În ediţia din 27 iulie 1930 a Avântului debutează rubrica Note de turism. Din păcate semnatarul acestor impresii intitulate Parângul şi împrejurimile a rămas necunoscut, el ascunzându-se în spatele pseudonimului neutru Turist. Şi în aceste note apar episodic câinii momârlanilor, însă într-o variantă mai blândă şi mai… crudă.

 

„Odată cu sosirea vacanţei şcolare a început să se populeze munţii cu orăşeni dornici de aer curat. După praful şi aerul îmbâcsit specific Văii Jiului, aroma şi ozonul aerului de munte este (sic!) cea mai mare binefacere şi odihnă pentru plămânii puşi la grea încercare.

Nu aş putea afirma că prăpăstioasa regiune a Parângului ar atrage prea mulţi  vizitatori. Din contră, în cele câteva zile petrecute printre aceste stânci, nu am prea avut ocazia să văd turişti. Cine a avut bani merge la băi, se instalează în câte o staţiune balneară, unde are tot confortul fără să renunţe la plăcerile cotidiene, bine organizate ale acestor staţiuni de recreaţie. Pentru vârfurile noastre de munţi pleşuvi şi pădurile de la poalele lor, rămân doar cei câţiva iubitori de natură şi uşori la pungă.          

De pe vârfurile Parângului ni se deschide un orizont larg şi încântător în toate direcţiile. Deoparte, Valea Jiului cu instalaţiunile ei industriale, mare parte a zilei acoperită de fum, de altă parte, vedere largă înspre masivii muntoşi dinspre Sebeş, Sibiu, până spre Lotru, iar la sud se deschide panorama câmpiei Gorjului cu colinele ei, confundându-se aproape cu şesul.

Din eroziunile celor trei vârfuri, Parâng, Cârja şi Mândra, apa gâlgâind chiar la origină, mici pârăiaşe, care abia cu 2-200 de metri mai jos se transformă în vâlcele bogate în apă, care se rostogoleşte în jos spumegând peste blocuri de piatră, şi producând un vâjâit asurzitor. Adevărata plăcere a pădurii şi a poeniţelor umbrite de copaci seculari a stins-o toporul nemilos al civilizaţiei umane. Dezvoltarea industriei forestiere, ca resursă bogată de venituri pentru stat şi alţi proprietari de păduri şi izvor de material lemnos, atât de necesar progresului oricărei aşezări omeneşti, fie sat sau oraş, câţiva ani de-a rândul, lasă goale şi văduvite de vegetaţie pantele repezi şi stâncoase ale munţilor.

Omul iubitor de natură în plină frumuseţe se uită cu adevărată părere de rău la această devastare, organizată ştiinţific şi prevăzută cu tot utilajul unei exploatări naţionale.           

Întreg versantul şi obârşiile apusene ale celor trei vârfuri sunt pline de oi, miei, bovine şi cai, care îşi văd de păscut cu o desăvârşită flegmă.

E o plăcere să vezi mieii zburând şi sărind cu toate patru picioarele, în fugă de la o colină la alta. Sburdă şi ei până le vine rândul să jertfească pe altarul recunoştinţei faţă de proprietar pielea sau, în cel mai bun caz, laptele gustos, din care se face primul aliment al populaţiei de munte, brânza.

Viţeluşi, care se uită după turistul îmbrăcat în haine neobişnuite pentru el şi dau din cap afirmativ, parcă i-ar fi cerut cineva părerea. Cei de curând înţărcaţi au pe bot câte o bandă cu cuie în afară, ca vaca să nu-l lase să se apropie de ugerul nutritor.

Câini foarte numeroşi, dar în general respectoşi faţă de bastoanele Bergsteiger şi bolovani, cu care adesea trebuie să fie făcută mai de aproape cunoştinţă. Toţi au urechile şi coada ciulită. Ţin ţanţoş în sus un tureac de coadă abia de 8-10 cm lungime. Am văzut un căţeluş care, imediat după neplăcuta operaţie, rodea cu deplină satisfacţie bucata de coadă, care înainte cu câteva minute făcuse parte integrantă din propriul lui corp. Ce să facă? Suferă şi el această detaşare a membrului decor, ca să fie pe placul gardei. Şi apoi e un obicei al pământului aci”. Cam crud, ce-i drept, dar necesar mai ales în lupta cu ursul...

Notele de turism, Parângul şi împrejurimile, continuă şi în numărul următor al Avântului (3 august 1930):

„Din comunicatele Marelui Cartier General ştiam că în Valea Jiului s-au dat lupte aprige pentru forţarea trecătorilor spre Câmpia Haţegului. Unele unităţi (...), de eroul general Dragalina au trebuit să dea înapoi pas cu pas unităţile armatei regulate austro-ungare, întărite cu tot ceea ce putea ridica şi mânui o armă dintre marele număr de muncitori, care se aflau în acel timp angajaţi în industriile carbonifere.

Toate culmile şi piscurile munţilor din această regiune sunt împânzite cu mici fortificaţii individuale şi adăposturi pentru (...) chiar plutoane întregi. Din aceste două mici întărituri. (…) blocurile din beton, care marcau vechea graniţă sunt tot unde au fost aceştia.   

Pe cât se vede sunt mai rezistente ca bornele Blumfield et comp. Aceste semne vizibile, mai vizibile decât cele (...) stau pe loc şi amintesc localnicilor şi trecătorilor străini ceea ce a fost odată. A fost odată şi s-a ales să nu mai vie, de aceea poate ar trebui să dispară şi aceste ultime urme ale trecutului.

Pe unde astăzi pasc netulburate oile şi vacile, în timpul războiului erau numai vâjâieturi de gloanţe şi obuze. Zbieratul oilor şi mugitul vacilor înlocuiesc zăngănitul armelor distrugătoare. Pe munţii scor­moniţi de obuze creşte floarea păcii, îndemnându-ne şi pe noi la aceeaşi prosperare şi muncă de refacere şi consolidare”.

Peste o săptămână, la 10 August 1930, Avântul revine asupra Parângului, cu articolul Lanţul Parângului (vârfurile):

„În era secundară bătrânul lanţ al Parângului trecea prin fenomene de metamorfoză şi ca un balaur din poveşti ieşi din adâncul apelor la înălţimea la care-l găsim azi. Mii de ani, îngheţul şi dezgheţul, ploaia şi ninsorile au crăpat stâncile dure, apele şi zăpezile i-au crăpat grohotişurile în vale; şi azi, călătorul ce urcă încet spre vârfuri admiră dantelările făcute de vreme.                

Vârful Parângul, care se vede ca un imens muşuroi de furnică, privit de jos, din Petroşani, privit de pe Cârja apare minuscul.

Ca să ajungi la Cârja, mergi pe şoseaua mun­telui ca pe spinarea unui uriaş.

Un soare cald face să înflorească brebenii şi afinele. Culorile florilor sunt puternice ca şi săgeţile soarelui (pe care nu le simţi totuşi din cauza vântului ce bate întruna). Drumul e foarte variat. Aici e iarbă deasă şi cărarea se pierde în ea ca paşii într-un covor moale, aici apar stâncile sparte în blocuri, pe care nişte sărmani licheni le pictează cu verde deschis.

Ienuperii, credincioase ornamente a pră­pastiilor, se găsesc pe tot locul.

Câte o dată se lasă o linişte adâncă. Chiar şi vântul, ce părea neostoit a încetat. Un vultur dă ocoale în înălţimi. În vale, la kilometri depărtare, se aude freamătul uşor al unei ape.

Ajungem la poalele Cârjei (dacă poate fi vorba de poale la peste 2000 m altitudine).

Sus e Cârja, casa vânturilor.

Acolo, vânturile se adună tot anul la sfat. Iarna şi până în primăvară, crivăţul domneşte viscolind. Urcăm o serpentină rapidă (cea mai grea din întregul parcurs). Ajuns în vârf nu ştii ce să admiri mai întâi, pe de o parte o imensă căldare făcută de zăpezi şi având pe fund râuri au lacuri de munte.

Cine n-a văzut un lac de munte a pierdut mult. Dacă n-aş spune că aceste lacuri sunt ochiuri de mare, cum povestesc ciobanii, n-aţi vrea să credeţi. Fapt este că ele sunt minunate. O dungă roşie (cauzată de oxidarea fierului din şisturi) le desenează malul. Apa, de un verde clar pe margini, se închide până la negru spre mijloc (aşa că par să aibă motiv cei ce susţin că acolo trăiesc şi balauri).

Toate acestea le vezi de sus, de la o înălţime foarte mare, încât ţi-ar trebui ceasuri de drum să te cobori până jos. De cealaltă parte a Cârjei se vede Valea Jiului întreagă, Câmpu lui Neagu, Retezatul, Strajele şi Mândra - care ne îndeamnă să ne ducem la ea. Părăsind stâncile (…) ale Cârjei păşim cu spor printre graniţele Mândrei.

Întâlneşti peste tot aceiaşi ciobani sănătoşi, cu care glumeşti cu drag şi care, invariabil, îţi cer tutun, şi-şi sucesc o ţigare mare să le ajungă până la vara viitoare.

De pe Mândra vezi o altă căldare cu un lac mai frumos decât cele întâlnite până acum şi cu urme de zăpadă şi gheaţă. În depărtare se zăresc munţii Lotrului şi ai Sibiului.

Un singur regret rămâne: acela că trebuie să facem calea întoarsă”.          

 

În drumeţie în 1930 prin… imperiul dulăilor momârlanilor

 

Valea Jiului era în perioada interbelică nu doar un imperiu al diamantului negru, ci şi al… dulăilor. Cel puţin aşa rezultă din articolul Imperiul dulăilor publicat în Avântul, în luna octombrie a anului 1930.

 

Tare mulţi şi agresivi trebuie să fi fost câinii momârlanilor, din moment ce anonimul ziarist dezlănţuie împotriva lor o adevărată diatribă:

„Să nu creadă nimeni că titlul prezentului articol ar fi o alegorie. De această dată nu vorbim la figurat, cu toate că, fără această declaraţie categorică, poate ar fi mulţi, care să facă o legătură între titlu şi anumite stări din ţară.

Timpul a început să fie răcoros. Totuşi, muncitori fără lucru, comercianţi fără vizitatori în prăvălii, funcţionari cu buzunarele goale şi alte categorii de contribuabili fugind de fum şi urgia fiscului, încep tot mai mult să populeze văile stâncoase şi pe alocurea încă în splendoarea vegetaţiei. Merge lumea la pescuit, sau chiar numai ca să mai uite de nevoile de acasă şi cămara de alimente, din care au luat-o razna chiar şi şoarecii.

Aici, alt bucluc. Turmele de oi au coborât de la munte cu toată garda de apărare anexă, câinii. Şi numărul lor nu este cu mult mai mic decât al blândelor lânoase, pe care sunt chemaţi să le apere de fiarele pădurii. Pe cât se pare oile pasc cu predilecţie pe lângă drumuri şi, în acest timp, ciobanii, câte doi-trei sau chiar mai mulţi, se adună la sfat în marginea drumului, discutând sau deşertându-şi straiţa cu de-ale mâncării. Dulăii se reped ca la lup asupra nădrăgarului în trecere, îi fac o petrecanie din cele mai gălăgioase, şi dacă nu a avut prevederea să se înarmeze cu un toiag respectabil, riscă să se reîntoarcă la cămin fără pantaloni.         

Ciobanii nici că se sinchisesc. Îşi continuă discuţia în linişte, doar din când în când catadicsesc să strige câte una, ceea ce constituie unicul efort pentru apărarea deaproapelui. De altfel, nici o mişcare. Orice imputare civilizată provoacă indignarea ciobanilor, care se manifestă de la râs până la ameninţări:

- Nu te apăr, dar dacă îmi omori câinele, măcar numai din apărarea, ai să-mi plăteşti. Mi-a mai plătit un domn o mie de lei pentru un câine.

Ciobanul cetăţean indignat mai pune mâna şi la praşchir, unde pe lângă un fluier, se mai văd şi plăsele ale unui cuţit…

Libertate deplină.

- Au trecut timpurile când un pantalon de domn avea mare valoare! Şi râde înfundat”.

Comportamentul momârlanului îl predispune pe ziarist la ironie şi… comparaţie:

„Ne închinăm în faţa acestui spirit de libertate - fără egalitate şi fraternitate -, totuşi, ni se pare exagerat.

Să ni se ierte că facem o comparaţie, fără nici un spirit de răutate. De altfel, comparaţia nu este a noastră. Este a evadaţilor temporari din conglomeratele civilizaţiei. Închipuiţi-vă într-un fel de situaţie, încolţiţi de dulăi şi fără nici o apărare, iar de altă parte, aduceţi-vă aminte de ceea ce vă aşteaptă acasă, dacă nu aţi avut cu ce achita pretensiunile fiscului, impuse more patrio. Fără să vreţi, vă veţi imagina în rolul ciobanilor pe marii vistiernici-economişti ai guvernului. Ei au în vedere numai casieria statului, iar agenţii fiscali, al căror număr raportat la acela al con­tribuabililor, nu este departe de acelaşi raport între ei şi câine. Şi unii şi alţii te încolţesc şi te dezbracă de haine. Unde să te mai duci? Dezgolit rămâi şi aici şi dincolo…”

De remarcat puterea speculativă a ziaristului…

 

Câinii momârlanilor - un pericol şi în 1938

 

Ţinând cont că articolul de mai sus a apărut într-o publicaţie, ai fi tentat să crezi că pericolul câinilor momârlanilor poate fi o exagerare sau o fobie a redactorului de la Avântul. Însă, un document din 1938 ne arată că pericolul câinilor ciobăneşti exista şi peste 8 ani, în 1938.

 

Documentul, emis la 6 iulie 1938, poartă antetul Oficiului Local de Cură şi Turism Petroşani şi este adresat Comisariatului de Poliţie Petroşani. Cei doi semnatari, Petru Turcu (director de şcoală, primar pentru o scurtă perioadă la începutul anului 1938, preşedintele Oficiului Local de Cură şi Turism Petroşani) şi Emil Fărcaşiu (a condus şi el Petroşaniul, secretar al oficiului) semnalau pericolul care îl reprezentau câinii ciobăneşti la adresa turiştilor şi măsurile ce se impuneau a fi luate.

Redăm conţinutul acestui document plin de farmec şi de… legitimă îngrijorare: „Comisariatul de Poliţie Petroşani/ Turiştii străini şi locali precum şi Societatea Carpatină din Petroşani ni se plâng că sunt atacaţi de câinii ciobanilor cari se găsesc cu oile în regiunea Parângului, făcând imposibile excursiunile în această regiune. Pentru înlăturarea acestui neajuns suntem nevoiţi a lua măsuri în interesul dezvoltării turismului din această regiune, în care scop se va deplasa din partea noastră dl. secretar al Oficiului Local de Cură şi Turism pentru a pune în vedere la faţa locului tuturor ciobanilor care au câini consecinţele în cazul când pe viitor vor rămâne nepăsători la atacurile câinilor. Vă rugăm a delega din partea D-voastră un gardian, dacă e posibil pe Inel Simionca, să însoţească în această misiune oficială pe Dl. Secretar al nostru, luând împreună măsuri pentru înlăturarea acestor neajunsuri. Plecarea se va face la 9 iulie 1938”.

La 8 iulie, şeful poliţiei Petroşani scrie pe adresă rezoluţia: „S-a delegat gardianul public Inel Simionca”.

Din păcate, nu avem ştire cum s-a finalizat această acţiune de conştientizare a ciobanilor, ori dacă, Doamne fereşte!, vreun câine ciobănesc a sărit chiar la organe? 

• 
• 
• 
•