Trebuie spus de la început că Mihai Barbu pune această existenţă a lui I.D. Sîrbu între oglinzi paralele. Pe de o parte, este prezentată naşterea, copilăria, familia în acte oficiale, din arhivele din Valea Jiului. Acestea sunt reflectate ulterior în oglinda operei diaristice şi epistolare a scriitorului, iar aceasta reflectată la rândul ei în oglinda mai mult sau mai puţin deformatoare a dosarelor de urmărire informativă a acestuia. În aceasta constă originalitatea demersului lui Mihai Barbu, el fiind deopotrivă scriitor, profesor, dar şi jurnalist de investigaţie şi reporter, el restabilind adevărul din aceste reflectări concomitente şi, respectiv, succesive ale faptelor şi scrierilor lui Sîrbu. Cartea a fost la bază teză de doctorat, una originală, creată parcă după preceptele lui Călinescu, care pretindea ca „doctoranzii să întreprindă cercetări personale în arhive şi să fie puşi, în acest fel, la adăpost de acuzaţia de compilaţie”.

Dacă în primele două „oglinzi”, Mihai Barbu face o sinteză a vieţii lui IDS, reconstituind atmosfera tuturor „epocilor”, din anii ’20 ai veacului trecut, până la anii studenţiei, până mai apoi la aderarea la Cercul de la Sibiu şi până la anii închisorii politice şi ai exilului la Craiova, în cea de-a treia „oglindă” Mihai Barbu rotunjeşte această sinteză cu studiul urmăririi informative a incomodului scriitor până pe buza gropii cimitirului din Craiova. Munca de cercetare din arhivele CNSAS încununează reflectarea completă a acestei vieţi exemplare pentru un scriitor român traversând lucid, conştient, deci dureros, câteva dictaturi.

Interesant este chiar titlul, care la o primă vedere poate crea confuzie. În ultimii doi ani ai vieţii, I. D. Sîrbu a intenţionat să-şi scrie memoriile, mai curând să le dicteze editoarei sale Maria Graciov de la Cartea Românească. Din păcate, evoluţia rapidă a cancerului său de la gât, care i-a adus şi sfârşitul, l-a împiedicat s-o facă. Mihai Barbu sugerează, aşadar, prin acest titlu că face el acum ce n-a putut face Sîrbu în urmă cu un sfert de veac: reconstituie memoriile… nescrise vreodată. Iar acribia cu care s-a documentat ne îndreptăţeşte să afirmăm că reuşeşte acest lucru. O mărturiseşte, de altfel, explicit în Introducere: „Ideea noastră de a discuta, pe baza unor documente de arhivă, despre capitolele care urmau să constituie materia vie a două volume de Memorii (Casa, Mama, Tata, Blaga, Partid, Colegi, Universitate, anii obsedaţilor, Valea Jiului, Puşcărie şi Craiova - exilul penal) ni s-a părut o reparaţie morală vizavi de Scriitor şi de Opera pe care nu a mai apucat să o scrie”. Mai trebuie spus că dincolo de toată acribia de istoric literar, dincolo de urmărirea unui fir roşu în mod ştiinţific, dincolo de obiectivitatea demersului istoric transpare empatia autorului pentru „subiect”, pentru „obiectivul” din dosarele de la CNSAS.

Ceea ce ştiam fatalmente fragmentar despre I. D. Sîrbu din cărţile sale, din corespondenţă, din jurnal, din evocări, aflăm acum aproape complet din masivul volum al lui Mihai Barbu. Şi anume: că Sîrbu a fost un patriot, sentiment explicat printr-o butadă: „Patriotismul meu începe cu Horia (tras pe roată) şi sfârşeşte cu Tata (tras pe sfoară)”; că în vremuri grele, IDS are vocaţia spusei memorabile, că - revoltat împotriva dictaturii - spune/ scrie lucruri de pus în ramă; că IDS era omul-spectacol, de-o corectitudine exemplară, el neseparând cadrul istoric, de cel social, politic, cultural, străin complet de ipocrizie şi oportunism, preferând să stea în Gara de Nord la descinderile sale în Capitală decât să accepte invitaţia unui scriitor despre care avea o părere proastă, considerând că „un scriitor aici, la noi, nu are voie să fie obscur, politicos, vag” - iată o profesiune de credinţă pe care a respectat-o în spirit şi literă; că Blaga l-a caracterizat pe IDS într-o sintagmă memorabilă, pe care scriitorul şi-o asumă ca pe un titlu nobiliar: un atlet al mizeriei; om de stânga, dincolo de faptul că cei de stânga ajunşi în vârful piramidei îl urgisesc, IDS nu confundă niciodată planurile şi rămâne patriot, refuzând să confunde ţara cu conducătorii ei vremelnici, scriindu-i prietenului său Doinaş cu trei luni înainte de moarte: „Nu se găsesc medicamente, le cumpăr pe bază de relaţii şi de pe piaţa neagră. Voi muri curând, dar nu ştiu cum. Îmi pare rău că nu am reuşit să fiu decât un simplu soldat al limbii şi literelor române… De manuscrisele mele să aibă grijă providenţa… Am fost un om de nimic, am crezut în cinste, mândrie - iată-mă urlând de durere lângă lada de gunoi care e ţara mea…”; în sfârşit, că IDS era intelectualul campilpetrescian care ştie că luciditate este egal suferinţă, dar şi care-şi ştie propria valoare, scriindu-i unei nepoate iubite: „vei vedea cândva că nu am fost un minor scriitor provincial”.

Un volum de 565 de pagini în format mare, şi nu roman senzaţional, ci carte de istorie literară, presupune mari eforturi de lectură. Ei bine, nu e cazul cărţii lui Mihai Barbu. Deşi structurată ştiinţific, cronologic şi sociologic şi cultural, cartea se citeşte fără sincope, M. Barbu ştiind să profite de spectaculosul personaj care a fost I.D. Sîrbu şi să-i exploateze în folos propriu personalitatea. Ca să afli idei despre opera lui Ion D. Sîrbu vei apela, desigur, la cărţile lui Nicolae Oprea, Ioan Lascu, Antonio Patraş, Daniel Cristea-Enache, ale Elvirei Sorohan sau Sorinei Sorescu. Dar să afli cam totul la nivel de amănunt despre viaţa vulcanică şi neasemuita operă a lui Ion Dezideriu Sîrbu va trebui să ferfeniţezi volumul masiv al lui Mihai Barbu.

Dumitru Augustin DOMAN 

(Argeş nr. 1/ 2012)