Marchian, un om şugubãţ, pus mereu pe glume şi şotii, meşter la toate, dupã munca de o viaţã ca “maistãr” electromecanic în subteranul minei Petrila, şi-a atârnat în cui hainele de minã la vremea potrivitã, dând primul autograf pe cuponul de pensie. Pãrinţii lui au venit în Valea Jiului cu zeci de ani buni din moţime din zona Mogoşului schimbând liniştea satelor rãsfirate din Apuseni cu zgomotul îndrãcit al pichamãrelor din subteranul minei care sfârtecau mormanele de cãrbune. La Petrila, avea sã se nascã şi sã copilãreascã Marchian. A copilãrit împreunã cu copiii momârlanilor, jucându-se pe înãlţimile Roşiei sau pe uliţele satului Lunca. Fiind o fire deschisã şi-a fãcut mulţi prieteni încã din copilãrie pe care din motivele amintite şi i-a pãstrat pentru tot restul vieţii, adãugând la aceastã frumoasã zestre a unui om de omenie mulţi alţii. Dupã ieşirea la pensie, îmi spunea cã s-a sãturat de tumultul oraşului (tocmai el, cel plin de viaţã) şi cã ar vrea sã-şi cumpere undeva la ţarã o cãsuţã unde sã se mute cu soţia şi sã-şi semene în grãdinã tot ce-i trebuie pentru gospodãrie. Tot atunci a realizat cã pe durata muncii de la minã îşi cam neglijase consoarta, fiind prezent în “bãtãtura” blocului puţinã vreme, restul timpului fiind ori la minã ori la un şpriţ cu ortacii la crâşma “Trei pãduchi”. Pleca în zori cu noaptea în cap la şut şi se întorcea tot cu “noaptea în cap” seara târziu. Fiind un meşter bun la toate, ca toţi cei de modã veche, în puţinul timp liber de care dispunea era adesea chemat la muncã în ore suplimentare, mai ales cã nu ştia sã zicã niciodatã nu. Un lucru esenţial din viaţa lui de harnic ortac la minã a fost acela cã nu a avut niciun nemotivat. Chiar dacã venea acasã noaptea târziu, dimineaţa se trezea cu o precizie de ceasornic, fãrã ca acesta sã-i zuruie, îi zuruia doar ceasornicul interior, îşi lua suplimentul pregãtit de cu searã de consoartã şi lua drumul minei.

La puţin timp dupã pensionare l-am întâlnit într-una din zile, bine dispus, tot numai zâmbet:

- Mi-am cumpãrat la ţarã un grajd, adicã jumãtate grajd şi jumãtate casã şi un teren suficient în jur pentru a mã ocupa şi de agriculturã. Am doar 45 de ani, mai am vreme şi pentru aşa ceva. Bineînţeles cã pânã le voi aduce pe toate la nivelul de plutire îmi va trebui multã muncã, bani şi rãbdare. Sper ca în 5 ani sã fiu şi eu un om aşezat în satul Cârneşti.

- Unde?, îl întreb nedumerit.

- La Cârneşti, în apropiere de Haţeg.

Hotãrât, nevoie mare, a vândut apartamentul cu douã camere din Petrila, şi-a luat calabalâcul şi consoarta şi a “cârmit-o” din Haţeg la stânga spre Cârneşti. Amândoi au depus câţiva ani o muncã mai asprã poate decât cea de la minã. Unele lucruri specifice satului au trebuit sã le înveţe şi el şi soţia Lili din mers. Aceasta, bucuroasã cã acum omul îi este alãturi tot timpul, lucru ce nu se întâmpla atunci când lucra la minã, a învãţat sã ţinã în mânã şi sã foloseascã mistria şi canciocul, sã sape în grãdinã, sã se ocupe de flori şi de cultivarea terenului din jurul casei. Faptul cã Marchian este un meşter bun la toate 

le-a fost de mare ajutor, economisind sume importante de bani. Au zidit pereţi împreunã, au tencuit, el a tras curentul electric şi multe altele. Firea bãtãioasã dar deschisã în acelaşi timp l-a fãcut sã fie repede cunoscut în sat. Mulţi sãteni îi solicitau ajutorul pentru diferite reparaţii, instalaţii electrice, pentru care omul nostru altruist, mândru din fire, ca toţi moţii, nu pretindea bani. În schimb, sãtenii îl cadoriseau cu o brânzã, un lapte, o carne de miel şi ai ales cu cel mai important lucru, prietenia şi aprecierea lor.

De multe ori localnicii, vãzându-l aşa priceput, îl întrebau:

- Nea Marchiene, existã ceva la ce nu te pricepi?

- Da, la femei, rãspundea acesta zâmbind, în timp ce consoarta îi arunca priviri scrutãtoare pe sub geanã.

Anii au trecut. În cei 5 ani nu am avut timp sã-i fac decât o vizitã. Mai avea mult de lucru atunci, mai avea multe de pus la punct, mai cã nu credeam cã le va sfârşi vreodatã.

Într-o zi de octombrie a anului 2008, când razele soarelui în mijloc de toamnã mângâiau blând totul în jur, întorcându-mã de la Mãnãstirea Prislop unde am depus câteva flori şi cuvenitele rugãciuni la mormântul Pãrintelui Arsenie Boca - Sfântul Ardealului şi nu numai -, am cotit-o din Haţeg la dreapta spre Caransebeş, trecând prin Toteşti, Pãclişa, apoi în stânga ne-a apãrut plãcuţa indicatoare pe care scria Cârneşti. Am “cârmit-o” şi noi. Când am ajuns în mijlocul satului, un sat aspec­tuos, îngrijit, curãţel, cu case frumoase şi uliţe asfaltate, când ne-a ieşit primul locuitor l-am întrebat dacã îl cunoaşte pe Marchian. Locuitorul era de fapt o femeie, care înainte de a ne rãspunde  ne-a luat iscoditoare la întrebãri: cine suntem noi (eu şi soţia), de ce îl cãutãm şi multe altele. Dupã ce s-a convins cã facem parte din categoria prietenilor vechi, cu zâmbetul pe buze ne-a spus:

- Pãi cine nu-l ştie pe Marchian? Dar azi nu este acasã, e cu nevasta în câmp, ajutã la scosul cartofilor pe un vecin. Mergeţi însã liniştiţi spre casa lui, o luaţi de la pod spre stânga şi apoi pe dreapta unde gãsiţi un gard frumos din scânduri, opriţi cã este casa lui. Eu merg sã-i spun cã are musafiri.

Dupã aproximativ un sfert de orã, Marchian a descins vijelios, aşa cum îi este firea, ne-am trezit aproape levitând fiind duşi şi aşezaţi pe o bancã de lemn alãturi de care era o masã tot de lemn, în bãtaia umbrei unui nuc uriaş. Frunzele îngãlbenite ale nucului începuserã sã se cam rãreascã, cele desprinse deja formau pe jos, aşezate una lângã alta, un minunat covor natural galben pe o zonã cât cuprinde coroana nucului. Carapacea verde a nucilor era plesnitã şi despicatã cam în patru, semãnând cu o lalea deschisã, în mijlocul cãreia trona maiestuos mãria sa nuca. Am ajuns la nuci fãrã scarã, am colectat din aceste gãoace suficient cât sã ne facem de lucru degustându-le.

Aerul cãlduţ de toamnã parfumat cu mirosul trandafirilor şi a altor flori din grãdinã înţelegea plãcerea pe care o încercam consumând sâmbure dupã sâmbure de nucã.

În tot acest timp, privirea îmi era atrasã de o roatã mare de cãruţã, agãţatã într-un piron lung înfipt în trunchiul nucului, aşa cam la un metru deasupra solului. Marchian, citindu-mi gândurile, la un moment dat îmi zâm­beşte aruncând priviri şãgalnice, când spre mine când spre roatã şi pe neaşteptate mã întreabã:

- Ai gãsit vreo nucã goalã, adicã seacã?

- Nu, dar de ce? - rãmân surprins pentru cã nimic aparent nu se leagã.

- Am vãzut cã fixai cu interes roata agãţatã în cui şi vreau sã-şi spun cã asta are o mare legãturã cu faptul cã nucile nu mai sunt seci. Pânã anul ãsta aproape jumãtate erau seci. M-am plâns vecinilor din sat şi aceştia mi-au spus cã nucul are lipsã de fier şi din aceastã cauzã multe nuci sunt goale. Pentru a înlãtura acest neajuns va trebui sã bat în tulpina nucului câteva piroane din fier, din care nucul, dupã ruginirea lor, îşi va lua fier cât îi trebuie. Am fãcut acest lucru şi gãsind un piron uriaş nu l-am bãtut în întregime în tulpina nucului şi pe partea rãmasã afarã am atârnat roata pe care o vezi pentru a da un aspect aşa mai de la ţarã.

Din vorbã în vorbã, la umbra nucului, timpul a trecut mult prea repede şi ne pregãteam de plecare. L-am întrebat de ce totuşi nu culege nucile cãci le-ar cam fi timpul. M-a surprins şi aici cu o noutate.

- Pãi nucile nu le culeg aşa, oricând. Aşteptãm “vântul nucilor”. Acesta vine în luna octombrie, oblu când trebuie, de prin 10 încolo, înainte de Sâmedru. E un vânt aşa mai particular, în rafale, puternic, care doboarã toate nucile din gãoacele verzi desfãcute care atunci sunt deja uscate. Se face sub nuc un covor de nuci de le poţi aduna cu lopata. Nouã nu ne rãmâne decât sã umplem sacii cu ele. Aşa e agricultura, are legile ei, pe care trebuie sã le respecţi, altfel nu-ţi merge bine, lucrezi de pomanã.

- Uite, c-ai devenit şi mare cunoscãtor într-ale agriculturii, i-am spus atunci şi gândul îmi zbura la liniştea din jur, la liniştea din sat când nu se auzea decât lãtratul vreunui câine din când în când. Poate aceastã linişte a satului a constituit chemarea strãbunilor, care l-a adus pe Marchian aici, de la tumultul agresant al oraşului la liniştea asemãnãtoare cu cea din munţii Apuseni a strãbunilor.

Dupã vreo trei-patru zile, am primit un telefon de la Marchian. Era bine dispus şi cu chef de vorbã:

- Sã ştii cã a venit “vântul nucilor”. Am umplut doi saci. În glasul lui rãzbãtea bucuria şi împlinirea.

Dumitru Gãlãţan - Jieţ