Cuvânt înainte, Trebuie să recunosc, din capul locului, că în proză am debutat (editorial, bineînţeles) cel mai târziu. Câştigasem mai multe premii (peste douăzeci, la acea dată) la diverse genuri literare (teatru, poezie, epigramă) precum şi la pictură, caricatură şi artă fotografică.

În proză însă eram cât se poate de deficitar. Åži, într-o bună zi, primesc de la Alexandria (prin Deva, bineînţeles) o invitaţie la un festival literar, la care trebuia să-i dau curs, altfel îi jigneam pe cei de la „Cultură”. Åži nu îmi stătea în obişnuinţă să jignesc pe nimeni, niciodată. Aşa că m-am urcat în tren, unde am aflat (cu adâncă neştiinţă) că festivalul era de proză, nicidecum de poezie. Drept pentru care, printre picături, am „comis” două proze, mai mult simpatice decât bune, cu care am luat un premiu. Aşa am ajuns prozator. Ulterior am publicat un volum de proză, fantastică şi umoristică, intitulat „Opriţi lumea, vreau să cobor!”, din care am desprins prozele de faţă. Pentru celelalte trei romane, comise ulterior, nu am mai găsit bani pentru publicare... poate, totuşi, vor fi publicate postum. Până şi asta ar fi o victorie. (Mircea ANDRAÅž)

 

 

Stresul ce ne ţine calea

Domnul Măcăneaţă avea întotdeauna o poziţie verticală (nu în sensul că nu mergea în patru labe ci pentru aşa îi spusese o admiratoare, selectată cu grijă dintre celelalte) • Niciodată însă Măcăneaţă nu s-a întrebat ce înseamnă acea verticalitate (şi deci nici nu s-a străduit să-şi menţină în prim-planul imaginii sale în lume această calitate) • Totuşi era ferm convins că ceilalţi, din jur, n-o aveau (şi chiar de ar fi avut-o, ce să facă totuşi cu ea? Că nici el nu ştia la ce s-o întrebuinţeze - neavând instrucţiuni de folosire) • (Totuşi nu era toxică, deşi îl mai încercau din când în când nişte migrene pasagere, pe care le punea evident, pe seama stresului) • (Nici ăsta nu ştia ce e, dar toată lumea era cu el pe limbă, fiind răspunzător unic pentru toate relele lumii) • Pe Măcăneaţă însă şi stresul îl lăsa rece (deocamdată numai la figurat) neacordându-i mai mult credit decât intrării noastre în NATO • Deocamdată îl suspecta doar pentru oarece neajunsuri lipsite de importanţă, ca lipsa poftei de muncă (sau în cel mai fericit caz reducerea timpului afectat acestei activităţi), reducerea poftei de mâncare (deoarece aceasta nu se împăca deloc cu tutunul şi alcoolul, două elemente pe care ei le folosea ca antidot împotriva oricărei boli venite din exterior) • În ziua aceea domnul Măcăneaţă venea la serviciu, cel de toate zilele (minus sâmbetele şi duminicile), ca de obicei, pe jos. Se obişnuise aşa din vechiul regim, numai că atunci o făcea pentru că nu erau mijloace de transport şi acum o face pentru că nu sunt bani (fiecare epocă îşi are lipsurile ei, evident, şi mai puţin împlinirile) • Pe drum îi ţinu cale un “brunet” ca să-i ceară bani (deocamdată fără pistol) şi o haită de maidanezi (să-l întrebe de Băsescu) • Scăpă de ambele intervenţii datorită verticalităţii sale (în sensul că “brunetului” îi dădu de înţeles că de abia în ziua aceea lua salariul şi câinilor le explică principiul diplomaţiei: “Diplomaţia e atunci când ştii să spui cât mai convingător «cuţu-cuţu» până reuşeşti să pui mâna pe o piatră”) • E adevărat însă că pietre nu prea erau pe şosea • Le suplineau în schimb gropile, în care toţi “dădeau” cu schimbul (o maşină, un pieton, o maşină, un pieton) • (Când era noroi nu mai deosebeai cele două elemente aflate în mişcare). Bineînţeles trebuia să fii cu ochii în patru că maşinile erau conduse de “meseriaşi” cu carnetul luat la fără frecvenţă şi examen “trucat” • Noi, rămaşii acestui popor, suntem specialişti în trucaje • Uneori reuşesc atât de bine încât nu se prinde nimeni (scuzaţi, nu ne prinde nimeni) • Dar oricât era de vigilent domnul Măcăneaţă, ca orice personaj autohton, nu sesiză “din prima” orice schimbare produsă fără voia lui dar pe pielea lui (cum ar fi creşterea, până la obezitate, a curentului electric, gigacaloriei şi chiar a banalei ape) • (De băut, de spălat, de gătit de stins incendii, de descântat, de împins apa caldă) • Astfel nu observă după primul semafor (care nu mai funcţiona) că stresul stătea la pândă, pitit undeva după Mercedesul şefului • Nu cel de lângă doamna blondă, ăla era amantul soţiei sale, o taină pe care domnul Măcăneaţă o va duce cu el în mormânt, bineînţeles dacă reuşeşte să câştige divorţul, că la loto nu îi mai ieşea nimic, deşi o “roamă” naşparlie îi indicase să-şi forţeze norocul până acesta îi dădea târcoale • Ei, norocul, dacă ar fi fost convins că acesta umblă în travesti ar fi spus că e tipa aceea cu părul “precum pana de la corb“ şi “ochii de verde” • Dar nu, cucoana în speţă era (aţi ghicit) însuşi stresul (sau poate nevasta acestuia) • Domnul Măcăneaţă o luă de mână (să o treacă strada) şi ea se lăsă în voia lui • Nevastă-sa (care reprezenta stresul de acasă) îl fotografia de după un panou al unui şantier în construcţii (ca, virgulă, corp delict) şi căutând poziţiile cele mai avantajoase căzu în groapa cu var • Exact în momentul în care Măcăneaţă săruta mâna (deocamdată) stresului travestit în damă bine (sau invers) • Åžeful lui văzu ambele secvenţe (că stătea bine cu orientarea) şi se oferi să golească groapa de var de soţia lui Măcăneaţă şi instituţia pe care o conducea de însăşi Măcăneaţă, care nu mai corespundea moral cu toată verticalitatea lui • În acest timp stresul (respectiv dama bine) se dezlipi romantic de lângă sufletul lui, punându-şi discret în poşetă portofelul (cu ce mai era în el) sustras de lângă inima lui Măcăneaţă, inimă care bătea acum neregulat (din cauza stresului, bineînţeles).

 

Åži a venit ultima zi

Bărbatul stătea în sala de aşteptare a policlinicii ca într-o gară (aşteptând un tren spre niciunde). Ceilalţi bolnavi stăteau cuminţi şi resemnaţi, plantaţi parcă pentru veşnicie, pe băncile acelea incomode, pe care le lustruiau cu rândul, până la aflarea verdictului spus în serile cu lună pe scenele reci: ”A fi sau a nu fi”. Cei care hotărau asta erau îmbrăcaţi în alb (ca îngerii) şi bântuiau de colo până colo, ca un vânt de seară, venind dinspre mare. Bărbatul tresări uşor când fu chemat în cabinet. Asistenta era drăguţă şi avea un zâmbet importat din Paradis, doctorul era, în schimb, ursuz şi urât. Avea un tic nervos (clipea prea des) şi tot timpul ţinea să-şi aranjeze freza (deşi era chel). Îl întrebă dacă mai are pe cineva. Bărbatul negă din cap. Atunci îi va spune lui. Åži i-a spus. Afară ciripeau păsărelele şi bărbatul n-a auzit mare lucru. Numai finalul, clar şi concis: ”Mai ai în jur de patru luni”. „De ce?” a întrebat el. „De viaţă” i-a răspuns sec doctorul, ridicându-se, semn că vizita se încheiase. La plecare asistenta îl privi trist (ca în filmele indiene). Îl conduse până la uşă. Începuse ultimul drum (şi toţi ţineau să-l conducă). Afară era soare şi toate florile lumii îi zâmbeau de peste tot. Toată lumea mergea undeva şi venea de undeva. O femeie îi zâmbi şi el îi întoarse zâmbetul. I se părea familiară. De abia după cinci minute o identifică. Era fosta lui soţie. Mai tânără ca niciodată. Åži mai frumoasă. Trecătorii defilau tăcuţi, paşii lor picurând pe asfaltul fierbinte, garnisit cu iarbă verde (de acasă). Se regăsi într-o vitrină (ca pe un străin care n-avea nimic de a face cu el). La serviciu era o linişte suspectă. Åži o pustietate sfâşietoare. Dintr-un colţ doi colegi îl priveau cu milă. „De unde naiba or fi aflat ?” se gândi el, uitând să-i salute. Pe birou îl aştepta un plic (alb, subţire, sfidător). Totdeauna i-au plăcut plicurile nedeschise. Aveau o taină a lor, care îţi stimulau adrenalina. Acum însă îl deschise (după un ritual numai de el ştiut). Literele, cuvintele, conţinutul, totul avea un aer oficial. I se comunica laconic un fapt banal (pentru cei care l-au scris) şi anume ruperea relaţiilor dintre el şi întreprindere (la cererea ultimei părţi), mai putea lucra totuşi două luni (ăştia îi dădeau mai puţin decât medicul). Zâmbi amar. O colegă îi aduse o cafea. Aburindă (ca ziua aceea ce se pregătea să intre în anonimat). Se refugie într-un bar. Primul întâlnit în cale. Barmanul îi recomandă un vin special. (Nu avea voie să consume acest lichid, pentru tensiune). Acum însă nu mai conta, nu mai conta nici ţigara. Nu mai conta nici fata de la a doua masă care zâmbea insistent. Apoi începu să plouă. Ploaia îl prinse pe drum. Åži îl udă de sus până jos. Acasă se aşeză în fotoliu. Aşa ud. Totul i se părea străin. Superviză tăcut factura de la apă, curent, telefon, termoficare, citi sumele (îngrozit de mulţimea zerourilor). Rupse citaţia care îl invita la un proces, prefăcând-o în confeti la balul de adio. Deodată totul se lumină. Din dreptul geamului doctorul îl anunţă că analizele erau greşite şi totul în legătură cu el era OK. Pe uşă intră secretara, care îi aducea scuzele directorului în schimbul plicului care fusese greşit adresat. La plecare luă toate facturile pentru a le onora ea însăşi. Ion zâmbea, fericit (aşa cum numai în somn pot zâmbi oamenii), într-unul din visele lui (pe care nu apucase încă nimeni să i-l ia).

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.