Despre munca în mina Lupeni ne-au rămas din perioada interbelică câteva reportaje, am putea spune bijuterii ale genului, ale unor reporteri temerari. Şi atunci, ca şi în zilele noastre, aceştia nu au fost ziarişti locali, ci de la presa centrală. Cred că inapetenţa ziariştilor Văii Jiului faţă de munca minerului ar putea constitui oricând o temă de reflecţie, dacă nu chiar de dezbătut.  

Pentru a compara viaţa minerului de atunci cu aceea din zilele noastre, am extras un fragment dintr-un reportaj-fluviu scris de I.T. Munteanu şi publicat în ianuarie 1929 în cotidianul „Ultima oră”:    

„Aceia care fac apologia muncii, clamând coram populo: Munca este izvorul fericirii... mama virtuţilor... înnobilează sufletele etc., să poftească, aci la Lupeni, să muncească, în mine, numai un post, adică 8 ore, şi vor ieşi purgaţi de asemenea teorii. Toţi neuroastenicii, blazaţii, suprarealiştii, în fine întreaga faună a nevropaţilor, dacă ar fi aduşi aici şi supuşi terapeuticii unei munci de câteva ore în mine ar ieşi cu desăvârşire vindecaţi.

 

În Infernul lui Dante

O vizită în mine îţi dă fiorii călătoriei în Infernul lui Dante. După o asemenea vizită rămâi toată viaţa dispus să fi îngăduitor cu minerii, cu toate defectele lor.

Un tren în miniatură, cu vagoane ce par copiate după vechile stampe de pe timpul lui Stefensohn, ne târăşte în mină. Un tunel săpat în malul abrupt al muntelui permite  accesul la gura minei. Luăm loc în ascensor. Pogorâm (coborâm - n. a.) repede. Ai senzaţia căderii în prăpastie. Întuneric adânc. Doar luminile slabe ale lămpilor lui Daves licăresc ca licuricii noaptea pe pajişte.

 

Mai tare ca lampa lui Aladin

Ah! Lampa lui Daves e cea mai mare născocire a omenirii de când s-a creat lumea până azi, până în vecii vecilor. Zeci de mii de oameni sunt salvaţi de la pieire. Acestui mic instrument, acestei simple lămpi se datorează, indirect, tot progresul cu care se mândreşte civilizaţia modernă.

Cărbunele, diamantul negru, care până mai ieri era singurul rezervor de energie cu ajutorul căruia se obţinea forţa motrice, se mişcă pistoanele, motoarele, roţile maşinilor de tot felul, locomotivelor şi vapoarelor, n-ar fi putut fi exploatat şi extras din fundul pământului cu siguranţa, pe care numai Daves a asigurat-o. Gazele delatere şi inflamabile au fost învinse de geniul unui om. Fie-i memoria binecuvântată!

 

În împărăţia lui Vulcan

La 200 metri adâncime, pogorâm. Suntem în Infern. Avem în faţă un oraş misterios, straniu, apocaliptic. Adevărat labirint de galerii fantastice, consolidate cu scânduri groase proptite de grinzi. O pădure întreagă a fost jertfită pentru siguranţa acestor galerii săpate mereu, necurmat, fără încetare şi ziua şi noaptea, de cârtiţele cu înfăţişare de om. Din când în când, puţuri verticale pentru exploatarea straturilor mai adânci. Decoviluri urlă în toate părţile, cărând cărbunele doborât din strat spre gurile de puţuri. Sunt şi unele locuri obsturate de surpături. În unele locuri, temperatura trece de 32 de grade centigrade. Aici se lucrează doar 6 ore. Puternice emanaţii de gaze: CO şi CO2 sunt gonite afară cu ajutorul unui sistem complicat de ventilatoare. Alambic monstru de tuburi. Unele puţuri au o înclinare atât de mare, încât extracţia în ele se face cu suport de vagonete.

Apa picură din pereţii şi tavanele galeriilor. Sunt locuri unde minerii lucrează în apă până la genunchi. Pompele funcţionează sacadat şi zgomotos, fără încetare.

 

Munca minerilor

Minerii dezbrăcaţi, trupuri nude ieşite din dalta unui Rodin sau Bartholomeu, par fantome de pe altă lume. Unii, cu un topor mic şi masiv, dărâmă blocurile de cărbune ce cad cu zgomot surd, înăbuşit, alţii încarcă în vagonete cărbunele. Muşuroi de furnici harnice.

Am văzut o echipă de 3 oameni, care scoteau până la 25.000 kg de cărbune. Adică 2 vagoane şi jumătate în 8 ore. Ce efort fizic considerabil! Şi câtă nedreptate pe lume... Sportivii care obţin o performanţă oarecare la o competiţie sunt răsplătiţi, sărbătoriţi, plătiţi. Portretele lor sunt răspândite în sute de mii de exemplare de ziare şi reviste. Urcă radioşi culmile gloriei şi celebrităţii. Aşijderea cu eroii gâtlejului de pe scenele operei, ai pumnului de pe ringuri, ai muşchilor încordaţi în arene. Iar minerul care atinge performanţa de mai sus, după 18-20 de ani de muncă, e aruncat ca învelişul unei lămâi stoarse. O pensie mizeră şi ftizia care-l aşteaptă.

 

Muncă şi pedeapsă

Abia acum am înţeles revolta unui miner şomer care îmi spunea:

- Vor să facă economie directă? Să suprime tantiemele şi gratificaţiile celor mari. Să gonească musca după roata carului, nu să micşoreze raţia boului trăgător! Dl. ing. Ilie Bujoi, directorul general care stă la Bucureşti, într-un birou luxos şi călduros, şi care vine la mină din an în Paşte, a luat, anul trecut, în afară de leafa considerabilă, pe care o primeşte, ca tantieme 1,5 milioane de lei. Inginerilor li s-a dat câte 200.000 - 300.000 de lei, funcţionarilor câte 10.000 - 20.000 de lei; până şi servitorii de la uşile birourilor au primit câte 2.000 - 3.000 de lei. Numai minerilor nu li s-a dat nimic!

 

Două ore în Infern

Am stat în mină două ore care mi s-au părut o veşnicie. Sudoarea îmi curgea şiroaie pe faţă. Şi afară era o temperatură de minus 26 de grade!

Simţeam, uneori, că mă înăbuş. Nările, sub influenţa înţepăturilor gazelor, se dilatau ca nişte valve sub acţiunea presiunii. Bătăile inimii păreau că încetează.

Mă stăpânea o teamă instinctivă să nu se prăbuşească ieşirea vreunei galerii şi să rămânem îngropaţi de vii la 200 de metri adâncime! Ar fi groaznic. Toate senzaţiile citite despre asemenea catastrofe îmi reveneau în minte. A fost un moment când am regretat că i-am citit pe Jules Verne şi Zola...

Toate meseriile au părţi urâte, rele dar şi unele bune. Orice îndeletnicire, cât de trudnică, îşi are farmecul ei. Minerul e singurul pe lume care n-are în meseria lui nici un farmec.

Când am ieşit la suprafaţă, am răsuflat adânc. Mi-am primenit plămânii în aerul curat de munte”.

•