să semneze de luare la cunoştinţă. Însă, stupoare! Foarte mulţi mineri din Valea Jiului refuză să semneze. Ba mai mult, au loc altercaţii, pe stradă, între mineri şi armată.

Ordinul cu înfiinţarea carcerelor nu avea cum să nu-i irite pe mineri, care, uneori, erau supuşi, abuzurilor cazone ale unora sau altora militari. Aceştia reclamă regimul de teroare instaurat de armată.

Reclamaţiile muncitorilor îşi găsesc răspunsul aşteptat. La 17 martie 1941, Brigada 2 Mixtă Munte precizează Comandamentului Militar al S.A.R. Lonea Petrila: „(…) Nu se pot aplica personalului întreprinderilor pedepsele prevăzute în Regulamentul Interior, această pedeapsă se aplică numai pentru trupa sub arme. Lucrătorii, funcţionarii civili etc. sunt supuşi altor pedepse, prevăzute de legile organizaţiunilor respective. Numai în caz de infracţiuni sau delicte vor putea fi arestaţi într-o cameră (nu în carceră) până se va face cercetările şi se sesizează Parchetul Militar, singur în măsură să hotărască asupra cercetării.”

Aşadar, minerii, în caz de delicte grave, pot fi arestaţi în cameră nu în carceră.

Această ordin circular îl nemulţumeşte pe lt. col. Gavrilescu: „Această ordine şi disciplină şi muncă organizată nu convine la o parte din mineri, comunişti şi foşti legionari extremişti (…) celor din afară de mină care au tot interesul ca să producă tot felul de nemulţumiri şi agitaţii”, crezând că aceştia au reclamat „măsurile legale luate de organele militare.” Totuşi, comandantul Soc. Petroşani vede şi partea plină a paharului… mineresc: „Muncitorii de ordine, disciplinaţi şi cinstiţi nu au ce a se plânge de aceste măsuri pentru că îşi fac datoria cu sufletul curat şi nepătat de nici o boală socială.”

Ion Gavrilescu, fiind rezervist, nu ştia, probabil, că ordinul nu se discută, ci se execută, permiţându-şi comentarii asupra ordinului superiorului: „Prin măsura ordonată de D-vs (…), ca să nu se mai aplice pedepse disciplinare, regimul militar nu mai are aceeaşi autoritate asupra muncitorilor şi instigaţiile şi agitaţiile muncitorilor răi vor avea influenţe şi asupra celor buni.”

Chiar după ordinul din 17 martie, când lucrurile păreau că reintră pe un făgaş cât de cât de normal, lt. col. Dumitrescu, prefectul judeţului Hunedoara, îi comunică generalului T. Ioanovici, comandantul Brigăzii 2 Vânători de Munte îngrijorarea sa faţă de starea de spirit şi de fapt a muncitorimii din Valea Jiului, semnalând grave abateri ale armatei de la ordinele generalului de a se renunţa la încarcerarea minerilor:

„Domnule Comandant,Am onoarea a Vă raporta că muncitorii minieri din Valea Jiului sunt foarte nemulţumiţi şi deprimaţi din cauza tratamentului neomenesc la care sunt expuşi şi anume:

1. Patrulele militare aşezate la gura minelor din localitatea Aninoasa înregistrează zilnic lipsa muncitorilor de la lucru şi cu toate că aceştia prezintă notă sanitară semnată de medic, sunt încarceraţi, iar pe acei care nu mai încap în carceră, îi închide în pivniţe umede şi pline cu apă unde sunt ţinuţi câte 4-5 ceasuri. Scăpând din pivniţe, în drum spre casă sunt opriţi de alte patrule care, asemenea, le face diferite şicanii.

2. La fabrica Vulcan s-au construit în ultimul timp 6 carcere, fapt care a indignat foarte mult pe muncitori.

3. Aproape în toate localităţile din Valea Jiului s-au construit carcere pentru pedepsirea muncitorilor, care din cauza aceasta sunt foarte revoltaţi, criticând actualul regim.

Toată vina o atribuie conducătorilor societăţii, care în felul acesta, caută să se asigure că muncitorii să nu mai vină cu pretenţii ce ar tinde la majorarea salariilor.”

Chiar a doua zi, pe 29 martie, generalul T. Ioanovici le cere coloneilor Gârlan şi Gavrilescu să raporteze veridicitatea celor semnalate de prefect. Tare supărat trebuie să fi fost generalul pe subalternii săi, din moment ce le pune în vedere imperativ: „acestor doi ofiţeri superiori că dacă voi dovedi că cele cuprinse aci sunt reale, voi considera aceasta ca neexecutarea ordinelor superioare şi, deci, voi lua măsurile ce decurg şi sunt prevăzute în Codul Justiţiei Militare.”

 

Meseriaşul Karmazik se supără pe supraveghetor…

Chiar dacă minerii au scăpat de încarcerare, nu au scăpat de alte rele. Nu de puţine ori, indisciplina şi refuzul de a lucra duceau la anchetarea de către jandarmi a lucrătorului „insurgent” şi trimiterea lui în judecată pentru delictul de „refuz de serviciu”. Un astfel de caz s-a întâmplat la Petrila, avându-l ca personaj principal pe Karmazik Anton. Prezentăm povestea în varianta reclamantului, Kleibel Otto, supraveghetor mecanic la sectorul II al minei Petrila: „În mai multe rânduri, domnii maeştri mineri mi-au atras atenţiunea asupra lucrătorului Karmazik Anton, repartizat la montarea de tuburi subteran sectorul II şi în subordinea mea, că nu-şi face datoria. Am urmărit în raionul afectat lui Karmazik şi ortacului său Heintz modul cum îşi fac aceştia datoria. Am constatat că, într-adevăr, Karmazik era neglijent în serviciu. În ziua de miercuri, 26 martie a.c., întâlnindu-l pe Karmazik la ora 13,30, înainte de intrarea acestuia în schimb, l-am întrebat dacă-i lipseşte vreo sculă. Am constatat că nu are asupra lui decât vreo două chei. Cum cu două chei este imposibil să-şi îndeplinească serviciul şi cum Karmazik mi-a declarat că de ani de zile, el tot atâtea scule are, l-am mustrat. Vrând să-i completez sculele cu o ramă de fierăstrău, susnumitul a refuzat în faţa a doi martori, Ioan Petru şi Tamazi Adolf, anunţându-mă că pleacă acasă. După aceea a revenit, negând în faţa maestrului Dănescu refuzul de lucru şi fără să primească, totuşi, scule a plecat în mină. În ziua de joi, 27 martie a.c., întrebându-l dacă în ziua precedentă a executat lucrarea ordonată, mi-a răspuns că nu a executat. L-am mustrat din nou pe Karmazik, spunându-i să-i fie ruşine, că un profesionist bătrân nu-şi face datoria. Cu acestea, susnumitul s-a supărat şi a părăsit locul de muncă. Mai târziu, în aceeaşi zi, am aflat că s-a dus la lichidator.” Astăzi, după atâţia ani, pare o poveste banală. Însă pentru această „supărare”, profesionistul Karmazik a fost anchetat şi deferit justiţie pentru delictul de „refuz de serviciu”.

 

După o bătaie ca-n filme în colonie,altercaţia continuă la Uscătorie

O bătaie aproape romantică, de nu s-ar fi lăsat cu oareşce fracturi, i-a avut ca protagonişti pe Oana Zaharie – şef de echipă la Uscătoria Separaţiei Petrila şi pe Iancu Cornel. Istoricul altercaţiilor dintre cei doi îl aflăm dintr-o sursă autorizată, direcţiunea Preparaţiei Petrila, care raportează la 6 aprilie Direcţiunii Minelor Petroşani: „…că în ziua de 30 III 1941, ora 21 şi 30 min., profesionistul Oana Zaharie, şef de echipă de la Uscătorie, a fost victima unei agresiuni, în timpul lucrului în clădirea Spălătoriei, şi anume a fost lovit cu un lemn, rupându-i-se mâna dreaptă, cu care a căutat să-şi apere capul. Agresiunea a fost făptuită în clădirea Spălătoriei. În timpul agresiunii n-au fost martori, totuşi, victima declară în scris că a fost atacată de muncitorul Iancu Cornel, tot de la Preparaţia Petrila. Cu două ore înaintea săvârşirii agresiunii, Iancu Cornel şi Oana Zaharie s-au bătut în colonie de s-au desfigurat. Din declaraţiile lui şi ale paznicilor (…), care au văzut pe agresor fugind, însă nu au văzut fapta, numai mantaua de cauciuc, rezultă că Iancu Cornel ar fi agresorul. Cazul având şi latură penală este deferit organelor poliţieneşti, pentru cercetare. Până la completa lămurire a cazului, am onoare a Vă ruga să binevoiţi a-l muta pe Iancu Cornel la Aninoasa sau Lupeni, urmând ca în caz de vinovăţie certă, stabilită de organele poliţieneşti, să fie concediat.”

Şi această bătaie completează tabloul stării de spirit muncitoreşti al acelor vremuri…

 

Oberregierunsbaurat Findler Haupt. Dr. Hillinger – în Vale

La 26 februarie, lt. col Gavrilescu raportează o vizită economico-militară la nivel înalt în Valea Jiului: „…în ziua de 25 februarie a.c. a sosit în Garnizoana Petroşani Comisia Economică Germană din România. Comisia se compune din Oberregierunsbaurat Findler Haupt. Dr. Hillinger. Comisia era însoţită de Maiorul Ionescu N. Constantin, M.A.N., Direcţia de Războiu, d-l director Dimitriu, de la Fabrica Antigaz şi d-l Schill din Braşov ca expert economic. A vizitat Fabrica de măşti Vulcan şi Minele din Valea Jiului. Scopul vizitei a fost informativ pentru un plan de organizare în legătură cu Fabrica Vulcan şi Minele Petroşani. În ziua de 26 februarie, Comisia a părăsit Garnizoana Petroşeni.”

Reamintim că în 1941 românul era, după cum se vedee, frate bun cu… neamţul.

 

Ziuaşii români de la Mina Petrila,expulzaţi de unguri, cer preaviz

După cum se ştie, după Dictatul de la Viena, foarte mulţi români din Ardealul cedat au fost expulzaţi, parte dintre aceştia ajungând să lucreze la minele Văii Jiului. 

La Mina Petrila lucrau ca ziuaşi Jurcan Florian, Ujoc Mihail, Ţîrlea Teodore, Jurcan N. Ioan, Maliţa Petru, Zelea Vasile, Lazău Gavrilă, Isac Nicolae, Perţ Petru şi Maliţa Teodor. Toţi fuseseră expulzaţi de unguri din comuna Mihai Bravu, jud. Bihor.

Întrucât familiile lor erau în jud. Timiş, unde li se promisese că vor fi împroprietărite cu pământ, la 15 martie 1941, cei 10 ziuaşi cer lichidarea pentru a merge la familiile lor. Soc. Petroşani refuză cererile acestora. Oamenii, disperaţi, se plâng Prefectului jud. Hunedoara, ameninţând că vor înainta un memoriu şi către minister. Prefectura cere lămuriri comandantului militar al Soc. Petroşani, lt. col. Gavrilescu. Acesta îşi justifică refuzul printr-o adresă, din care aflăm motivele care au stat la baza acestuia, prilejuind şi o analiză generală a situaţiei noilor angajaţi la mine: „Întreg personalul Soc. Petroşani este militarizat şi conform ordinelor Marelui Stat Major, nu se poate face nici o licenţiere decât cu aprobarea C. 7 Arm. şi pentru motive bine justificate. Muncitorii de la Petrila Juncan Florian şi ceilalţi au făcut o cerere la Comandamentul Militar prin Direcţiunea Societăţii, cerând să fie licenţiaţi din serviciu pentru acelaşi motiv şi li s-a comunicat că pentru a aproba cererea să prezinte un act de la Primăria sau Notariatul Comunei unde sunt împroprietăriţi. Până în prezent nu s-a prezentat nici un act justificativ, prin care să poată să li dea licenţierea din serviciu. Din acest motiv s-a adresat Prefecturii Jud. Huned. Pe simple promisiuni nu li se poate aproba părăsirea serviciului. Totodată, ţin să aduc la cunoştinţă că la Societatea Petroşani muncitorii întrebuinţează toate mijloacele de a părăsi serviciul. Angajaţi din toamnă, fac serviciul în iarnă până în primăvară la adăpost de concentrare şi pentru că nu găseşte în altă parte şi în primăvară vor să părăsească serviciul, invocând tot felul de motive nejustificate. Alţii părăsesc serviciul fără aprobare şi fără urmă. Aceştia sunt urmăriţi de organele de poliţie şi urmează a fi daţi în judecată, conform Decretului Lege de militarizare.”

După cum s-ar spune în zilele noastre, lipsa de documente dăunează grav lichidării. Legile (ne)scrise ale birocraţiei funcţionează la fel, de e pace, de-i… război.