1. Vrei să emigrăm în… Brazilia?

 

Calvarul brazilian al unei familii de muncitori din Lupeni

Jurnalul Văii Jiului abundă în 1923 în relatări despre fenomenul emigranţilor din Valea Jiului, şi nu doar în tărâmul făgăduinţei, în Brazilia. Săptămânalul petroşenean publică cu ritmicitate scrisori ale emigranţilor din Brazilia către rudele din Lupeni, articole de opinie ale redacţiei, puncte de vedere ale oficialităţilor.   

La 10 martie 1923 publică articolul „Calvarul brazilian al unei familii de muncitori din Lupeni”.

 

Sclavagism modern

„Multe se spun în zilele noastre despre emigrarea în Brazilia. Oameni umblaţi în lumea largă vin în trista Vale a Jiului şi, cu promisiuni şi diverse sume de bani, conving harnicii noştri muncitori să plece departe, peste mări şi oceane, tocmai în Brazilia.

Noi ne-am mai exprimat punctul de vedere în legătură cu această problemă. De câte ori am avut ocazia şi, în faţa tuturor celor care au vrut să ne asculte, am prezentat argumente care dovedesc că aceste oferte de muncă se bazează pe multe neclarităţi şi induc multe semne de întrebare. Aproape că nu este zi în care câte un bun cunoscut să nu-şi ia rămas bun de la noi. Trenul îi duce până la malul mării şi de acolo cu vaporul pleacă spre meleaguri străine.

Nu intenţionăm să ne amestecăm în problemele personale ale nimănui, dar părerea noastră este că toată această acţiune de racolare de forţă de muncă pentru Brazilia nu este nimic altceva decât o formă modernă de sclavagism. Însă, cei vrăjiţi de promisiuni refuză să ia în considerare toate aceste avertismente şi se aruncă cu capul înainte într-o mare aventură, de multe ori drum fără întoarcere, şi odată ajunşi acolo descoperă îngroziţi crunta realitate. Sunt greu de imaginat condiţiile de muncă în soarele dogoritor, care nu se poate compara nici cu cele mai fierbinţi zile de vară de la noi. Dar sărmanii noştri muncitori tot pleacă. O explicaţie ar putea fi că fiecare speră să devină şef, şi asta îi motivează să plece. Deşi ar trebui să le fie tuturor clar: nu trebuie să aştepte nimic de la nimeni. La fel procedau şi grofii feudali. Preferau să lucreze cu grupurile de migratori. Aceştia aveau mult mai puţine drepturi şi nici nu aveau pre­ten­ţia la pământ. 

Toate cele spuse de noi sunt argumentate de rândurile prezentate în continuare. Este scrisoarea a două persoane din Lupeni, care au plecat în urmă cu două luni. Vă prezentăm scrisoarea aşa cum a fost ea scrisă, fără corectarea greşelilor gramaticale”:

 

Scrisoarea lupeneanului Simon Janos

„Kurupa de Est, ‘923, 26 ianuarie.

Dragii noştri,

În primul rând, vă dorim să vă dea D-zeu multă sănătate, vouă şi întregii familii. Noi sănătate mai avem, dar în rest nimic absolut. Acum am aflat ce înseamnă să fii cu adevărat sărac. Pe 2 ianuarie am ajuns la Santos şi în aceeaşi zi am mers la San Paolo. După o aşteptare de două zile, am părăsit San Paolo şi am venit încoace cale de 700 km, dintre care ultimii 8 km călare pe catâri. În fine, am ajuns aici, într-un mormânt unde suntem îngropaţi de vii. De aceea vă şi scriem atât de târziu. Abia acum ne-am convins că de aici, sub nicio formă, nu putem pleca, pe de altă parte am înţeles că suntem la cea mai bună plantaţie. Ştiţi foarte bine, mie îmi este totuna, pot foarte bine să sap şi la arborii de cafea. Fac orice fel de muncă şi încă nu este căldura aia insuportabilă despre care se vorbeşte şi nici şerpii ăia mulţi despre care, de asemenea, circulau multe vorbe, deşi mai întâlnim din când în când câte unul pe care îl omorâm dintr-o lovitură, în schimb, există îngrozitor de mulţi gândaci. Dar nici nu mai contează. Pe aici nu există nici urmă din toate acele fructe exotice la care visam. Aici nu există carne. Nici nu putem spera la o mâncare cu carne. De când am ajuns aici nu am mâncat carne. Mâncarea de zi cu zi se compune din cafea, fasole, orez, sare, ceapă, mămăligă, pâine foarte puţină fiindcă e foarte scumpă. A, şi mai primim zilnic un litru de lapte. Dacă vrem o schimbare în meniu, putem să mâncăm porumb. Dacă nici asta nu ne place şi nu vrem nici fasole şi nici orez, atunci facem foamea. De alte alimente nici nu poate fi vorba. Dacă mâncăm multă pâine, atunci ne îndatorăm foarte tare şi nu mai plecăm de aici veci pururi. Dacă vrem, putem pleca oricând. Nu suntem ţinuţi cu forţa la fazenda (fermă,) doar să nu avem datorii. Pentru că am venit pe banii statului, suntem obligaţi ca, timp de un an de zile, să lucrăm în Brazilia. Nu contează unde. Nici nu are vreo importanţă, nicăieri nu este mai bine. Toate promisiunile lui Herberger sunt minciuni sfruntate. Dacă ar fi să putem trăi măcar ca o familie săracă din Lupeni, am avea nevoie zilnic de cel puţin 7 reali, iar noi nu câştigăm nici 4. Ce ar fi dacă am mai avea nevoie şi de haine groase? Cel puţin avem voie să mergem să vânăm, nu trebuie plătită vreo taxă pentru asta. Există şi sălbăticiuni, nu foarte multe e drept, în schimb, nu avem arme de foc. O pereche de arme simplă costă 200 reali. De unde să avem, amărâţii de noi, 200 de reali? Şi dacă i-am avea, i-am pune de-o parte să putem pleca de aici. Suntem 5 familii de maghiari aici şi cu toţii ne-am îngropat de vii. Noi suntem morţii vii, ale căror suflete se târăsc la suprafaţa pământului. Dacă la Lupeni mi-aş fi văzut familia îngropată de vie şi tot aş fi putut zice că au avut o soartă mai bună decât avem noi aici. Aici am dobândit o profesie nouă: am învăţat să plâng. Păcat că nu sunt şi plătit pentru asta. 

Avem şi noi puţin noroc. În ceea ce priveşte hainele noastre. La toţi ni s-au lărgit şi lungit hainele, încât din una putem face două numai să avem cu ce. Aţă putem cumpăra. Trece timpul şi ne deplasăm spre nord spre un alt loc de muncă. Între timp, din hainele noastre se mai rupe câte o bucată. Ce rămâne vindem şi ne continuăm deplasarea. Cât ne ajung banii, mergem cu trenul. Când ni se termină banii, lucrăm până când câştigăm alţii şi ne continuăm drumul spre oraşul următor. Nici de mersul pe jos nu ne speriem prea tare, mai ales că, între timp, cu toţii am devenit foarte uşori şi ne-am învăţat să sărim. Ne deplasăm sărind către lipsuri şi munca grea. De regulă, plantaţiile de cafea sunt la circa o oră de mers. Iar deplasarea până la plantaţie o facem sărind peste obstacole. Aşa, parcă şi mersul pe jos este mai suportabil.

Vă sărutăm cu drag pe toţi. Şi pe copii. Ce face Sonyika? Noului născut ce nume i-aţi pus? Şi cine-i sunt naşii? Semnăm această scrisoare cu toţii şi ne gândim cu drag la voi. Simon şi familia din sălbăticie. 

Albert Jakab, Varadi Rezso, Megyesi Imre, Makszer Kostantin şi prea cinstiţi prieteni, nu vă supăraţi că nu vă scriem la fiecare în parte. Nu o facem, nu fiindcă nu aţi merita să vă scriem la fiecare, ci pentru că în acest moment toată averea mea se reduce la inima mea şi pe ea nu-mi dă nimeni nimic. Bani nu au nici cei care sunt aici de mai mulţi ani, de unde am putea avea noi? 

Să ştiţi că tot ce am scris pe prima pagina este adevărul gol, goluţ, aşa cum este perfect adevărat şi tot ceea ce a scris în ziar Laszlo Janos. Însă nici măcar el nu ştie că din salariul zilnic de 4 reali nu se poate cumpăra decât orez, fasole şi porumb. Deşi adevărul e că şi dacă ar fi ştiut şi ar fi scris despre toate acestea oricum nu l-am fi crezut. Voi, prietenii mei dragi, scrieţi-mi vă rog. V-aş scrie şi eu la toţi cu mare plăcere dacă aş mai avea ce şi cui vinde, dar, în afară de noi, aici mai sunt doar câţiva locuitori, şi ei, la rândul lor, foarte strâmtoraţi financiar, iar sate sau oraşe prin apropiere nu există. 

Dragul meu prieten Jakab scrie-i te rog, dacă nu-i deja prea târziu, fratelui meu ca nici prin cap să nu-i treacă să vină încoace, câtă vreme acasă poate câştiga suficient de mult încât măcar odată pe zi să mănânce pe săturate. Eventual, dacă are nişte bani disponibili, spune-i că-l rog să mi-i trimită sub formă de împrumut şi o să-i restitui negreşit când nu voi mai fi în Brazilia. Brazilia asta blestemată aduce orice familie la disperare. 

Îţi încredinţez aceste câteva cuvinte şi te rog să le trimiţi lui Simon Miklos, satul Gyergyo Csoma, strada Honccsok, şi trece şi adresa mea dedesubt, deşi cu totul altfel ar fi fost să pot comunica direct cu toţi prietenii mei. În orice caz, spune-le tuturor ca nici prin cap să nu le treacă să repete greşeala pe care am făcut-o eu. 

Cu voia lui D-zeu aici îmi închei scrisoarea. Vă sărut cu dragoste pe voi, prietenii mei, pe copii, pe tanti Zsuzsika şi pe toţi ceilalţi. 

Simon Janos şi famillia. Fazenda Maro Grosa E.P.S. Szanpaulo nart Curupa Simon Janos Brazilia”.

Doamna Simon scrie în continuare pe marginea scrisorii: Salutări familiei Balasz, tuturor foştilor mei colegi de muncă şi vecinilor. Vă sărut dragii mei, pe voi şi pe copii. Dacă nu am ce lucra, stau şi plâng. Este atât de bine atunci când noaptea, în visele mele, se face că mă plimb pe străzile din Lupeni. Vă sărut pe toţi cu multă dragoste, D-zeu să vă aibă în oaza Sa. D-na Simone”.

 

Arestarea samsarului Werberger Gyula

Redacţia Jurnalului Văii Jiului continuă campania de sensibilizarea a locuitorilor Văii referitor la aspectele negative ale emigrării în Brazilia, informând cititorii despre arestarea samsarului de oameni, Werberger Gyula: „În legătură cu emigrarea în Brazilia ne-am exprimat opinia în mai multe rânduri în paginile acestui ziar. Am încercat să atragem atenţia cititorilor noştri despre riscurile la care se expun atunci când se implică într-o astfel de aventură. E drept, circulă multe poveşti care tulbură minţile unora dintre noi şi preferă să aleagă calea riscului, renunţând la viaţa relativă sigură de aici de acasă. De asemenea, ne-am exprimat opinia că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face autorităţile ar fi să interzică emigrarea. Numai aşa putem salva forţa de muncă necesară în Valea Jiului.

De data aceasta ne vom ocupa exclusiv de dl. Werberger Gyula, cel care este responsabil pentru cei mai mulţi dintre locuitorii Văii Jiului care au ales să plece în Brazilia. Poliţia din Timişoara l-a arestat. Fără îndoială, din cauza escrocheriilor legate de această afacere a sa cu emigranţi. Domnul mai sus menţionat este responsabil pentru propaganda mincinoasă şi ilegală cu care a ademenit mii şi mii de muncitori şi i-a trimis într-o lume caracterizată de nesiguranţă. 

Arestarea sa a mai avut încă un motiv. Mai exact, aduna bani în mod ilegal. Deşi a fost somat oficial, nu a restituit cei 1.500 de lei, pe care sub diverse forme îi solicita de la cei creduli. O scrisoare sosită din Brazilia a fost picătura care a umplut paharul. Samsarul de oameni surprins şi-a recunoscut greşeala şi s-a obligat să restituie suma.

Facem publică această ştire din dorinţa de a deschide ochii muncitorilor din Petroşani în legătură cu aceşti traficanţi moderni de sclavi!”.

 

Lămuririle notarului Oprea despre mişcarea Brazilia

La 23 martie 1923, redacţia Jurnalului Văii Jiului îl abordează pe Oprea, notarul Petroşaniului, care aduce preţioase lămuriri despre fenomenul emigraţiei în Brazilia.

„Fenomenul de emigrare în masă poate fi constatat doar la Lonea şi la Lupeni. Petroşaniul nu a fost prins de această febră. De mai multe luni de zile o problemă îi frământă pe locuitorii Văii Jiului: emigrarea în Brazilia. Oameni, familii, maghiari, germani, şvabi, agricultori, mineri şi meşteşugari, cărora aici nu le merge aşa cum şi-ar fi dorit, declară sus şi tare că ei numai vor să trăiască aici şi că împreună cu toată familia lor vor să plece spre ceea ce în imaginaţia lor este tărâmul făgăduinţei: Brazilia. În legătură cu această problemă care, pe zi ce trece, capătă dimensiuni tot mai îngrijorătoare i-am cerut opinia d-lui Oprea Miklos, notarul oraşului Petroşani, care, cu ochiul unui profesionist, implicat în administrarea oraşului nostru, urmăreşte cu multă atenţie mişcarea Brazilia. L-am întrebat câţi aventurieri au plecat până acum, mai exact câţi au solicitat actele oficiale solicitate pe care statul brazilian le cere ataşate la paşaport. Domnul notar ne-a răspuns”:

 

Prima migrare masivă de populaţie din Petroşani

„Fenomenul de emigrare către Brazilia, într-adevăr, în Valea Jiului a căpătat o largă extindere. Oamenii se influenţează reciproc. De la noi din Petroşani nu aş putea să vă dau un număr exact câţi au solicitat actele pentru Brazilia. Cu câteva luni în urmă, când primul grup s-a prezentat în biroul meu să-mi spună că vor să plece în Brazilia, eu am încercat să-i fac să se răzgândească. Le-am atras atenţia asupra pericolelor la care se expun. Am considerat că este obligaţia mea să le spun că, după cunoştinţele mele, Brazilia are un climat nesănătos şi mlaştini. Acolo vor trebui să taie păduri virgine. Nu le recomand să emigreze în Brazilia.

Abia am terminat să le spun toate astea, că unul din bărbaţi a luat poziţie în faţa mea şi m-a asigurat că ei ştiu toate astea. Mlaştini, călduri mari, păduri virgine şi multe altele, dar ei nu merg în acele zone nesănătoase, ci în teritoriile din Tropicul Capricornului, unde sunt pregătite parcele de terenuri agricole care îi aşteaptă. Ştiu ei să-şi păzească propria sănătate. Nu se duc ei în teritoriile mlăştinoase. Ei merg acolo să se pricopsească nu să fie exterminaţi.

Eu am înţeles, ca persoană oficială a statului, şi am considerat că este de datoria mea să vă informez, dar în niciun caz nu sunt împuternicit să vă interzic să plecaţi cu atât mai mult să vă reţin cu forţa aici. Fiecare are dreptul să călătorească unde doreşte. În fond, fiecare om are obligaţia să încerce să-şi facă viaţa mai uşoară”.

 

Brazilia are nevoie doar de fermieri

„La toţi cei cărora le-am eliberat actele de emigrare mi-a sărit în ochi următorul lucru:  indiferent ce ocupaţie ar fi avut, solicitantul mi-a cerut ca în acte să trec că este agricultor. Evident că am făcut acest lucru doar pentru cei care erau cu adevărat agricultori. Faptul că toţi minerii care doresc să plece în Brazilia mi-au cerut să-i trec în acte ca fiind agricultori mă face să cred că statul brazilian acceptă doar agricultori. Acei mineri care habar nu au de agricultură or să reuşească doar să renunţe la slujba de aici, să-şi vândă toată agoniseala şi apoi să fie întorşi din drum de autorităţile braziliene. Convingerea mea că în Brazilia nu este nevoie nici de mineri şi nici de meşteşugari. Cu atât mai puţin, nu au căutare minerii acolo (…)- Subliniez că Petroşaniul nu a fost foarte afectat de această febră a exodului, dar, după cunoştinţele mele, fenomenul a căpătat dimensiuni îngrijorătoare atât în Lupeni cât şi la Lonea. Însă mai multe detalii veţi putea obţine doar de la autorităţile de acolo. 

 

Trei sate din judeţul Arad pleacă cu totul în Brazilia

Reportajul Din Arad deja mai multe familii au plecat în America – Un măcelar împreună cu toată familia au pornit spre San Paolo – Consecinţele politicii dusă împotriva populaţiei de dinaintea războiului îi convinge pe oameni să ia drumul străinătăţii ne arată proporţiile şi interesantele motivaţii de ordin geopolitic ale emigrării, este publicat la 31 martie în acelaşi săptămânal mai sus citat:

„Ziarele cotidiene au deschis rubrici zilnice destinate celor interesaţi de emigrarea în Brazilia. Zilele trecute, citeam într-un ziar din Arad, iar acum în Ellenzek, care apare la Cluj, despre motivele care au generat acest exod în masă. Forţa de muncă calificată din Ardeal preferă nesiguranţa străinătăţii. Epidemia emigrării nu numai că nu este pe cale de a se stinge ci, din contră, se extinde cu mare viteză. Aşa cum ne informează autorul articolului, din trei dintre cele mai înfloritoare comunităţi rurale maghiare din Arad au plecat deja cu ordinul sutelor către Brazilia.

După exodul fermierilor arădeni, acum microbul a atins şi populaţia urbană. În ultimele zile, un număr mare de arădeni au ales calea exilului. Cel din urmă caz a fost cel al lui Szakacs Istvan, măcelar, care a plecat în Brazilia împreună cu soţia, patru copii, socru, doi gineri, ucenicul, mama acestuia şi încă trei rude apropiate. Este evident că acest întreprinzător nu a fost ademenit de vreun agent. Întreg grupul a plecat pe propria-i cheltuială. Drumul i-a costat peste 200.000 lei. Măcelarul era un om de afaceri cu avere în Arad, proprietar de case, şi avea un nivel de trai ridicat. Sigur, nu a plecat pe motiv de sărăcie. 

Un ziarist l-a întrebat pe Szakacs de ce, împreună cu toată familia, au decis să-şi părăsească traiul bun de aici în favoarea nesiguranţei.

Răspunsul său: „Paisprezece oameni înseamnă 28 de braţe de muncă. Toată viaţă noastră am muncit. Nu ne sperie greutăţile. Motivul care ne împinge să plecăm este unul mult mai adânc. Europa a devenit un loc nesigur. Aici viaţa nu mai poate decurge neperturbată. Mult timp, de aici încolo, Europa va arde mocnit. Ameninţarea războiului este şi în ziua de azi una cât se poate de reală. Înţelegeţi-ne, noi vrem doar să trăim, să muncim şi să trăim. Nu vrem să ne risipim energia pe frontul de luptă. Noi nu găsim nicio motivare pentru a ne implica într-un război care nu este al nostru. (Hortiştii văd lucrurile diferit. Ei se pregătesc intens pentru război. Politica agresivă, aventurieră, pe care o promovează se va sparge în capul maghiarimii. Nu-i alungă pe calea exilului doar pe maghiarii din Ungaria, ci şi pe cei din ţările învecinate, care preferă să fugă din calea politicii revizioniste). Ne dorim să fim cetăţeni paşnici, liberi, muncitori. Asta căutăm noi şi sperăm că asta o să găsim în America. În Brazilia de aceea mergem pentru că din zona noastră mulţi maghiari sunt acolo. Pe noi nu ne-au ademenit agenţii de emigrări, deşi ştim foarte bine că în această zonă mulţi le-au căzut victime. În San Paulo o să coborâm pe ţărm. Avem recomandări pentru consulul maghiar de acolo. Bani o să avem la noi suficienţi de mulţi, încât să avem din ce trăi o bună perioadă de timp. Şi, în fond, şi acolo vrem să trăim din meseria noastră”.

 

Pierim. Suntem exterminaţi

„Exodul către Brazilia este departe de a lua sfârşit. Ameninţarea războiului este şi în ziua de azi una cât se poate de reală – zice măcelarul arădean, care vrea să trăiască şi să muncească şi să nu aibă de-a face cu războiul. Aradul este oraş de frontieră. Măcelarul plecat în Brazilia conştientizează foarte bine că este un oraş aflat între ciocan şi nicovală. Dacă Horty îşi continuă politica iresponsabilă, pentru oricine cu mintea limpede este clar că războiul este inevitabil.

Sub conducerea baronului Josika Samu, comunitatea maghiară a făcut tot ce se putea face pentru a limita exodul populaţiei spre Brazilia.

În ziua de azi este o sarcină foarte dificilă. Ar fi fost mult mai uşor cu 10-20 de ani în urmă să-i stabilizeze aici pe cei care nu aveau terenuri în proprietate, dacă magnaţii ar fi avut o gândire mai limpede. Dar atunci baronului Josika şi celorlalţi ca el ce le păsa de iobagi? Cel mult îi foloseau pe post de hăitaşi la partidele de vânătoare. Pământ să-şi facă un rost nu le-ar fi dat pentru nimic în lume. Atunci, din partea lor, puteau să plece liniştit cu bocceluţa în spinare către America.

A venit, apoi, războiul, iobagii care s-au pripăşit pe aici au fost folosiţi ca şi carne de tun. Soţiile şi copiii lor au asudat din greu pe pământurile marilor proprietari şi nici acum nu au fost împroprietăriţi. Nici de statul maghiar şi nici de baronii maghiari. Nu numai pământ, dar nici măcar pace nu au primit. Mai mult chiar, preşedintele de azi al comunităţii maghiare, baronul Josika Samu, şef la Afaceri Interne în timpul războiului, a amuţit subit. Împotriva crimelor şi în favoarea păcii niciodată nu şi-a ridicat vocea impunătoare.

Roata vieţii se învârte. Reforma agrară l-a lăsat pe Josika şi pe restul grofilor şi baronilor fără pământ. De la iobagi nu aveau ce să ia. Dar nici nu li s-a dat. 

Iobagul, azi, nu are încredere în Josika şi în ceilalţi ca el, care azi sunt liderii comunităţii maghiare, pentru că niciunul dintre aceşti lideri nu a făcut nimic să-l ajute. Nici atunci când ar fi avut posibilitatea. Pe timp de pace l-a umilit, iar pe timp de război s-au folosit de el şi de familia sa. Politica orientată împotriva populaţiei promovată de feudalismul maghiar, naturalizat aici de toţi cei ca Tisza, Bethlen, Josika, Teleki acum se răzbună crunt. 

Din zona Aradului trei sate întregi au plecat. Muncitorii îşi părăsesc locurile  de muncă. Tuturor le este frică de ameninţarea reprezentată de politica militaristă promovată de Horty. Naţiunea maghiară a pierdut destul sânge. Fiindcă şi-au pierdut speranţa într-un viitor paşnic, oamenii preferă să lase aici tot ce au şi să plece.

Cu inima sângerândă, consemnăm pierderile pe care comunitatea maghiară din Ardeal le suferă zi de zi. Politica criminală dusă timp de decenii, oligarhia feudală, naturalizată de magnaţi, îşi arată din plin efectele astăzi. Spiritul democraţiei agrare de la ‘48 a fost zdrobit de mult, iar astăzi, în vremea Imperiului Român, ţărănimea nelegată de pământ pleacă spre zări străine fără prea multe regrete...”.

 

 Scrisoarea lui Zaharansky Jozsef, fost cărăuş ajuns însoţitor de tramvai 

Un alt săptămânal petroşenean, Zsilvolgy Naplo, revine peste un an asupra emigrărilor în Brazilia şi găzduieşte la 11 octombrie 1924, sub titlul Zaharansky Jozsef a devenit însoţitor de tramvai dintr-un cărăuş gospodar, o extraordinară scrisoare trimisă din Brazilia de Zaharansky Jozsef, în care autorul scrisorii este prins între… focurile unui război civil.

„Ne aducem cu toţii aminte de exodul spre Brazilia de acum câţiva ani. Febra plecării i-a prins şi pe mulţi muncitori din Valea Jiului şi au şi plecat mulţi ademeniţi de promisiuni pompoase. Herczberger Gyula, agent de emigrări, a păcălit oameni nenorociţi de ordinul miilor şi i-a dus, pentru bani grei, în Brazilia în ţinuturi sălbatice şi neprietenoase, transformând-i în sclavi pe viaţă. Noi încă de atunci am condamnat această excrocherie. Am scris, şi nu odată, că aceşti agenţi nu sunt decât slugile unor cercuri financiare de acolo, care doresc să cumpere de la noi forţă de muncă ieftină.

Cuprins de această febră a fost Zaharansky Jozsef. Lui aici i-a mers destul de bine. Ca şi căruş câştiga suficient încât să poată asigura familiei sale o masă îndestulătoare.

Febra promisiunilor în bani mulţi câştigaţi uşor l-a ameţit şi pe el. A plecat de câţiva ani şi acum a trimis o scrisoare în care se plânge de problemele sale. Scrisoarea ilustrează cu vârf şi îndesat cât s-au dovedit de reale promisiunile cu care au sucit capul oamenilor. Vă prezentăm în continuare câteva fragmente din scrisoare”:

 

Sub tiruri de arme

„Scumpă mamă!

În ultima vreme nu mi-a mers bine deloc. Timp de două luni nu am avut nimic de lucru şi începusem deja să-mi fac griji. Cu multă greutate, cu ajutorul unor cunoştinţe, am reuşit să intru ca însoţitor la Societatea de tramvaie. Am început munca, dar în a treia zi a lovit iar krach-ul. Mai exact, pe 5 iunie, înainte de masă eram cu tramvaiul în cursă prin oraş când, în jurul orei 9, străzile au fost cuprinse de isterie şi s-au auzit focuri de arme. Oamenii fugeau care încotro, dar eu încă nu ştiam atunci nimic. 

 

Conducătorul tramvaiului mi-a spus să mergem acasă, că a început revoluţia, dar eu nu vroiam să plec până nu primeam ordin de la birou. Am pornit tramvaiul şi mi-am continuat drumul, când, după o curbă, am intrat pe un bulevard mare am văzut că în acel bulevard frumos se săpaseră gropi pentru trăgători, şi din ele doi soldaţi au deschis focul asupra tramvaiului meu. Am lăsat ruşinea deoparte, m-am trântit pe podea sub scaune si i-am spus conductorului să ducă tramvaiul înapoi în staţie. Ne-a reuşit manevra, tirul asupra tramvaiului a spulberat doar vreo 2 sau 3 geamuri fără să provoace alte pagube mai mari. Abia în staţie am auzit ce se întâmplase de fapt. Militarii din San Paolo au început revoluţia pe motiv că preţurile sunt mult prea mari, iar poliţia locală a deschis focul împotriva noastră. Militarii, după o zi de lupte grele, au ocupat tot oraşul. Populaţia civilă a rămas captivă în oraş. Nimeni nu a putut să părăsească teatrul de luptă. În a treia zi au venit trupe militare din Rio de Janeiro, ca să înăbuşească mişcarea revoluţionară. Aceste trupe au încercuit oraşul. Şi după aceasta a început un război cu adevărat cumplit. Populaţia civilă, deşi nu avea nimic de împărţit cu niciuna din tabere, a fost prinsă la mijloc. Contrarevoluţionarii au început distrugerea sistematică a oraşului. La marginea oraşului au săpat tranşee şi militarii trăgeau unii în alţii. Au amenajat cuiburi de mitraliere şi trăgeau rafale cu gloanţe dum-dum care au fost interzise în războiul mondial din Europa. Artileria, pe de altă parte a bombardat oraşul zi şi noapte fără încetare”.

 

Sub asediu. Sacul de făină ciuruit

„Bubuitul tunurilor şi rafalele de mitralieră te fac să înnebuneşti. Zgomotul era insuportabil. Chiar în faţa casei noastre era o tranşee şi trei mitraliori. Peste noapte nu am dormit deloc, doar am stat îmbrăcaţi, întinşi pe podea să nu ne lovească vreun glonţ rătăcit. Toţi tremuram de frică, şi copii plângeau. 

Pe timpul zilei mai erau scurte pauze. Atunci puteam să ieşim din casă să luăm apă, o gură de aer proaspăt şi să facem repede ce mai era de făcut prin curte. Dar de îndată ce auzeam primul foc de armă trebuia să fugim înăuntru, să ne baricadăm în casă şi să ne trântim la podea. Cu foarte multă greutate, în condiţiile astea am petrecut o săptămână. Intraserăm deja în panică. Ni se terminaseră toate proviziile, abia dacă mai aveam din ce încropi masa pentru un singur prânz. Numai aveam nici pâine, doar mămăligă. Am mâncat ultimul prânz pentru cină, nu mai aveam nimic de mâncare. Dar nici nu ne mai gândeam la mâncare de frică. În jurul casei era deja plin de gropile făcute de bombe. Ne aşteptam moartea ştiam că numai e decât o problemă de timp până când o bombă va lovi şi casa noastră. Şi atunci n-am fi avut nicio şansă. Clădirile lovite de bombe erau distruse în totalitate. Noaptea asta a fost cumplită, nici nu am cuvinte să descriu prin ce am trecut. Spre dimineaţă lucrurile au început să se mai liniştească. Când s-a luminat de zi, nu se mai auzeau focuri de armă. Am ieşit cu frică pe stradă. Chiar în faţa casei noastre zăceau şase militari morţi şi trei răniţi. Cu toţii eram palizi la faţă, cu ochii intraţi în orbite cu cearcăne şi cercuri albastre vineţii în jurul ochilor. Cu toţii arătam de parcă atunci am ieşit din morminte. Acum, problema era de unde să facem rost de ceva de mâncare. Am plecat fiecare în altă direcţie. Era încă periculos. Începuseră iar să se audă împuşcături tot mai dese. Dar foamea nu mă lăsa să mă întorc din drum. Am reuşit, totuşi, să aduc din oraş cu barca provizii alimentare pentru o lună. A fost periculos, dar ce mai conta, dacă mor de glonţ sau mor încet de foame? Au tras asupra mea, dar au nimerit în sacul cu făină. Prin gaura lăsată de glonţ am pierdut cam un kg de făină. Acasă am găsit glonţul în făină, dar bine că nu am suferit şi alte pagube mai serioase. Am ajuns cu noroc acasă şi acum aveam şi mâncare”. 

 

Sfârşitul luptelor

„Dar tot ce ţi-am povestit a fost doar ceea ce s-a întâmplat într-o săptămână. Dar au urmat apoi altele două şi mai groaznice. În ultima săptămână am reuşit să săpăm o pivniţa sub casă şi acolo stăteam tot timpul. Grenadele explodau foarte aproape de casă. În oraş pagubele au fost enorme. Au bombardat 15 fabrici mari şi o grămadă de clădiri mari şi frumoase s-au prăbuşit sub tirul artileriei. Şi, ce-i mai trist,  au murit mulţi oameni. Foarte mulţi civili nevinovaţi. Şi femei şi copii mulţi. Într-o după-amiază, o bombă a lovit un magazin alimentar, în care erau cel puţin 30 de femei şi copii. Nimeni n-a scăpat cu viaţă. O altă bombă a lovit un spital german al Crucii Roşii. Mulţi bolnavi au murit atunci. Exemple din acestea sunt nenumărate. Revoluţionarii au văzut cum oraşul este distrus sistematic din cauza lor în trei săptămâni de lupte grele. Într-o duminică noaptea au mers la gară unde aveau pregătite 12 trenuri. Înarmaţi cu muniţie multă şi cu toate valorile luate din băncile din oraş au fugit. Aşa s-a terminat revoluţia!”.

La Rio de Janeiro încă mai continuă luptele. Împreună cu revoluţionarii au evadat cu trenurile şi 2.000 de germani şi 1.000 de maghiari care continuă luptele acolo.

 

M-am săturat de Brazilia

La trei zile după revoluţie au repornit şi tramvaiele şi am început şi eu serviciul. Acum am o grămadă de  datorii. Peste 320 milioane de reis la întreţinere. O să-mi fie puţin mai greu până reuşesc să scap de ele. O să trebuiască să muncesc mult şi aici la Societatea de tramvaie angajaţii nu au zile libere niciodată. Nici măcar de sărbători. Tramvaiele trebuie să circule tot timpul. Timp de 12 zile am fost în regim de angajat de probă. Examenul l-am promovat cu bine şi două săptămâni sunt însoţitor de tramvai cu acte în regulă. De plătit sunt bine plătit şi mai pică şi câte un ciubuc din când în când. 

În rest, mulţumesc lui D-zeu sunt sănătos şi dacă mă ţin puterile, încerc să adun banii necesari să mă pot întoarce acasă cât mai repede. Mie unuia 

mi-a ajuns de Brazilia. Şi vremea a început să se strice. A fost atât de frig încât cu paltoane europene de iarnă pe noi tremuram de frig. În locuinţele de aici nu se face focul. Nu sunt încălzite. Aşa că doar vântul rece trece printre cărămizi.

Cred că am scris deja destul de mult. 

Scrie-mi şi tu, mult, cât mai multe. 

Cu drag, fiul tău Jozsi.

San Paolo, 1 septembrie 1924”.

 

• 
• 
• 
•