La barieră

Bariera era coborâtă de mult. Semnalul acustic se auzea până departe (cât de departe e atunci când e departe?). Åži totuşi, nu trecuse încă niciun tren. Nici măcar un amărât de mărfar (să fie, acolo!).
Fata stătea serioasă (cât de serioasă poţi să fi la şaptesprezece ani şi o lună) şi încerca să-şi ţină cât mai apropiate caprele (nerâioase, spera ea). Acestea însă aveau chef de ducă, ceva de speriat. Trebuia să fie tot timpul cu ochii pe ele. Åži pe tren (deşi acesta se încăpăţâna să nu treacă. Nici de-al naibii). De-a lungul liniei, un ceferist bătea cu ceva în şină şi fredona: „Trenule maşină mică/ Unde-l duci pe Ionică?”. Fata se întrebă în sinea ei ce grad de rudenie o fi fost între Ionică şi ceferist şi unde pleca de-l lăsa pe ăsta atât de trist? Pe şosea, într-un nor de praf, opri (cu frâna de rigoare) o maşină neagră, care fetei i se părea imensă. Din ea coborî un tânăr, între două vârste (deşi niciuna nu era reală), mai mult atletic decât frumos, care se în­dreptă direct spre fată (indirect n-avea cum). „Hei, puştoaico! Cum te cheamă?” îi strigă el printre dinţi. Fata îi răspunse cu o întârziere calculată: „Cine să mă cheme?”. Tânărul râse cu poftă: „Eh, chiar că ai haz...” zise el şi ea se precipită „Ce să am?”, ceea ce-l făcu să creadă că ea îl lua peste picior. Ceferistul, care între timp ajunsese în dreptul lor, îl interogă destul de ambiguu: „De unde vii?”. „Din partea aia...” îi răspunse prompt fata, exemplificând cu braţul drept. Tânărul nu-l luă în seamă. Tocmai mângâia o căpriţă în devenire, căreia (se pare) lucrul acesta o binedispunea. „Vezi că-i iei râia!” îi strigă ceferistul, pornind mai departe printre linii. „Probabil vroia să vadă unde duc astea...” gândi fata, neluându-şi ochii de la tânăr. Åži de la capră. Între timp, celelalte capre se adunară în jurul tânărului (avea trecere tipul). Soarele ardea puternic şi tânărul lepădă haina aruncând-o pe un boschet prăfuit. „Ascultă, domnişoară mică! Dumneata ai iubit vreodată?” îi spuse el precipitat. Åži ea făcu ochii mari, ca de văcuţă tiroleză. „Ce treabă ai tu?” şi se uită precipitată în jur, ca pentru a-şi asigura cumva scăparea (la o adică). „Nu te-ai îndrăgostit niciodată?” tatonă, din nou, terenul, căutând să-i fixeze ochii de un albastru parcă de Voroneţ. „Ba da!” îi răspunse ea într-un târziu. „Cum îl chema?” întrebă el, curios (deşi ştia că curioşii mor repede). „Nu mai ştiu...” murmură fata, în timp ce caprele scăpate din mână cercetau calea ferată. „Åži v-aţi sărutat?” tatonă el terenul în continuare. „Åži dacă da, ce?” se revoltă brusc fata, umplând cu albastru sufletul băiatului. Rochiţa-i subţire fâlfâia în vânt şi vântul, iscat din senin, părea foarte hotărât s-o dezbrace. Chiar şi păru-i o luase razna, ca un râu scăpat dintr-un defileu iluzoriu. „Pot să-ţi fac o poezie?” îngăimă el, transportat cu totul în ţara poveştilor. „Ce să-mi faci?” se sperie ea sincer şi îşi strânse rochiţa pe trupu-i zvelt. Caprele trecuseră calea ferată şi aproape nu se mai zăreau. Rămăsese, totuşi, un ţap bătrân, ca pentru a o proteja parcă de acest tânăr bizar de insistent. Deocamdată se mulţumea să-l fixeze insistent, monitorizându-i fiecare mişcare, oricât de bruscă ar fi fost ea. Åži era vară. Åži era soare. Åži trenul nu mai venea. Din depărtare, pe o bicicletă antică şi de demult, venea, pedalând (cu disperare, parcă) un poliţist de ţară, care tocmai gustase (în sat) ultimele produse bahice (era în „libere”, deci nu făcea nicio contravenţie amendabilă). Bicicleta scârţâia din toate încheieturile şi una dintre roţi părea că vrea s-o ia razna. Dar, deocamdată, n-o lua (deocamdată). Când mai avea câţiva metri până la ei, roata cedă, împleticindu-se prin-tre boscheţi. Poliţistul se duse de-a berbeleacul. Chipiul i se rostogoli cel mai artistic. Ca într-un dans modern (improvizat, bineînţeles) şi se opri cu cozorocul bine înfipt într-o baligă. Vântul se opri brusc. De parcă s-ar fi simţit vinovat de căderea poliţistului (deşi acesta nu-l înjurase, încă). „Eh, marfă românească!”, murmură acesta, dându-i un picior zdravăn singurei roţi care mai rămăsese. Apoi îşi întoarse  privirile înspre băiat, ţintindu-l cu ele (cel puţin aşa credea el, fiecare om e liber să creadă ce vrea). „Dumneata la ce stai aici?” îl întrebă morocănos, scuturându-se de paiele care-i intraseră până-n... buzunare. „Stau la barieră!” răspunse băiatul ferm, sfidându-l (deşi nu ştia cum se face asta). „Dar e deschisă!” se nedumeri omul legii şi ei abia acum observară acest lucru. Într-adevăr, bariera se ridicase. Åži nu trecuse niciun tren. Nici măcar vreun Diesel, acolo. „Ceva e neclar aici!” îşi dădu cu părerea poliţistul, care simţea în urină tot ceea ce părea a fi nelalocul lui. „Carnetul dumitale!” solicită el, cu mâna întinsă. „Acum!”. Tânărul rămase impasibil: „N-am!”. Efectul fu asemănător cu cel care ar fi urmat unei înjurături. „Actele maşinii, cheia...” zbieră poliţistul roşu de furie. „Nu vă mai obosiţi, conchise tânărul, vă face rău la ficat sau la inimă (nu ştiu unde staţi mai prost), n-am nimic, pentru că (vă spun un secret, da’ rămâne între noi) e furată. Pe bune!”. Poliţistul era pe cale să leşine (şi nu se pricepea nimeni la acordarea primului ajutor, în caz de orice). Fata se aşezase la umbra ţapului. Singurul care îi mai rămăsese. De undeva, de departe, se auzea o muzică de petrecere. Probabil o nuntă (că pe acele locuri muzica se auzea doar la nunţi şi petreceri). „Hei, voi de acolo, mâinile sus! Nimeni nu mişcă!

Se-aude?”. Un tip bărbos agita în faţa lor un cuţit de oţel (sau de bucătărie). Nimeni nu ridică nimic (probabil să nu facă hernie), mâinile rămăseseră la locul lor. Poliţistul doar încerca să-şi ascundă pistolul. Cu o uşoară tentă neîndemânatică. După cum se aşteptase, nu reuşi (orice reuşită ar fi fost complet întâmplătoare şi total neavenită). „Dă-l încoace” zise banditul şi el se conformă, disciplinat. „Cartuşe n-am!” reuşi să precizeze omul legii, parcă cu o uşoară părere de rău. „Am eu!” îl linişti banditul. „Åži cheia!”. „Care cheie?” întrebă retoric poliţistul. „De la maşină, boule!” preciză banditul din ce în ce mai stresat. „Cuplaţi cele două fire libere!” interveni tânărul. Åži banditul se conformă, de parcă ar fi ştiut scenariul. Maşina dudui puternic apoi începu să toarcă. Poliţistul trase... o înjurătură şi păşi cu paşi siguri (aşa crede el) spre maşină. Dar aceasta rula deja, uşor, pe sub barieră. Å¢apul fetei tocmai termina de rumegat prima parte a hainei tânărului care, cu tandreţe, o susţinea vertical pe fată. Care era cu gândul la capre. Care cine ştie pe unde erau. Apoi începu să bată vântul. Uşor. Nu ca poliţia. Maşina tocmai traversa calea ferată. Atunci trecu trenul.

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.