Juriu mixt

Ediţia a V-a a concursului „Ce înseamnă România pentru mine?” a adus o noutate în ceea ce priveşte componenţa echipei care a jurizat cele 60 de eseuri. Pe lângă profesorii Dorin Minel Răduţi, Gilbert Danciu şi Ana-Maria Palade au făcut parte din juriu şi două din câştigătoarele ediţiei trecute. Decizia finală a fost luată şi cu ajutorul unui grup de elevi din clasele a XII-a, în faţa cărora au fost citite cele 4 lucrări alese, între care s-a dat bătălia finală. În urma discuţiilor, clasamentul arată în felul următor: Ramon Marko Neacşu - locul I, Erika Jahel Istvan - locul II, Iulia Moldovan - locul III şi Roxana Cristiana Nistor - menţiune. Elevii au avut opinii diferite, astfel că abordările au variat:

 

Ramon Marko Neacşu:

„România văzută de pe schelă arată la fel cum sună. Şubredă. De sus ea seamănă cu un peşte rătăcit pe fundul Europei, îndreptat cu gura spre vest aşteptând o fărâmă de speranţă şi un trai mai bun din occident.[...] Ce înseamnă România? Când eşti mic, la frizerie îţi aşează pe scaun o scândură neşlefuită ca să fii mai înalt, în locul unui scaun potrivit. Asta e România. O pârghie, o iluzie a unei înălţimi trase de coadă, mutilată de noi ca să pară mai înaltă. [...] Înainte să mă nasc aveam naţionalitate mamă. Mi-au tăiat ombilicul şi acum sunt român. Dacă bine mă gândesc... Românie, te iubesc. La ce-mi trebuie mie autostrăzi, păduri, emancipare, politicieni rezonabili şi infrastructuri? Da, Românie, îţi mulţumesc că eşti paradisul poeţilor nemulţumiţi şi trişti... şi Bacovia-ţi mulţumeşte ţie, Românie, că exişti”. (pentru a putea fi înţeles acest eseu e necesară lecturarea lui completă - n.r.).

 

Erika Jahel Istvan:

„Poate înainte de a mă naşte am fost trasă la sorţi pentru a sta în România, poate doar ea m-a vrut. Mi-ar plăcea explicaţia asta. Aş vrea să pot să o cred. Asta ar însemna că eu am un scop în cadrul ei, că prezenţa mea în albumul ei de existenţă poate să schimbe ceva. Că o voi face mândră. 

România e scena mea preferată de război. Iubesc incertitudinea şi nesiguranţa, cred că am moştenit asta de la România. Un război, odată cu toate luptele lui, se termină la un moment dat. Se semnează armistiţiul, iar lucrurile intră în făgaşul lor normal. Ei bine, în România lucrurile nu stau aşa. Aici, luptele au avut un început odată cu startul vieţii, însă sfârşit când o să aibă, este imposibil de prezis. Dar aceasta duce la ingeniozitate, la ageri­me, la o imunitate mult peste normal şi la spectacol. Da, România ştie să facă show. Ştie să mă uimească în fiecare zi. Asta e ceva”.

 

Iulia Moldovan: 

„România este mama adoptivă, care aşteaptă cererile de adopţie ale copiilor născuţi în maternitatea în care este matroană de veacuri. Însă oricâţi copii ar avea şi a avut această mamă, ea încă nu a dobândit maturitatea rece şi neclintită a unui părinte căruia i se înscriu vieţile copiilor în cutele şi ridurile de pe frunte, ea refuză să-şi părăsească prima tinereţe şi zbuciumările specifice adolescenţilor sceleraţi. Astfel că ea este ca o tânără în vârstă de 17 ani, care ar putea străpunge cerul cu visele şi năzuinţele ei şi ar putea apuca aştrii în palmă doar pentru o clipă pentru a le păstra căldura tot restul vieţii, însă care se împiedică de rigorile şi interdicţiile specifice vârstei, care demult nu mai se potrivesc cu viaţa actuală. Ar putea avea totul, dar nu are curajul şi libertatea de a face pasul hotărâtor către obţinere, asta transformând-o într-un fel de adolescentă calmă, cu priviri mature şi inteligente, în spatele cărora se ascund de fapt unele dintre cele mai mari cutremurări ale unei fiinţe întemniţate”.

 

Roxana Cristiana Nistor:

„Pentru mine, elevul român, adolescentul român, ce înseamnă România?! Este cea care prin urâţeniile ei m-a doborât, iar prin frumuseţile ei mi-a dat aripi să răzbesc. România este mama şi tatăl meu, este casa la care vreau să ajung după o zi obositoare de liceu, este bunicul care îmi împinge leagănul spre neant. România este aleea pe care la 7 ani m-a plimbat, ţinându-mă de mână, tatăl meu; e aleea pe care la 17 ani mă plimbam cu prietenele mele; e aleea pe care la 27 de ani sper să îmi pot plimba, cu o mândrie neimaginată, copiii. România este ţara în care îmi doresc să-mbătrânesc, fără să fiu îngrijorată că decenii de muncă îmi vor fi şterse cu buretele şi pensia va dispărea odată cu ele. Este locul în care, punându-mi mâna peste mână şi pleoapa peste pleoapă, să ştiu că am avut o viaţă împlinită, lângă oameni dragi, alături de poporul meu faţă de care nu am fost indiferentă”.

 

Acestea au fost patru eseuri din şaizeci de eseuri, patru posibile Românii din şaizeci de Românii....La mulţi ani, România! 

Ştefania MINIA