Introducere 

Azi 7 ianuarie 2006 în al optzecilea an al vieţii mele încep să notez amintirile mele de o viaţă ca cel mai bătrân liberal al Văii Jiului, şi om care a îndrăgit politica şi istoria încă de la vârsta de şapte ani. În acelaşi timp, consider ca fiind o datorie de onoare a mea ca vechi liberal şi bun cetăţean, aceea de a face cunoscute evenimentele politice legate de destinul din perioada interbelică a acestui partid istoric de mare însemnătate pentru istoria românilor. Totodată voi face referire şi la sfârşitul acestui partid ca entitate politică, sfârşit care a avut loc odată cu instaurarea deplină a dictaturii comuniste în România, în noiembrie 1947. Această datorie îmi pare cu atât mai stringentă cu cât nu ştiu să mai fi făcut cineva vreo însemnare a evenimentelor politice din Valea Jiului derulate cu puţin timp înaintea instaurării dictaturii comuniste în România, moment ce a coincis cu înlăturarea brutală de pe scena politică a ţării a unuia dintre partidele care au dat cele mai ilustre personalităţi politice ale României. 

Una dintre speranţele mele este aceea ca însemnările de faţă să poată servi viitorimii ca imbold de ridicare pe noi culmi a idealurilor liberale. De aceea, îi rog pe onoraţii cititori să nu caute în însemnările de faţă nici măiestria stilului literar nici perfecţiunea construcţiilor gramaticale ci ceea ce această carte poate reprezenta cu adevărat, adică însemnările unui vechi liberal. 

 

1. Considerente istorice pe marginea activităţii PNL la începutul secolului XX 

Înainte însă de a începe relatarea activităţii PNL în Valea Jiului de la Marea Unire din 1918 şi până în prezent (2006), cred că se impun câteva considerente istorice. 

Până la Marea Unire, Ardealul făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, aşa că tinerii români recrutaţi în oastea împăratului erau înregimentaţi fie în unităţi ungureşti, fie austriece, dar preferinţa tinerilor înclina spre acestea din urmă deoarece se bucurau de un tratament mai puţin şovin. De aici şi cântecul celor ce plecau la oaste: „De m-o lua neamţul e bine/ Face cătană din mine/ De m-o lua unguru’i rău/ Frunza şi codru-i al meu”.  

În 28 iulie 1914 începea Primul Război Mondial. Austro-Ungaria şi Germania (Puterile Centrale) pe de o parte, iar Franţa, Anglia şi Rusia (Puterile Aliate) pe de altă parte, cărora li s-a alăturat Italia şi Serbia iar începând cu 4-17 august 1916 şi România. În acest context geopolitic, Austro-Ungaria a fost nevoită să îşi trimită unităţile în care erau încadraţi românii ardeleni pe frontul italian. Conducătorii armatei austro-ungare ştiau că românii ardeleni nu vor lupta împotriva fraţilor lor din vechiul regat. Luptele au fost destul de crâncene atât pe Frontul italian, unde italienii luptau pentru recâştigarea terenurilor lor din Nord, înglobate în Imperiul Austro-Ungar, cât şi în Serbia care lupta pentru independenţă. Pe aceste două fronturi, Uricaniul a pierdut şaptezeci şi doi dintre fiii săi, aceasta dintr-un total de o sută cincizeci de recruţi şi rezervişti plecaţi pe Front. În timpul războiului au fost mobilizaţi în armata austro-ungară toţi bărbaţii între 18 şi 50 ani din Uricani, dintre care majoritatea au activat pe frontul italian. Însă nici pe frontul italian românii nu au prea luptat cu tragere de inimă împotriva fraţilor lor de gintă latină - italienii. Aşa că, la sfârşitul războiului s-au întors din prizonierat 28 de batalioane de prizonieri români ardeleni. Din Uricani s-au întors doar şapte inşi din prizonieratul italian şi unul din Franţa. Osemintele celor şaptezeci şi doi de uricăneni care nu s-au mai întors din Primul Război Mondial, zac poate şi astăzi în albia râului Piave sau prin văgăunile acelor văi. Ostaşilor căzuţi în această bătălie le cântă până astăzi în ziua de 1 Noiembrie a fiecărui an, clopotul tuturor morţilor din Primul Război Mondial, clopot ce a fost ridicat în 1924 de către guvernul italian pe mari stâlpi de fier pe înălţimea munţilor de la Rovereto Italia, după ce guvernul italian ceruse tuturor ţărilor beligerante să trimită o bucată de oţel dintr-un tun al lor care participase la lupte. De asemenea, fiecărei ţări beligerante i s-a solicitat să trimită un mesaj în limba sa, mesaj care va fi scris pe clopot. Din partea României I.C.Brătianu, primul-ministru liberal, a trimis următorul mesaj: „sacrificiul vostru eroi români a realizat unirea naţională. Arama sună eterna voastră glorie şi recunoştinţa noastră”. 

Un merit a lui I.C. Brătianu şi care a fost puţin subliniat, negăsindu-se în manualele de istorie, este acela că el, în calitate de prim-ministru, a cerut intrarea României în război alături de Puterile Aliate (Franţa, Anglia, Rusia), în timp ce regele Carol I dorea o alianţă cu Puterile Centrale. Totuşi, I.C.Brătianu cu de la sine putere şi fără să ştie nimeni a dus tratative secrete cu Puterile Aliate. Acestea stipulau că, în cazul în care ţările aliate vor câştiga războiul, ele vor recunoaşte şi susţine integritatea României şi numai în cazul când ea va rămâne neutră. În acest fel şi-a manifestat patriotismul un liberal adevărat. Evenimentele de după moartea regelui Carol I, petrecută pe 10 Octombrie 1914 sunt arhicunoscute. Consecinţa cea mai importantă pentru români a Primului Război Mondial a fost Unirea din 1918. 

Unul dintre uricănenii întors din prizonieratul italian, numit Nădrac Constantin al Florincăi, a luat parte cu unitate sa în 1919 la înlăturarea de la conducerea Ungariei a bolşevicului Bela Kun. Probabil în acea unitate au fost mai mulţi români de prin părţile Văii Jiului, căci altfel nu se explică năstruşnica idee ca pe clădirea parlamentului din Budapesta, după ce a fost dat jos steagul roşu comunist a lui Bela Kun, să fie legate în locul lui o pereche de opinci momârlăneşti.  

Între anii 1918-1920 Lupeniul devine centrul revoluţionar al Văii Jiului, fiind oraşul în care ideile Partidului Socialist, animate de Mişcarea Muncitorească din Valea Jiului, au prins cel mai bine. De acest centru s-a ocupat personal Alexandru Dobrogeanu Gherea1. În ciuda recrudescenţei politicii socialiste în Vale imediat după primul război mondial, ostaşii români întorşi din prizonierat din Rusia au adus o imagine foarte negativă bolşevismului. Ba chiar, unul dintre ei, fiu al Uricaniului, anume Voroi Gavrilă, care luptase pe Don în gărzile albe a lui Colceac, relata incredibilele samavolnicii săvârşite de bolşevici împotriva preoţilor şi kulacilor1. De aceea, este foarte probabil că şi teama bolşevizării i-a determinat pe gardiştii1 din Uricani şi Câmpul lui Neag  să atace în 1920 Lupeniul şi să desfiinţeze acest nucleu socialisto-bolşevic. În ciuda rezistenţei socialiştilor, sprijiniţi de un cuib de mitralieră instalat la podul de peste pârâul Braia, la intrarea în Lupeni, oraşul a fost cucerit printr-o tactică de învăluire. Nu au fost victime omeneşti, deoarece garda naţională era formată numai din ostaşi experimentaţi întorşi de pe toate fronturile primul război mondial, iar armament era destul, rămas pe linia frontului din Valea Jiului, de la Oboroca la Tulişa1 în toamna anului 1916. Socialiştii prinşi au fost grupaţi şi duşi în locul în care se găsea vechea piaţă a Lupeniului. Acolo li s-a ordonat să intre în Jiu, mai jos de Preparaţia Lupeni, care atunci era doar Separaţie, unde apa era învolburată şi le ajungea până la brâu. Ajunşi în acel loc, au fost obligaţi să ia apă cu pumnii din Jiu, să bea şi să strige de trei ori: „Trăiască România Mare!”, după care erau lăsaţi să plece acasă. Un grup de unguri mai şovini, conduşi de preotul reformat din Lupeni, a refuzat să îndeplinească ritualul, iar cei din „garda naţională” nu i-au slăbit deloc, aşa că după o noapte petrecută în apă şi rebegiţi de frig, au îndeplinit şi ei ceremonialul. După aceea au fost lăsaţi şi ei să plece acasă,  fără să mai suporte alte repercusiuni. Aceste evenimente petrecute în anul 1920 i-au determinat pe locuitorii Jiului de Vest să fie şi mai refractari oricărei politici ai cărei promotori erau barabele.

 

2. Iuliu Maniu şi Unirea

Din punctul de vedere al apartenenţei politice, până în preajma anului 1924-1925, ţăranii din Valea Jiului erau fie membri, fie simpatizanţi ai Partidului Naţional Român (PNR), al cărui lider era Iuliu Maniu, sau ai Partidului Naţional Liberal. În anul 1926, PNR s-a unit cu Partidul Ţărănesc a lui Ion Mihalache din vechiul regat formând PNŢ1, care, după decembrie 1989, se va numi PNŢCD. Şi, pentru că de acum încolo aceste însemnări se vor ocupa numai de activitatea Partidului Liberal în Valea Jiului, vreau să adaug câteva cuvinte şi despre Iuliu Maniu, care îşi doarme somnul de veci într-un mormânt necunoscut, unde au fost înhumaţi deţinuţii politici de la Sighet.  

Iuliu Maniu, nepot a lui Bărnuţiu, a fost de meserie avocat, iar în timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat cu gradul de căpitan rezervist. La terminarea războiului în 1918, odată cu dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar şi sub influenţa Revoluţiei Bolşevice din Rusia, proletariatul şi lumpenproletariatul din imperiul dezmembrat a încercat să profite, şi în Ungaria chiar a reuşit, de ascensiunea comunismului, a cărui spectru devenea tot mai prezent pe scena politică europeană. Nu peste tot însă, comuniştii au reuşit să-şi impună politica. Spre exemplu, în Austria, care mai avea un rest de armată destul de puternic, chiar şi după înfrângerile suferite în timpul războiului, era pe punctul de a se instaura chiar în Viena, puterea bolşevică1. Atunci, căpitanul Iuliu Maniu s-a dus la cancelar şi a zis: „Dă-mi mie cazarma cutare (care era cea mai mare din Viena) şi puteri depline şi voi curăţa Viena de bolşevici!”. Cancelarul a răspuns: „Cazarma ţi-o dau, dar putere deplină asupra poporului austriac nu îţi pot da!”. La aceasta Maniu a replicat: „Nu puteri politice sau administrative cer,  ci doar în ceea ce priveşte paza şi ordinea vreau ca deciziile mele să aibă putere de lege”. La acesta cancelarul s-a învoit. Primul decret a lui Iuliu Maniu suna aşa: „Toţi românii mobilizaţi în diferite unităţi ale imperiului să-şi părăsească unităţile şi se prezinte la cazarma din Viena condusă de căpitanul Iuliu Maniu”. 

În trei zile 30 mii ostaşi români s-au prezentat la respectiva cazarmă unde Iuliu Maniu le-a vorbit astfel: „Prin voi se poate realiza visul de acum trei veacuri al marelui voievod Mihai Viteazul, acela de a uni pe toţi românii într-un mare stat. Dar pentru aceasta aveţi datoria de a scăpa de bolşevizare Austria în general şi Viena în special. Arestaţi şi neutralizaţi pe toţi tulburătorii de orice naţionalitate ar fi, căci prin voi se va făuri Marea Unire”. În urma apelului căpitanului Maniu, soldaţii români înrolaţi în armata austriacă şi-au făcut atât de bine treaba, încât în doar câteva zile au fost lichidate toate cuiburile bolşevice provocatoare din Viena şi împrejurimi.  

La 1 decembrie 1918 pe Câmpia Libertăţii de la Blaj 100 mii de români au strigat „Noi vrem să ne Unim cu ţara!”. Însă, naţionalismul maghiar era încă destul de puternic în Ungaria la vremea aceea, pentru a nu se sinchisi prea tare de  manifestaţia de la Blaj. Dar, se zvonise că vine Iuliu Maniu cu cei 30 de mii de foşti militari care „gustaseră” luptele de pe frontul italian şi din Galiţia, şi cu aceştia nu era de glumit căci aveau încă armele la ei. Însă, evenimentele care au urmat au făcut inutilă ideea acestei acţiuni. 

 

3. Românii din Valea Jiului înainte de Unirea din 1918

Când PNL se afla la guvernare a pus în primul rând accentul pe revigorarea culturală, iniţiind şi înzestrând şcolile cu biblioteci şi mini-muzee şcolare. Pentru Valea Jiului s-a pus în aplicare un proiect mai vechi al lui Nicolae Iorga, care prevedea ca în această zonă să fie numiţi învăţători din vechiul regat, în special olteni, pentru unificarea şi românizarea graiului vorbit în regiune. Aceasta deoarece, marele savant, vizitând Valea Jiului, a constatat că, de la Petrila la Câmpul lui Neag, se vorbesc în zonă nu mai puţin de 14 limbi şi idiomuri. Aceasta se datora şi faptului că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, politica guvernelor de la Budapesta a devenit tot mai şovină, propunând deznaţionalizarea forţată a românilor. La 22 mai 1879, prin legea Trefont-Agoston s-a început ofensiva a tot ce nu era de limbă maghiară. Aceeaşi politică s-a promovat şi după 1890, prin guvernul Şandor-Bekerle, tot aşa şi baronul Banfy Desza între 1895-1899, care declara că românii şi slavii trebuie maghiarizaţi cu forţa. Politica acestor guverne era atât de şovină încât, chiar şi maghiarii cu vederi mai înaintate, ca de exemplu Moksary Lajosi, a contestat această politică şovină, care era oglindită de Legea Appony din 1907, lege care căuta să desfiinţeze şcolile confesionale, acestea trebuind să fie înlocuite cu şcoli de stat, a căror limbă de predare să fie exclusiv maghiara. Şcolile confesionale, conform guberniului de la Sibiu, trebuia ridicate de comunele bisericeşti (parohii), şi numai acolo unde nu era posibil şcolile trebuia să fie ridicate de comuna politică (administrativă). Limba de predare în aceste şcoli era cea a majorităţii locuitorilor comunei bisericeşti sau prin libera alegere a majorităţii locuitorilor. 

În anul 1852 au luat fiinţă în Valea Jiului primele şcoli confesionale cu limba de predare română, şi anume, în localităţile Petrila, Livezeni şi Uricani, localitate în care şcoala era ridicată în Deal la Călimani şi deservea partea de jos a Uricaniului fără Valea de Brazi şi satul Bărbătenii de Sus, până la pârâul Mârleasa. Programa şcolară fixată de ierarhia bisericească cuprindea următoarele materii: scris, citit şi socotit, cele patru operaţii aritmetice, cântări liturgice, învăţarea de psalmi, etc. Legea Appony a funcţionat între anii 1907-1918. Protopopul greco-catolic de atunci, Nicolae Zugrav, fiu al Uricaniului, şi din 1925 membru PNL, obţine aprobarea guvernului de la Budapesta ca şcolile de la protopopia Tulţău să rămână şi mai departe confesionale. Acest lucru a fost aprobat. Motivul indulgenţei autorităţilor maghiare se datora unui fapt pragmatic. Ei se gândeau că, în cazul unui conflict cu România, nu este bine să-şi mai facă ostile satele din Valea Jiului, care erau înşirate de-a lungul graniţei. Dar în 1907 a ajuns la guvernare în Ungaria Partidul Muncii, condus de Istvan Tisza, care în 1913 devine prim ministru şi decretează înfiinţarea unei zone culturale maghiare de-a lungul graniţei cu România, proiect ce avea ca scop denaţionalizarea forţată a românilor. În acest interval de timp (1907-1918), copiii erau învăţaţi să recite în limba maghiară următoarele versuri: Gyere ide kener le, meny hozo malom ket (întâi vino încoace pâine, pleacă afară mălai). Învăţătura respectivă arată, printr-o metaforă „elegantă”, dispreţul pentru mămăligarii din Uricani şi întreaga Vale a Jiului. 

Mai menţionez că în perioada antebelică, când micii şcolari din Uricani erau forţaţi să recite în limba maghiară cele două versuri menţionate mai sus, nimic nu i-a împiedicat să recite alte două versuri confecţionate ad-hoc de ei înşişi, pe care le strigau în perioada 1916-1918 în urma trupelor Austro-ungare în retragere: „Meny hazo kenyer ot,/ Că te ajunge mălai copt”. Având în vedere cele relatate până acum, putem să ne dăm seama de importanţa covârşitoare a înzestrării bibliotecilor şcolare cu fond de carte românească, iniţiată de conducerea PNL a judeţului Hunedoara după Unire. 

Protopopul Nicolae Zugrav, care astăzi nu are nici pe departe recunoaşterea pe care o merită, a intervenit de nenumărate ori la Budapesta pentru a încerca să salveze de la maghiarizare populaţia românească de pe Jiul de Vest, şi nu de puţine ori a obţinut câştig de cauză. Pentru aceste merite şi pentru contribuţia adusă cauzei unirii de la 1918, în 1922, când regele Ferdinand al României a fost în Valea Jiului, l-a decorat cu două decoraţii: „bărbăţie şi credinţă” şi „meritul cultural”.     

Nicolae Zugrav a murit în 1940 cu capul pe masă în urma unui atac de cord, când a auzit la radio că Basarabia şi Bucovina au fost cedate ruşilor. În anul 1997 subsemnatul, fiind consilier PNL în Uricani, am iniţiat un proiect de hotărâre, prin care o stradă din Uricani să poarte numele Nicolae Zugravul. Proiectul a fost votat, dar a rămas tot în fază de proiect, nematerializându-se niciodată în teren din cauza neo-comuniştilor din PDSR, majoritari în consiliu oraşului Uricani, în general oameni preocupaţi mai mult de interesele personale, decât de istoria comunităţii. 

 

4. Originile PNL  în Valea Jiului 

După 1922 au apărut şi în Valea Jiului grupări PNL, întâi la Petroşani, apoi la Uricani, în 1925, iar după aceea în toată Valea Jiului. La Petroşani, primul liberal a fost preotul greco-catolic Romulus Miocu, care ulterior a ajuns primar al Petroşaniului. Cu aproximativ doi ani în urmă apărea în Matinal reproducerea unei fotografii vechi, pe care redacţia a intitulat-o „Un primar jos cu pălăria!”, unde era înfăţişat un domn cu capul gol mergând pe stradă, pe care trecătorii îl salutau ridicându-şi pălăria. În ziar nu se specifica despre cine este vorba, dar eu l-am recunoscut pe Romulus Miocu, pe care îl ştiam încă din 1936, când venea la Uricani ca lider liberal de marcă şi ca prefect al judeţului. 

Prima organizaţie PNL a luat fiinţă la Uricani în 1925 când în această comună a venit paroh preotul greco-catolic Alexandru Cozma, care era cumnatul lui Romulus Miocu. El a pus bazele în această localitate a organizaţiei PNL, care la început avea cinci membri şi anume: Făgaş D. Gheorghe - crâsnic, Barb Ion Firiza - crâsnic, Purece Ianoş - cantor, Marcel Constantin - ţăran fruntaş, Bulzan Nicolae - ţăran fruntaş. Imediat după aceea, s-au înscris în organizaţie şi 11 din cei 18 membri ai gărzii naţionale şi patru din cele şase foste călăuze ale trupelor române care au luptat în 1916 pe frontul de la Tulişa şi Oboroca. Este vorba despre: Bucuresc Ion Moja, Logăţ Mihai Calotă, Danci Ion Gaşpăr, Galben Nicolae. Celelalte două călăuze: Stoi Zaharia şi Stanci Pătru Gârlopan nu au apucat sfârşitul războiului.