Poet, dramaturg, dar mai ales creator de aforisme, Valeriu Butulescu face parte din grupul de scriitori originari din Petroşani: Lucian Strochi, Ioan Lascu, Augustin Frăţilă, Mihai Dragolea, care din 1965, când ne-am început activitatea ca profesor de limbă şi literatură română, au frecventat la Liceul de cultură generală, cu toţii, cursurile secţiei reale. Primul meu prieten la Liceul petroşenean a fost Ion Butulescu, profesorul de matematică, cu vreo doi ani mai în vârstă, spirit mordant, ironic, cu simţul umorului, epigramist redutabil, mânuind cu lejeritate formula paradoxului şi expresia silogismului, făcând mai dese asistenţe la orele mele de literatură universală decât la cele de matematică ale colegilor săi de catedră. Din 1968 fratele său Valeriu ne este elev, într-o clasă a secţiei reale, coleg cu Augustin Frăţilă, cărora Jony le este şi diriginte, antrenându-i pentru performanţă în matematică şi reproşându-ne amical că-i deturnez fratele spre lectură şi creaţie literară, predispoziţie genetică, nu doar cei doi fraţi având harul vorbei în doi peri, ci şi tatăl lor cu nume de sfânt – Luca, era o inteligenţă vie, cu simţul umorului, ca şi mama Ana, de altfel.

Cercul de literatură pe care-l iniţiasem şi revista şcolară Laboramus (nume sugerat de profesorul de istorie Ilie Moşic, om de impresionantă cultură, format la Roma la Academia di Romania, unde fusese trimis de Nicolae Iorga, orator desăvârşit, vorbind latina ca pe limba maternă, posesor al unei biblioteci impresionante din care-mi împrumută „Aşa grăit a Zarathustra” a lui Friedrich Nietzsche sunt puncte de atracţie pentru liceeni, chiar dacă orientarea spre ştiinţele exacte în Liceu era mai pregnantă. Apar semnele revirimentului umanist prin rezultate la olimpiada de literatură română la faza finală începând din anul şcolar 1966-1967.

Trecând la direcţia artistică a Teatrului de stat „Valea Jiului” din Petroşani în toamna anului 1971, amăgit de promisiunea că voi rămâne titular în învăţământ putându-mi continua, parţial, activitatea la catedră, n-am rupt legătura cu foştii liceeni pasionaţi de literatură, chiar dacă revista şcolară „Laboramus” şi-a schimbat numele în Mărturisiri literare. La prima ediţie a Festivalului de muzică şi poezie „Cântecul adâncului” organizat de Casa de Cultură a Sindicatelor, Teatrul gira artistic secţia de creaţie literară şi bucuria ne-a fost mare când am regăsit printre laureaţi pe Valeriu Butulescu pentru cea mai valoroasă poezie de inspiraţie istorică (evoca trecutul de luptă al minerilor: „Epilog’29”) distincţie care-l consacră pe plan local, pentru muzicalitate poezia fiind pusă pe muzică de formaţia „Acustic”, iar autorul preia în acelaşi an secretariatul de redacţie al revistei studenţilor din Petroşani „Orizont”.

„Deturnarea” de la matematică pentru care eram apostrofat de fratele profesor de ştiinţe a fost doar parţială, Valeriu alegând ingineria, începută la Petroşani şi continuată strălucit în Polonia, la Cracovia, unde îşi va dobândi libertatea de gândire, împlinirea iubirii (prin căsătoria cu Teresa Podgórska, economistă, care-l urmează în România ceauşistă), şi cea profesională, finalizată cu un doctorat (după Revoluţie) dar mai ales în planul creaţiei literare.

Din păcate, după 1976 când am revenit în locurile natale, la Alba Iulia, n-am mai urmărit direct evoluţia fostului meu elev în plan politic, profesional şi mai ales pe tărâmul literaturii.

La singurul meu drum la Petroşani, după stabilirea la Alba Iulia, în 1989, cu ocazia întâlnirii cu promoţia de absolvenţi care se revedea dupa 20 de ani (clasei umaniste fiindu-i diriginte) am aflat despre Valeriu Butulescu că în 1985 i-a apărut volumul de aforisme: „Oaze de nisip”, Editura Litera, reluat în anul următor la Editura Cartea Românească, înainte publicând în majoritatea revistelor literare ale momentului, dar mai ales după, risipind concentratele sale texte gnomice, dense ideatic, încărcate liric, sentenţioase, satirice, sarcastice, dezvăluind un moralist ironic trist.

Volumele sale ulterioare de aforisme: Stepa memoriei, Ed. Călăuza, 1992; Imensitatea punctului, Ed. Polidava, Deva, 2002; Frunze fără ram, Ed. Emia, 2004 Noroi aurifer, Ed. Scrisul românesc, 2010 şi Fragmentariune Scrisul Românesc – Fundaţia – Editura, 2010 (singurul volum în posesia căruia mă aflu, cuprinzând 1500 de aforisme) configurează portretul unui gânditor în ale cărui fragmente raţionale se includ fărâme de eternitate.

„Spirit fin şi gânditor profund” cum îl defineşte Marin Sorescu, în ale cărui graţii intră, de vreme ce îi face mai multe portrete (pe care Valeriu le aşează pe coperţile câtorva volume de teatru: „Veşnicie provizorie”, Dracula – Carnavalul durerii, Pasărea de aur); Valeriu Butulescu prin aforisme pune sinele în raport cu lumea prin enunţuri lapidare, obiective cu verbul la prezentul etern al persoanei a treia singular săvârşind un joc cu paradoxuri în care homo ludens (ori homo artifex, homo aestheticus omul creator pentru care arta este joc prin care creează lumi, aşa cum Dumnezeu s-a jucat de-a lumea, creând universul) convieţuieşte cu homo cogitans (asemănător celui cartezian: Cogito ergo sum – René Dèscartes) armonizând în fiinţa sa poetul sensibil cu moralistul ironic, temperamentul solar de sorginte rurală, capacitatea disociativă şi analitică cu reflexivitatea insului lucid, atent sagace la spectacolul lumii diverse şi unitare totuşi în paradoxala ei alcătuire.

Privirii mirate şi ironice a cugetătorului i se înfăţişează o lume clădită pe o dialectică a contrastelor multiple între: viaţă şi moarte, veşnicie şi efemeritate, iubire şi ură, sacru şi profan, astral şi teluric, angelic şi demonic, fiinţă şi mască, virtute şi viciu, prietenie şi duşmănie, frumos şi urât, autenticitate şi falsitate, inocenţă şi perversitate, tinereţe şi bătrâneţe, singurătate şi sociabilitate, bogăţie şi sărăcie, înţelepciune şi prostie şi câte multe altele în care Valeriu Butulescu induce o tensiune printr-un paradox de proporţie sau perspectivă. Graţie acestei tensiuni care hrăneşte aforismul, apoftegma, sentinţa din volumele lui Valeriu Butulescu suntem puşi în faţa unor probleme, care nu ne fac neapărat să râdem, ci doar să zâmbim mai mult sau mai puţin îngăduitor. Este una din condiţiile genului aforistic, care, în opinia lui Lucian Blaga trebuie să fie „cel al spontaneităţii ce ezită între formulă şi aluzie”. Textele lui Valeriu Butulescu sunt lapidare, de o concizie zgârcită, fără umbra atmosferei sau a aurei sufleteşti cum cere aforismul, dar care surprind detalii esenţiale transmise în formă şocantă: „Când lumea fuge de tine ajungi departe”, „Nu-i cereţi Soarelui să vă explice misterul nopţii”.

Rod al observaţiei sagace, de o maximă concizie, cugetările lui Butulescu ne pun în faţa unor elemente inedite pe care, datorită paradoxului le ţinem minte nu neapărat ca pe o învăţătură rostuită a ne lumina. Aforismul apodictic când autorul lui este autentic, nota de sentinţă, de verdict moral decurgând din paradoxul raporturilor care nu permit opoziţie impunându-ţi recunoaşterea spontană (cum afirma Lucian Blaga) a naturii lui evidente, indiscutabile: „Nu căuta originalitate la răscrucea locurilor comune”; „A critica fie şi numai literar, versurile Papei înseamnă a comite un sacrilegiu”; „Veşnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos polen va şti să se prindă mereu de memoria oamenilor vii”.

Etimologic, aforismul (gr. aphorismos „definiţii”) presupune desenarea conturului unui lucru în cadrul unui orizont, a unei fiinţe, deci definirea, precizarea, particularizarea mijlocită cu amănunte remarcabile şi nu de decriptarea neapărată a esenţelor: „Cine înţelege miracolul naşterii, acceptă şi tragedia morţii”; „Văd femei îmbrăcate în blănuri de vulpe. De unde atâta sinceritate?” Exemplele (luate din volumul „Fragmentarium”) confirmă afirmaţia lui Theodor Fontane: „Un aforism reuşit cuprinde într-o singură propoziţie, înţelepciunea unei cărţi întregi”.

Aforismul este zvâcnet scurt şi tăios al inteligenţei, al lucidităţii ironice, ori corozive şi obligativitatea lapidarităţii lui presupune travaliu asupra cuvântului şi abilitate magică: „Mizantropul are nevoie de oameni, pentru a-şi hrăni ura”.

O carte de aforisme poate fi monotonă din cauza structurii lapidare a enunţurilor, a răcelii obiective a reflecţiilor, în genul apoftegmatic inovaţiile lexicale ori sintactice nu înfloresc, salvarea aducând-o calamburul, poanta memorabilă.

Nu este cazul volumelor de aforisme ale lui Valeriu Butulescu la care dialectica paradoxului este dublată de o dialectica a stilului pendulând între metaforă, cumulative şi enumerări alegorice, alternând între antiteze antonimice şi paralelisme sintactice infuzate de note psaltice, între repetiţii şi comparaţii, întrebări şi invocaţii, exclamaţii retorice şi parabolă, între oximoroane şi sinestezii puse sub pecetea ironiei lucide care le face memorabile prin ineditul formulărilor aforisticianul posedând spirit maliţios şi fler psihologic.

„Traduse în atâtea limbi (40) aforismele lui Valeriu Butulescu deşi axate pe eternul uman impun lumii o ipostază a înţelepciunii şi sensibilităţii româneşti, nefiind un introvertit (ca L. Blaga ori Emil Cioran), ci extravertit care „cultivă o deschidere teatrală spre public (a scris şi câteva piese de teatru) lansând propoziţii provocatoare care aşteaptă replici, aplauze şi – de ce nu – strigăte de bis. D-sa nu se priveşte în oglindă, ci îşi priveşte drept în ochii spectatorii”1.

Valeriu Butulescu n-a scris doar câteva piese de teatru ci a realizat o adevărată operă dramatică originală şi unitară prin viziunea asupra lumii, asupra condiţiei umane şi prin viziunea artistică şi diversă tematic şi prin speciile dramatice cultivate.

Handicapul de a nu fi văzut spectacole cu piesele sale de teatru este surmontabil prin lectură, cu atât mai mult cu cât nu toate cele zece texte dramatice au cunoscut punerea în scenă pe care ar fi meritat-o cu prisosinţă.

Piesa de debut „Veşnicie provizorie” inclusă în volumul cu acelaşi titlu, publicat în 1993 (împreună cu Logica rătăcirii şi Povestea de adormit adulţi sau Pacea cu Zmei) a avut premiera absolută cu titlul „Hoţul cinstit” la Teatrul  Dramatic „Ion D. Sîrbu” Petroşani în acelaşi an, fiind cea mai jucată piesă a lui Valeriu Butulescu, inclusiv pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1994, „ un destin fericit a făcut ca drama de debut să se joace alături de piesa marelui, Sorescu, Bătăi în pluş (reluată într-o nouă viziune în 2004 la acelaşi teatru şi având o premieră şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Balţi – Republica Moldova).”

Dramă în două acte „Hoţul cinstit”, cu o construcţie simetrică riguroasă (câte trei scene în fiecare act) prin tehnica paradoxului devine o parodie a epocii de tranziţie a societăţii româneşti şi un poem tragic al morţii în care fiinţa umană este surprinsă într-un proces de restructurare. La un prim nivel al lecturii dramaturgul se dovedeşte un critic aspru al societăţii româneşti.

În cele şase scene decorul este unic: interiorul sărăcăcios al unei camere în care cei doi Bătrâni trăiesc într-o sărăcie lucie. Alegându-şi protagoniştii din cel mai de favorizat segment al populaţiei în tranziţie – pensionarii – dramaturgul pune întreaga piesă sub semnul contrastului dintre aparenţă şi esenţă, lăsându-ne impresia că în acest univers nimeni nu este ce pare a fi, ca să împrumutăm titlul volumului de versuri al lui Minulescu „Nu sânt ce par a fi”; Bătrânii pensionari îşi duc cu greu zilele (dacă şi le mai duc şi nu vorbesc de pe cealaltă lume), Veşnicia este provizorie, Hoţul este cinstit, nu numai că nu fură (nici nu mai are ce), dar i se face milă de bătrânii cărora le procură chifle pentru hrană, îi ocroteşte; Controlorul nu ezită să împrumute bani Hoţului (contra chitanţă), Inspectorul se lasă greu convins să consemneze nemoartea Bătrânilor în procesul verbal, iar Sergentul de poliţie refuză să-l aresteze pe Hoţ, pentru că în fişa postului său nu intra această obligaţie, el având misia de a clarifica problema morţii (în acte) a Bătrânilor.

Realistă prin notaţia exactă a sărăciei şi interesul constant pentru socialul traversând criza, piesa se înscrie absurdului când Dulapul se antropomorfizează, începe să vorbească, sfârşind în poem tragic al morţii, poem funerar în care personajele categoriale, generice (ca-n expresionism), dar expresie a crizei de identitate, pendulează între ipostaza carnavalescă, trimiţând în lumea circului iniţial, când suntem tentaţi a urmări o comedie de actualitate şi fiorul morţii. De altfel această pendulare viaţă – moarte este constantă, câteva simboluri potenţând impresia ambiguităţii: tablourile fără pânză atârnând pe perete, ceasul cu pendulă nu funcţionează, senzaţia de stătut, de încremenire, motivul tematic al vieţii ca vis.

Bătrânul: „Viaţa aceasta este un vis. Cum să te trezeşti din vis fără să cazi pradă regretelor? Cum să pui capăt acestui vis de iarnă? (Priveşte spre Dulap). Uită-te la acest dulap. Avea şi el visul lui de lemn. Visa şi el, chiar dacă era făcut din scânduri. M-am certat de multe ori cu el pentru că era dificil, incomod, ca orice visător. Visa la tinereţea lui, la pădurea care l-a crescut, la  vântul care l-a legănat. Acuma visul lui s-a terminat”. Bătrânul, declarat mort, păstrează o parte de veşnicie, puritatea morală (p.39). Ambiguitataea titlului alimentează această pendulare; viaţă, moarte, somn, vis: „Acum doarme şi un stol de îngeri îi cântă din harfe ... Dacă el doarme, voi dormi şi eu. Nişte nori grei de somn învăluie odaia. (Se întinde alături de Bătrân) Simt mirosul parfumat al grădinii. Oare visez? Aşa se încheie un vis de iarnă? Iată-mă în marea grădină (Delirează). În jurul meu o mulţime de îngeri, cu aripile strânse”.

Comedie amară, poem tragic funerar piesa este o meditaţie profundă asupra condiţiei umane din care autorul de aforisme nu lipseşte: „Toată viaţa am fost ocupaţi. N-am avut timp să ne îmbogăţim”, „Orice vară se termină printr-un vis de iarnă”, „Fiorul morţii stoarce din oameni ultimii stropi de poezie”. „Hoţii trebuiesc hrăniţi. Numai aşa le vine mintea la cap”.

Poveste de adormit adulţi (Pacea cu Zmeii)

Inclusă în volumul „Veşnicie provizorie” 1996 şi pusă în scenă la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani. Pacea cu zmeii (Poveste de adormit adulţi) este o comedie inspirată din mitologia românească prin care preluând personajele basmului: Făt Frumos, Ileana, Zmeul Zmeilor, Calul, Pepelea le transpun în context actual, biografiile fabuloase cad în desuetitudine, în cotidian, în concretul economic cel de toate zilele când „eroii populari s-au apucat de muncă” (p.48), „Strâmbă Lemne a ajuns director la Fabrica de Mobilă”, iar „Fomilă, Gerilă, Setilă, Lălăilă ... Ăştia nu sunt eroi. Nişte neisprăviţi ce se ţineau scai de coada calului din Harap Alb”. Convocat de Pepelea la biroul lui Făt Frumos („Striviţi de cheltuieli, Făt-Frumos şi zâna Ileana s-au mutat din castelul de aur în cel de argint, apoi în cel de bronz, pentru ca în cele din urmă să ajungă într-o garsonieră din blocul 5”) este trimis să aducă bere pentru pacea cu Zmeul Zmeilor şi, la întrebarea canonică: „să mă duc ca gândul sau ca vântul, stăpâne? Răspunde logic: tu gândeşti foarte încet! Mai bine du-te ca vântul”.

Cele şase scene ale comediei înregistrează pas cu pas decăderea mitului folcloric, degradarea fantasticului, dezeroizarea, pauperizarea lor aruncându-i în banal. Făt Frumos încheie pace cu Zmeul Zmeilor. Dictată din exterior sau de deasupra pacea aceasta se dezvăluie ca brută şi bufă: „E pace generală. Pace cum nu s-a mai văzut. Baba Cloanţa dansează cu Statu Palmă, Motanul Încălţat se plimbă prin parc, la braţ cu Căpcăunul, iar Lupul cel Rău s-a dus la cinema în Scufiţa Roşie” (p.62). Cei doi lansează săgeţi, Făt Frumos apreciind: „Europa e cu ochii pe noi. Să vadă Europa cum respectăm drepturile zmeilor ...”

Dar se pare că pacea este o iluzie, purtătorul de cuvânt al autorului, Pepelea constată: „Povestea aceasta nu are niciodată sfârşit. Pentru că nesfârşită e nerozia oamenilor mari (s.n.)”.

În faţa acestui adevăr soluţia este râsul: Ce pot să fac eu? Eu râd pentru că sunt doar o întruchipare a râsului (p.63). Dispoziţia ludică, simţul umorului dau strălucire textului dramatic.

În măsura sporită sondează mituriile autohtone Valeriu Butulescu în Oile domnului (Satul electronic) piesă apărută la Editura Polidava, Deva, 2001 cu premiera la Teatrul de Revistă din Deva, 2003, în a cărei substanţă dramatică reverberează ecourile Mioriţei, expresie a mitului pastoral, a comuniunii omului cu natura, balada constituind fundalul ca pretext pentru pentru dezbaterea motivului shakesperian din tragedia Romeo şi Julieta. Conflictul dintre familia Baciu (şef de stână) şi Gârjoabă (fermier) este vechi: „Familiile noastre se duşmănesc de o sută de ani. Atunci o vacă de-a străbunicului a intrat în porumbul lor. În loc să vină la noi, să ne-nţelegem, au dus-o la oborul de gloabă” (p.25 – Baciu) şi impedică iubirea dintre Romică Baciu şi Ramona Gârjoaba, tineri cu studii superioare. Dramele mărunte ale familiilor rivale impiedică încropirea căsniciei iar sentimentele de afecţiune, adoraţie înscrise mitului zburătorului, atât de umane sunt mereu puse la încercare de manevrarea tehnologiei pe care acestea le propagă nestingherit până şi la stâna lor. Acolo găsim paznic electronic, farfurie supersonică, telescop pentru cercetarea timpului, imprimantă, calculatoare, făină radioactivă, aprinse discuţii ştiinţifice despre ce se întâmplă pe pământ, în istorie, ori dincolo, în univers, în planete etc. Aceste înnoiri pe care le inagurează debordant dramaturgul nu-s tratate în tipar grav, sobru, ci în unul tragic şi comic, simţim teama insului lucid că pătrunderea tehnicii atât de adânc în viaţa omului să spargă fondul nostru ancestral, matricea spirituală românească riscă să fie dislocată. Totuşi spiritul pragmatic predomină în viaţa lor şi constată bucuroşi că „Brânza a devenit iar moneda naţională ... Brânza face puterea unei naţiuni! Nu în aur trebuie să aibă acoperire o monedă forte, ci în produse lactate. Laptele stă la baza Universului ... Soarele, cu întregul său harem de planete, locuieşte pe Calea Laptelui” (p.32). Cu caşuri se cumpără imprimante de calculator, dar şi un examen la facultate.

La stână oamenii cu studii superioare nu-s singuri, mânuiesc automate de muls oi, aparate antilup, cu ultrasunete, câini electronici, sunt conectaţi la tot ce înseamnă fiinţa pe pământ, atenţi la Europa iar Valeriu Butulescu lasă să se degaje tristeţea, sentimentul tragic al pierderii identităţii, al mondializării, al globalizării şi resimţirea acută doar a nevoii procurării hranei şi a adăpostului: făina de mămăligă stelară, grindina şi ploaia provocată electronic.