Anonimul reporter vary scrie o cronică mondenă a banchetului Societăţii Carpatina. Aceasta ne introduce în atmosfera turistică a Petroşaniului. Casa de adăpost din Parâng a fost reparată în 1922, cu ajutorul Societăţii miniere Petroşani, dar şi al membrilor societăţii de turism:

„La banchetul aranjat de D-l director al Soc. Petroşani în sala cea mare a casinoului a luat parte un impozant şi numeros public fără deosebire de naţiune.

Toaletele multicolore ale sexului frumos formau prin varietatea lor un admirabil mozaic.

Meniul bine ales n-a făcut decât să ridice nivelul bunei dispoziţii în rândurile oaspeţilor şi să aducă laude artei bucătăreşti de la casinou.

Cel dintâi ia cuvântul D-nul director I. Winklehner care, salutând pe cei prezenţi, face istoricul acestei societăţi, şi spune că prin ajutorul societăţii plus concursul dat de publicul din loc s-a putut repara casa de adăpost de pe Parâng, care înainte vreme fusese dărâmată de furtuni. Urmează alte toasturi şi, după ce se ridică masa. impozanta societate, mişcată de imboldurile orchestrei miniere, începe dansul. Dansul ţine până la ora 1, când pleacă toţi spre casă spre a putea face excursia de a doua zi”.

Tare cumpătată trebuie să fi fost prestaţia membrilor societăţii Carpatina la banchet, din moment ce, a doua zi, dis de dimineaţa, la orele 6, după o seară de petrecere prelungită bine în noapte, aceştia s-au trezit şi au luat-o la... drumeţie. Din păcate, deşi protocolul a fost, şi la propriu şi la figurat, la înălţime, vremea nu a ţinut cu entuziasmul montaniarzilor societăţii Carpatina. Ţinând cont că drumeţia a avut loc toamna, când ploile pun, încetul cu încetul, stăpânire pe Valea Jiului, este explicabilă această pasă proastă meteo.

La cabana Parâng „societatea e primită de Şt. Barcsay cu mâncări şi băuturi alese. Ploaia de după amiazi a silit pe escursionişti să se reîntoarcă acasă”. Cu toată vremea ploioasă, montaniarzilor le-a rămas amintirea frumoasă a două zile petrecute în Valea Jiului şi a ospitalităţii organizatorilor locali: „despărţindu-se de D-nul dir. Winklehner, care, prin acţiunea frumoasă ce a întreprins, a cucerit tot atât de mult ca şi cu orice lucru întreprins de domnia sa”.

Cronicarul mai aminteşte că printre participanţi s-a aflat un număr mare de saşi, veniţi din împrejurimile Sibiului. Dintre care au ieşit în evidenţă, firesc, 15 frumoase fete. Olario!

 

Mai 1923

La Peştera Bolii, băiatul unui miner

cade mortal de pe o stâncă 

 

Din nefericire, nu toate drumeţiile se încheiau ca în episodul de mai sus, cu... cântec, joc şi voie bună. Unele dintre acestea, din cauza spiritului aventurier al turiştilor, aveau o finalitate dramatică.

O astfel de drumeţie, întâmplată la Peştera Bolii, este relatată succint în Graiul muncitorimei: „Băiatul David Andras, în etate de 16 ani, fiul muncitorului miner Alexandru Andras din Petroşani, în ziua Rusaliilor cultului nou, dimpreună cu alţi doi prieteni au făcut o excursiune la Peştera Bolii. Numitul băiat a urcat pe piscul unei stânci, de unde, pierzându-şi cumpătul, s-a rostogolit în adâncime de 30 m, rămânând pe loc mort. A avut mai multe leziuni grave”.

Curios este că asemenea gesturi de escaladare vitejească a munţilor Văii se mai întâmplă şi în zilele noastre. Şi cu acelaşi nefericit sfârşit.

 

Iulie 1923

Casa de adăpost din Parâng

 

La 8 iulie, Secţiunea Valea Jiului a Asociaţiei Carpatina Ardelene şi Direcţia Minelor Soc. Petroşani publică un anunţ. Acesta este important, deoarece din el aflăm amănunte preţioase despre funcţionarea Casei de adăpost din Parâng.

 „Publicaţiune.

Casa de adăpost pentru turiştii de pe Parâng este proprietatea particulară a Societăţii Petroşani şi a Secţiunii din Valea Jiului a Asociaţiei Carpatine Ardelene, şi de aceea se va respecta ca atare.

Intrarea în casă este permisă numai membrilor asociaţiei turistice şi numai cu legitimaţie, iar streinii se vor putea folosi de ea numai cu aprobarea Secţiunii resp. a Direcţiunei Minelor Soc. Petroşani. Pentru folosirea casei se vor putea plăti taxele prescrise.

Păzitorul casei va avea grijă de respectarea neapărată a prescripţiunilor. Persoane cari nu vor respecta casa ca o proprietate particulară şi nu se vor conforma celor de mai sus, vor fi trase la răspundere”.

 

Februarie 1925

Pentru un turism instituţionalizat

 

Gazeta Văii Jiului găzduieşte un apel Către muncitorii soc. „Petroşani”. În fapt, o pledoarie pentru practicarea şi beneficiile sportului de masă de către angajaţii societăţii miniere. 

Reţinem din acesta, paragraful referitor la turism: „Conducătorii clubului proiectează pentru anul 1925 şi aranjarea de excursiuni frumoase pe jos, în grupuri. E va face o încercare de revenire la vechile jocuri ale poporului, în general se vor practica jocurile şi exerciţiile în aer liber, cari intăresc trupul, făcându-l pe om bun, vesel, frumos şi apt la luptă pentru existenţă”.

Referitor la practicarea sporturilor de iarnă, este relevant pentru anul 1924: „Prin înfiinţarea patinoarului la arena sportivă (pe terenurile de tenis din Petroşani - n.a.), patinajul se va dezvolta de acum înainte. Schiori avem puţini. Terenul nostru, deşi suntem în munţi, este puţin potrivit pentru practicarea acestui sport”.

 

A apărut revista

 

La 15 februarie 1925, în presa locală este anunţată apariţia revistei de Societatea Carpatină Ardeleană a turiştilor: „A apărut revista anuală a societăţii, care se poate prelua de la secretar”.

 

August 1925

Comorile din Peştera Bolii

 

De-a lungul timpului, legendele despre bogăţiile ascunse în Peştera Bolii au alimentat şi înfierbântat imaginarul colectiv al Văii Jiului. Un interesant articol despre acestea, Comorile din Peştera Bolii, e găzduit, sub semnătura I.N., în nr. 30 din 2 august 1925 din Gazeta Jiului:

„Una dintre frumuseţile naturale cu care se mândreşte ţinutul nostru este Peştera Bolii, lângă gara cu acelaşi nume, la vreo câţiva kilometri de oraşul nostru. Este o stâncă uriaşă, cavernoasă, străbătută de pârâul Bolii, care ajutat de timp, a ajuns să producă această minune arhitectonică a naturii. Scriitori de frunte, cum a fost romancierul ungur M. Jockai, a ales această peşteră ca loc potrivit pentru petrecerea unor evenimente din romanele lui, dând o descriere poetică de toată frumuseţea acestor împrejurimi.

Dar iată că firul romanului se reia din nou. Pentru a o face accesibilă vizitatorilor, Asociaţia Carpatina a luat măsura de a tăia cărări şi de a face poduri în interiorul acestei peşteri. O echipă de muncitori lucrează de câteva zile şi aduce la îndeplinire planul atât de lăudabil al preşedintelui numitei Asociaţii. Alarmaţi probabil de aceste lucrări, inşi necunoscuţi până acum au pândit luni, 27 iulie, seara, plecarea echipei de muncitori, iar peste noapte s-au apucat de săpat la intrarea din dos a peşterei. Când s-a întors echipa marţi, dimineaţa, mare i-a fost surpriza dând peste vreo 10 gropi săpate, urme de pingele de cauciuc, resturi de carbid şi hârtie. În 3 dintre gropi s-au găsit hârburi de oale mari de pământ, iar într-una resturi de schelete omeneşti şi de animale.

Şeful de echipă ne-a lămurit că au sosit la faţa locului şi reprezentanţii autorităţilor. În tot cazul, ar fi interesant să se dea de urma acestor săpători misterioşi. Poate s-ar putea afla atunci şi taina care înconjoară resturile de cadavre omeneşti ce se pot vedea acolo”.

 

Februarie 1926

Societatea Carpatină Ardeleana -

un jucător serios pe terenul turismului

 

Că Asociaţia Carpatina era o prezenţă constantă, activă şi organizată în turismul Văii reiese şi dintr-o convocare publicată în februarie 1926: „Societatea Carpatină Ardeleană a turiştilor. On. membrii ai Societăţii Carpatine Ardelene, Grupul local Valea Jiului, cu onoare sunt invitaţi a lua parte la adunarea generală, ce se va ţinea în Petroşani, în sala Casinoului muncitoresc, în ziua de 13 martie a.c., ora 8 seara”.

Seriozitatea instituţională a Grupului local Valea Jiului al Societăţii Carpatine Ardelene este vizibilă şi în programul adunării generale: „Raportul activităţii pe anul trecut; 2. Alegerea altor doi verificatori, prezintarea gestiunei pe anul 1925 pentru verificare şi aprobare; 3. Stabilirea taxelor la Casa de adăpost şi a cotizaţiilor de membri pe anul 1926; 4. Renivelarea drumurilor; 5. Eventuale propuneri”.

 

Februarie 1926

Cum a decurs adunarea „carpatinilor”

 

Într-adevăr, pe 13 martie 1926 are loc mai sus anunţata adunare generală. Iată cum a decurs aceasta: „Secţia Valea Jiului a Asociaţiei Carpatine şi-a ţinut sâmbătă, 13 martie a.c., adunarea generală în sala de lectură a Cazinoului Muncitoresc. Au luat parte membrii din Valea Jiului ai asociaţiei în număr de 66. Printre cei prezenţi au remarcat pe d-nii Dr. R. Miocu, primarul oraşului Petroşani, şi pe Al. Pop, primarul comunei Vulcan. Preşedintele secţiei, dl. I. Winklehner, a salutat membrii prezenţi şi a deschis şedinţa. A urmat citirea procesului verbal luat în adunarea de anul trecut. Secretarul secţiei, dl. Varga, a citit darea de seamă asupra activităţii secţiei în anul 1925. S-a făcut accesibilă Peştera Bolii, tăindu-se poteci şi punându-se punţi acolo unde trebuiau. S-au aşezat la casa de adăpost de pe Parâng încă 10 paturi. În cursul anului trecut, au vizitat această casă 10 excursionişti. Societatea Petroşani a plătit păzitorul casei şi a făcut multe amenajări. Pentru anul acesta asociaţia va repara poteca, ce duce de la casa de adăpost până la vârfurile Cârja şi Mândra. Se va tăia o potecă nouă de la casa de adăpost până la vârful Parângului şi, dacă se va ivi nevoia, se va acoperi coliba de piatră de sub Cârja. A urmat darea de seamă asupra cassei (adică a contabilităţii - n.a.) citită de către dl. Mara, cassier. Asociaţia a avut la 1 ianuarie 1922 (probabil e vorba de o greşeală de tipar, anul fiind 1926 - n.a.) o avere de 48.000 lei în bani gata. Propune ca pentru anul acesta taxa de membru să fie ridicată la 55 lei, din care sumă 30 lei se trimit Centralei, iar 25 rămân pentru nevoile secţiei. S-au adus, apoi, mulţumiri Societăţii miniere Petroşani pentru ajutorarea Asociaţiei. Astfel, repararea potecii din Peştera Bolii şi punţile au costat 60.000 lei, dăruiţi de soc. minieră. Dl. I. Winklehner, preşedinte, a promis şi pe mai departe concursul societăţii miniere, a mulţumit apoi celor prezenţi că au luat parte la adunare în număr aşa de mare”.     

    

Iunie 1927

O primă rubrică dedicată turismului

 

Că turismul începuse să devină o preocupare a societăţii jiene reiese şi din faptul că săptămânalul local Gazeta Jiului alocă un spaţiu distinct acestei preocupări, intitulată cât se poate de simplu: Rubrica turismului. Din păcate, această rubrică va avea o viaţă foarte scurtă, dovedindu-se efemeră în peisajul publicistic jian. 

Primul articol, purtând chiar acest titlu, are un caracter programatic, educaţional, redacţia pledând pentru rolul şi binefacerile turismului, privit ca sport. Din păcate, multe din constatările critice sunt valabile şi astăzi :

„Trăim într-o regiune din seamă afară de pitorească, într-o regiune care, locuită de oameni mai cuminţi, mai întreprinzători şi mai isteţi ar fi o regiune cu mii de vile, cu brădeturi, cu cărări pe munţi şi la toate locurile frumoase, o regiune vestită şi cercetată de multă lume. Dacă până la prezent nu este aşa, să sperăm ca va fi aşa la viitor.

Un turism din ce în ce mai dezvoltat, o acţiune viguroasă din partea societăţilor de turism şi facerea mulţimei să se pătrundă de frumuseţile acestui sport ne-ar procura plăcerea de care nu ne-am folosit-o până-n prezent şi mândria de a face din regiunea noastră cel puţin ceea ce este împrejurimea Sibiului, Braşovului sau Predealului.

Se impune însă şi educaţia maselor în această direcţie. Muncitorimea în dumineci şi sărbători trebuieşte obişnuită să iasă din crâşmele, tavernele şi cocioabele oraşului, afară, în mijlocul naturii, în aer liber şi curat, şi atmosfera limpede care înalţă şi recreează organisme obosite sau otrăvite, care rumeneşte şi deschide feţe palide şi întunecate, care înlănţuie gândul omului subjugat de mărunte patimi şi neajunsuri cu veşnicele şi nestrămutatele legi d-zeeşti după care se conduce această lume.

Dar spre asta trebuie îmboldit şi încurajat, căci singur nu se poate ridica. Rostul oamenilor de bine şi al societăţilor de turism aci trebuie să intervină.

Cu bunăvoinţa şi ajutorul societăţilor miniere care, dând dovadă de cum au sprijinit sportul, nu ne îndoim vor sprijini şi această ramură a lui accesibilă tuturor”.

Redactorul trece de la consideraţii de ordin general la unele mai pragmatice, schiţând un program turistic petroşenean: „(...) s-ar putea pune în fiecare Duminecă şi zi de repaus câte unul sau două trenuri mici, care să ducă lumea la Taia, altele două pe platoul deasupra oraşului nostru, societăţile forestiere în alte părţi. La început, o lună-două, până se obişnuiesc cu plăcerea excursiunilor, să fie gratuită transportarea, iar după aceea se poate fixa şi o taxă minimală, care ar despăgubi societăţile de jertfa făcută la început. Cine ar fi crezut, la început, că adăpostul construit de societate să atragă atâţia turişti în Parâng? Tot ce s-ar face în direcţia aceasta ar da roade neaştepate! Convinşi şi noi că prin aceasta servim un bine din viitorul semenilor, vom deschide de acum înainte o rubrică a turismului, arătând de la o săptămână la alta ce s-a făcut şi cum se dezvoltă turismul”.

        

Iunie 1927

Din Petroşani, excursii în toate direcţiile

 

Amatorii de excursii sunt informaţi de gazeta locală despre programul excursiilor organizate duminică, 26 iunie 1927, cu plecarea din Petroşani:

„(...) de dimineaţa vor pleca următoarele grupe:

1. La Parâng: ora 6 dim.

2. La Sliveiu: ora 5 dim.

3. La Taia: ora 6 dim.

4. La Surduc: ora 8 ½ dim.

Plecare pe jos sau cu trenul.

La Peştera Bolii, ora 5 dim.”

Cam acestea erau principalele atracţii turistice ale Petroşaniului şi Petrilei, adică ale estului Văii Jiului. Şi, în mare, tot cam acestea sunt şi acum…

      

August 1929

Ce a găsit un turist la Casa de adăpost din Parâng

 

Săptămânalul Zsilvolgy Naplo publică un reportaj realizat la Casa de Adăpost din Munţii Parâng. Scris pe un ton critic, cu ironie acidă, causticul reportaj al anonimului Turist este una din rarele mărturii turistice, care trec pragul descrierii seci, tehnice, romantice ori peisagistice a Parângului. Dincolo de stilistică, scrierea ne furnizează informaţii verificate pe… viu despre turismul anului 1929:   

„Dinspre oraş sunt două drumuri de acces. Timpul necesar este de cca. 3 ore. 

Obişnuiesc să urc pe munte odată pe an pentru a petrece câteva ore în aerul sănătos de acolo. Cu această ocazie, observ că marcajul roşu este mâncat de timp. Practic numai există niciun marcaj pentru turişti.

Dacă turişti străini ar veni să viziteze Parângul, de alte facilităţi nu ar putea avea parte decât de un pat, pentru care ar trebui să plătească 80 de lei. Ceea ce este puţin cam scump. Pentru această sumă se poate găsi o cameră curată cu aşternuturi proaspete în orice hotel. Deci, în Parâng pot merge doar cei care cunosc drumul. Străinilor le recomand să apeleze la serviciile unui ghid.

Un alt aspect neplăcut: pe tot traseul nu poate fi întâlnit nici un izvor. Turistului i se usucă gâtul de sete în cele 3 ore cât durează drumul până în vârful muntelui. La refugiu, turistul este aşteptat de un izvor minunat. Aici lumina este bună, apa la fel, mâncarea de asemenea, în schimb patul este cam tare. Camerele miros urât. De mirosul respingător al insecticidului Fly-tox turistul nu poate scăpa toată noaptea. Interesant că până acum nimeni nu a remarcat că de pe terasa refugiului nu pot fi admirate peisajele superbe. Nu se vede nici Petroşaniul, nici Valea Jiului, nici nimic.

Mirosul puternic de brad este afectat de mirosurile emanate de apele menajere vărsate tot acolo. În linii mari, refugiul oferă un singur mare avantaj: un acoperiş deasupra capului pe timp ploios. În schimb, vântul bate în voie prin refugiu. 

Toate acestea le-am enumerat pentru că mulţi dintre turiştii cu care am stat de vorbă s-au plâns şi m-au rugat să aduc aceste aspecte la cunoştinţa celor care sunt în măsură să remedieze deficienţele. Ceea ce am şi făcut.

**

Noroc că Nea Humyadi, este o fire veselă, totdeauna optimist şi binedispus. Se pricepe foarte bine să aducă venituri pentru refugiu. 

Mâncarea de ciuperci servită la cină a fost excelentă, dar nu pot să-l iert că, nici contracost, nu a vrut să-mi prepare două ouă.

**

Parterul, un fel de muzeu, este plin de amintiri lăsate de turişti. Astfel, am aflat că Romanescu, Szabo Berci, Gundi, Plonka, Francisc şi încă o serie întreagă de fotbalişti celebri s-au perindat pe aici. Multe nume, multe amintiri. Pe masa din curte nu mai este loc pentru inscripţionarea numelor. Fete, băieţi, femei căsătorite, bărbaţi. Aşa am aflat, de exemplu, că a fost aici şi mai ales că s-a simţit foarte bine d-na Berkessy din Vulcan. Alte nume: Torok, Tassy, Mircea Miocu, Turcu, Bredan şi multe, multe fete, ale căror nume nu vreau să le dezvălui, poate că nu toate mamele sunt la curent cu toate detaliile şi de ce să fiu eu cel care spulberă micile secrete sentimentale.

Regret că refugiul este vizitat cu precădere de funcţionari şi oficialităţi. Muncitorii rar fac excursii în Parâng. Ar trebui făcută o analiză, să vedem care ar fi motivele. Cei care se ocupă de Asociaţia Carpatină ar trebui să vadă ce trebuie făcut ca să crească numărul turiştilor din rândul muncitorimii. Aerul tare şi curat de munte îi vor ajuta să-şi reîmprospăteze organismul afectat de condiţiile de muncă. 

Cam acestea ar fi de povestit în legătură cu excursia mea din Parâng”.

 

Iulie 1930

Parângul - vizitat de iubitorii de natură

cam uşori la pungă

 

În vara anului 1930,  în Avântul debutează rubrica Note de turism, care se va dovedi mai longevivă decât efemera ei predecesoare din 1927, Rubrica turismului. Din păcate, semnatarul impresiilor Parângul şi împrejurimile a rămas necunoscut, el ascunzându-se în spatele neutrului pseudonim Turist:

„Odată cu sosirea vacanţei şcolare a început să se populeze munţii cu orăşeni dornici de aer curat. După praful şi aerul îmbâcsit specific Văii Jiului, aroma şi ozonul aerului de munte este (sic!) este cea mai mare binefacere şi odihnă pentru plămânii puşi la grea încercare.

Nu aş putea afirma că prăpăstioasa regiune a Parângului ar atrage prea mulţi  vizitatori. Din contră, în cele câteva zile petrecute printre aceste stânci, nu am prea avut ocazia să văd turişti. Cine a avut bani merge la băi, se instalează în câte o staţiune balneară, unde are tot confortul fără să renunţe la plăcerile cotidiene, bine organizate ale acestor staţiuni de recreaţie. Pentru vârfurile noastre de munţi pleşuvi şi pădurile de la poalele lor, rămân doar cei câţiva iubitori de natură şi uşori la pungă.          

De pe vârfurile Parângului ni se deschide un orizont larg şi încântător în toate direcţiile. Deoparte, Valea Jiului cu instalaţiunile ei industriale, mare parte a zilei acoperită de fum, de altă parte, vedere largă înspre masivii muntoşi dinspre Sebeş, Sibiu, până spre Lotru, iar la sud se deschide panorama câmpiei Gorjului cu colinele ei, confundându-se aproape cu şesul.

Din eroziunile celor trei vârfuri, Parâng, Cârja şi Mândra, apa gâlgâind chiar la origină, mici pârăiaşe, care abia cu 2-200 de metri mai jos se transformă în vâlcele bogate în apă, care se rostogoleşte în jos spumegând peste blocuri de piatră, şi producând un vâjâit asurzitor. Adevărata plăcere a pădurii şi a poeniţelor umbrite de copaci seculari a stins-o toporul nemilos al civilizaţiei umane. Dezvoltarea industriei forestiere, ca resursă bogată de venituri pentru stat şi alţi proprietari de păduri şi izvor de material lemnos, atât de necesar progresului oricărei aşezări omeneşti, fie sat sau oraş, câţiva ani de-a rândul, lasă goale şi văduvite de vegetaţie pantele repezi şi stâncoase ale munţilor.

Omul iubitor de natură în plină frumuseţe se uită cu adevărată părere de rău la această devastare, organizată ştiinţific şi prevăzută cu tot utilajul unei exploatări naţionale.           

Întreg versantul şi obârşiile apusene ale celor trei vârfuri sunt pline de oi, miei, bovine şi cai, care îşi văd de păscut cu o desăvârşită flegmă.

E o plăcere să vezi mieii zburând şi sărind cu toate patru picioarele, în fugă de la o colină la alta. Sburdă şi ei până le vine rândul să jertfească pe altarul recunoştinţei faţă de proprietar pielea sau, în cel mai bun caz, laptele gustos, din care se face primul aliment al populaţiei de munte, brânza.

Viţeluşi, care se uită după turistul îmbrăcat în haine neobişnuite pentru el şi dau din cap afirmativ, parcă i-ar fi cerut cineva părerea. Cei de curând înţărcaţi au pe bot câte o bandă cu cuie în afară, ca vaca să nu-l lase să se apropie de ugerul nutritor.

Câini foarte numeroşi, dar în general respectoşi faţă de bastoanele Bergsteiger şi bolovani, cu care adesea trebuie să fie făcută mai de aproape cunoştinţă. Toţi au urechile şi coada ciulită. Ţin ţanţoş în sus un tureac de coadă abia de 8-10 cm lungime. Am văzut un căţeluş care, imediat după neplăcuta operaţie, rodea cu deplină satisfacţie bucata de coadă, care înainte cu câteva minute făcuse parte integrantă din propriul lui corp. Ce să facă? Suferă şi el această detaşare a membrului decor, ca să fie pe placul gardei. Şi apoi e un obicei al pământului aci”. Cam crudă deprindere, ce-i drept, dar necesară mai ales în lupta cu ursul...

 

August 1930

Parângul şi împrejurimile

 

Notele de turism, Parângul şi împrejurimile, continuă şi în numărul următor al Avântului:

„Din comunicatele Marelui Cartier General ştiam că în Valea Jiului s-au dat lupte aprige pentru forţarea trecătorilor spre Câmpia Haţegului. Unele unităţi (...), de eroul general Dragalina au trebuit să dea înapoi pas cu pas unităţile armatei regulate austro-ungare, întărite cu tot ceea ce putea ridica şi mânui o armă dintre marele număr de muncitori, care se aflau în acel timp angajaţi în industriile carbonifere.

Toate culmile şi piscurile munţilor din această regiune sunt împânzite cu mici fortificaţii individuale şi adăposturi pentru (...) chiar plutoane întregi. Din aceste două mici întărituri. (…) blocurile din beton, care marcau vechea graniţă sunt tot unde au fost aceştia.   

Pe cât se vede sunt mai rezistente ca bornele Blumfield et comp. Aceste semne vizibile, mai vizibile decât cele (...) stau pe loc şi amintesc localnicilor şi trecătorilor străini ceea ce a fost odată. A fost odată şi s-a ales să nu mai vie, de aceea poate ar trebui să dispară şi aceste ultime urme ale trecutului

Pe unde astăzi pasc netulburate oile şi vacile, în timpul războiului erau numai vâjâieturi de gloanţe şi obuze. Zbieratul oilor şi mugitul vacilor înlocuiesc zăngănitul armelor distrugătoare. Pe munţii scormoniţi de obuze creşte floarea păcii, îndemnându-ne şi pe noi la aceeaşi prosperare şi muncă de refacere şi consolidare”.

 

Lanţul Parângului

 

Peste o săptămână, la 10 August 1930, Avântul revine asupra Parângului, cu articolul Lanţul Parângului (vârfurile):

„În era secundară bătrânul lanţ al Parângului trecea prin fenomene de metamorfoză şi ca un balaur din poveşti ieşi din adâncul apelor la înălţimea la care-l găsim azi. Mii de ani, îngheţul şi dezgheţul, ploaia şi ninsorile au crăpat stâncile dure, apele şi zăpezile i-au crăpat grohotişurile în vale; şi azi, călătorul ce urcă încet spre vârfuri admiră dantelările făcute de vreme.                

Vârful Parângul, care se vede ca un imens muşuroi de furnică, privit de jos, din Petroşani, privit de pe Cârja apare minuscul.

Ca să ajungi la Cârja, mergi pe şoseaua muntelui ca pe spinarea unui uriaş.

Un soare cald face să înflorească brebenii şi afinele. Culorile florilor sunt puternice ca şi săgeţile soarelui (pe care nu le simţi totuşi din cauza vântului ce bate întruna). Drumul e foarte variat. Aici e iarbă deasă şi cărarea se pierde în ea ca paşii într-un covor moale, aici apar stâncile sparte în blocuri, pe care nişte sărmani licheni le pictează cu verde deschis.

Ienuperii, credincioase ornamente a prăpastiilor, se găsesc pe tot locul.

Câte o dată se lasă o linişte adâncă. Chiar şi vântul, ce părea neostoit a încetat. Un vultur dă ocoale în înălţimi. În vale, la kilometri depărtare, se aude freamătul uşor al unei ape.

Ajungem la poalele Cârjei (dacă poate fi vorba de poale la peste 2000 m altitudine).

Sus e Cârja, casa vânturilor.

Acolo, vânturile se adună tot anul la sfat. Iarna şi până în primăvară, crivăţul domneşte viscolind. Urcăm o serpentină rapidă (cea mai grea din întregul parcurs). Ajuns în vârf nu ştii ce să admiri mai întâi, pe de o parte o imensă căldare făcută de zăpezi şi având pe fund râuri au lacuri de munte.

Cine n-a văzut un lac de munte a pierdut mult. Dacă n-aş spune că aceste lacuri sunt ochiuri de mare, cum povestesc ciobanii, n-aţi vrea să credeţi. Fapt este că ele sunt minunate. O dungă roşie (cauzată de oxidarea fierului din şisturi) le desenează malul. Apa, de un verde clar pe margini, se închide până la negru spre mijloc (aşa că par să aibă motiv cei ce susţin că acolo trăiesc şi balauri).

Toate acestea le vezi de sus, de la o înălţime foarte mare, încât ţi-ar trebui ceasuri de drum să te cobori până jos. De cealaltă parte a Cârjei se vede Valea Jiului întreagă, Câmpu lui Neagu, Retezatul, Strajele şi Mândra - care ne îndeamnă să ne ducem la ea. Părăsind stâncile (…) ale Cârjei păşim cu spor printre graniţele Mândrei.

• 
• 
•