15.11.2008, 15:01:37 | 0 comentarii | 763 vizualizari
Momâie, gomilã sau OM DE PIATRÃ? (I)
Articole de acelasi autor
de Ziarul Vaii Jiului
O zi seninã şi cãlduroasã de început de toamnã este numai bunã sã te îmbie încã la o drumeţie, fie ea chiar şi pe crestele înalte ale munţilor Parâng. Flancat de mai tinerii mei însoţitori Liţã şi Iliuţã, ne avântãm cu ultimele forţe spre culmea muntelui, ultima redutã pe care o avem de cucerit. Iarba montanã trecutã deja de a doua tinereţe sfârâie sub talpa adidaşilor iar uneori face ca aceeaşi talpã sã alunece peste ea, sau mai bine spus pe luciul ei, îngenunchindu-ne fãrã voie. Ne ridicãm zâmbind dupã plecãciunile fãcute involuntar la altarul naturii şi mai hotãrâţi sprijiniţi în boatele momârlãneşti de sãrbãtoare - împuiate, cu verigã şi cu cui - din dotare, ne continuãm drumul spre culme. Trãim o senzaţie plãcutã de ridicare a omului în înalturi şi chiar spre necunoscut. Nu ne opreşte nimeni, la nicio vamã. În jurul nostru dominã o linişte mormântalã. Creasta muntelui pare ancoratã între apusul cerului şi ceaţa amestecatã cu fum ce învãluie în depãrtare blocurile de locuinţe ale Petroşaniului. Azurul blând şi smogul apãsãtor fac parcã diferenţa între rai şi iad. Jieţul, ultimul sat din estul Vãii Jiului situat la poalele Parângului, este mai limpede, mai aproape de rai, se vede mai clar, clopotniţa bisericii din sat, al cãrei clopot puternic cheamã în zilele de sãrbãtoare momârlanii la mântuire, dominã împrejurimile.
Fãrã sã ne dãm seama, din vorbã în vorbã, ajungem pe culme. Din loc în loc lespezi de piatrã par a ne duce cu gândul la cetãţile dacice de le înãlţimile munţilor Orãştiei unde trona vechea şi nobila Sarmizegetusa Regia, mai ales atunci când în faţa ochilor, în partea esticã a coamei, apar semeţele stânci ce înconjoarã locul numit “La Lunci”. Se ştie cã strãbunii noştri daci şi-au aşezat totdeauna cetãţile pe înãlţimile munţilor, spre deosebire de romani care au preferat locurile joase, vãile. De aici, cetãţile ca şi locurile de ritual erau mai aproape de Zamolxe, rugile precum şi “ajutorul” primit de daci strãbãteau calea mai uşor şi mai repede.
Strãbãtând coama muntelui, pe o micã ridicãturã, dãm piept cu “OMUL DE PIATR”. Zidit din lespezi de piatrã şlefuite şi lustruite de-a lungul secolelor de priceputul meşter care este natura şi aşezate cu migalã una peste alta circular de mâna creatorului om pânã la un stat de om, cu o bazã mai latã pentru a dura în lupta cu veacurile, subţiindu-se apoi spre vârf. Privit mai ales de la distanţã, pare într-adevãr a fi un om, un om încremenit în timp.
În liniştea din jur nu rãzbate decât ciripitul unor pãsãri mici de munte, un ciripit cu sunete ascuţite, acestea zburând aproape nevãzute, la joasã altitudine în jurul nostru. Se ascund parcã printre firele de iarbã de unde li se aude doar ciripitul, ca apoi sã se înalţe brusc, aşezându-se chiar pe “capul” omului de piatrã, de unde privesc depãrtãrile.
În lipsa ciobanilor, acestea îşi împart singurãtatea doar cu aceşti oameni de piatrã.
Am ajuns, în sfârşit, la destinaţie, ne aflãm faţã în faţã noi, muritorii de rând, şi omul de piatrã venit, dupã materialele constitutive, din veşnicia lui.
- Salut, bãtrâne! Cine eşti tu de fapt? De unde vii, care-ţi este trecutul, care-ţi este vârsta şi mai ales care-ţi este numele, cum sã-ţi spunem? Şi întrebãrile pe care i le-aş pune par a nu se mai opri. Din pãcate, omul nostru tace, nu primesc niciun rãspuns, iar tirada întrebãrilor mele este întreruptã de rãspunsurile venite de la Liţã.
- Vine de departe şi merge tot departe, îl aud pe acesta bodogãnind. Poate fi o creaţie a lui Dumnezeu care în graba şi grijile lui la facerea lumii în cele 6 zile poate cã a uitat sã sufle şi peste el pentru a-i da viaţã. Ar fi rezultat un om tare ca piatra, rezistent în faţa bolilor, sigur nu l-ar fi durut picioarele şi şalele ca pe noi ãştia mai în vârstã, dupã ce am urcat plaiul pânã la munte. Dacã lucrurile ar sta aşa, atunci ar trebui sã ne închinãm ca în faţa unul altar. Chiar dacã e creat de om, aşa cum îmi închipui, tot ar trebui sã ne închinã ingeniozitãţii acestuia de a popula şi în acest mod munţii.
Stãm toţi trei în jurul omului de piatrã, îi dãm târcoale, parcã suntem pe altã lume, într-o lume irealã.
Cred cã pentru prima oarã în literatura Vãii Jiului omul de piatrã a fost adus în discuţie în urmã cu aproximativ 15-20 de ani de cãtre scriitorul Ioan Dan Bãlan, un îndrãgostit al muntelui. Cum era şi firesc, orice noutate stârneşte controverse, care par a nu se fi terminat nici azi. Vãzusem şi eu aceşti “oameni de piatrã” în perioada copilãriei şi a tinereţii, când înainte de a ajunge medic îngrijeam vara la munte vacile familiei şi chiar am ciobãnit alãturi de renumiţi oieri din satul Jieţ, dar nu le acordasem nicio atenţie. Numele acestor stranii construcţii diferã în Valea Jiului de la sat la sat. În unele sunt numiţi oameni de piatrã, în altele momâi şi, în fine, în altele se confundã cu gomilele, denumire sub care îi ştiam şi eu. De aceea, în momentul discuţiilor pe marginea omului de piatrã, când am fost întrebat dacã ştiu ceva despre el, am rãspuns negativ, sub rezerva cã asta nu înseamnã cã el nu existã. Rolul omului de piatrã este atribuit în fiecare sat în funcţie de modul cum este numit. Dobre Ion din satul Dobreşti îmi spunea cã nu poate fi acceptat termenul de momâie întrucât acesta este specific sperietorilor pentru pãsãri, postate în holde şi grãdini, în satul lui fiind cunoscut numele de gomilã.
Moian Nicolae susţine termenul de om de piatrã, aşa cum l-a întâlnit în satul Lunca, unde el s-a şi nãscut, excluzând termenul de gomilã, susţinând cã aceasta este o ridicãturã de pãmânt şi nu de piatrã.
Participând în anul 2006 la Festivalul “Sus pe muntele din Jina”, am intrat în posesia albumului “Ultimii pãstori”. Atenţia mi-a fost atrasã de prima copertã unde trona imaginea omului de piatrã, imagine reluatã şi în interiorul albumului cu inscripţia sub imagine “Mãmui (oameni de piatrã)”.
I-am adus cartea lui Ioan Dan Bãlan ca un document palpabil în faţa celor ce contestau existenţa omului de piatrã, descris de el. Am crezut cã se va bucura, dar am rãmas dezamãgit. Era atât de sigur pe el, încât a zâmbit doar, fãrã ca apoi sã facã vreo referire la aceastã carte în argumentele sale ulterioare privind omul de piatrã.
În textul cãrţii menţionate, D. Budralã sublinia: “Odatã plecaţi pãstorii cu turmele spre vale, pustietatea înãlţimilor e strãjuitã doar de oamenii de piatrã, construcţii stranii, ale cãror origini trebuie cãutate în vremea de la începuturile umanitãţii. Oamenii le numesc mãmui, iar unii cercetãtori le asimileazã strãvechilor altare solare”.
Înãlţimile munţilor noştri Carpaţi nu duc lipsã de pietre, ba chiar în unele locuri stâncile, cleanţurile cum le numesc oierii, se întind pe zone cât vezi cu ochii, nu întâmplãtor cetãţile dacice au fost construite din piatrã formând bastioane de apãrare excelente pe înãlţimile munţilor în stãvilirea atacatorilor. “Vârful Godeanu, socotit de mulţi drept muntele sfânt al dacilor, rãsare în apropiere ca un sanctuar de piatrã. El este cel mai înalt vârf din zona cetãţilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacrã de la Sarmizegetusa sunt orientate cãtre el”.
O fotografie a omului de piatrã întâlnim şi în cartea lui Dan Oltean “Munţii dacilor”, situat chiar pe plaiul Muncel Godeanu, deci pe plaiul ce duce spre Vârful Godeanu, şi una reprodusã de Aurora Peţan, chiar pe Vârful Godeanu.
Nu e de mirare cã dacii au folosit piatra în construcţiile şi sanctuarele lor din Munţii Orãştiei, cãci, în apropiere la Mãgura Cãlanului, “în vremea lui Burebista funcţiona poate una din cele mai mari cariere de piatrã ale antichitãţii, dupã cele din Egipt, Grecia şi Peninsula Italicã”. De altfel de la Mãgura Cãlanului pânã la Cetatea Costeşti sunt doar 18,6 km. Dupã calculele lui Dan Oltean, volumul pietrei adusã de la Mãgura Cãlanului în capitala Daciei se cifreazã la 1248 mc.
În anumite locuri, în munţii ce înconjoarã Valea Jiului se întâlnesc unele formaţiuni naturale din piatrã, care ar fi putut inspira construcţia şi denumirea omului de piatrã. Astfel, în muntele Voevodu, unde-şi ciobãnesc vara oile oierii din satul Cimpa, existã Calul de piatrã. Aceastã stâncã are forma unul cal, un cal bineînţeles de talie mare, care ar fi putut sã fie cãlãrit de cãtre uriaşii din poveste. De la acest loc numit chiar “La calul de piatrã” şi pânã la stâna oilor cãrarea de munte este parcursã în doar 15 minute.
Pornind din vârful Mândra (Parângul Mare) spre Dealul Izvorului (spre vest) se ajunge într-o poieniţã cu o stânã pentru oile sterpe, aşezatã în apropierea unei stânci naturale numitã “Omul de piatrã”, denumire ce a fost atribuitã şi locului respectiv. Este o stâncã înaltã de 6-7 metri şi latã de aproximativ 5-6, care seamãnã cu un om de unde şi numele. Va urma
Dumitru GÃLÃŢAN - Jieţ
Comentarii articol (0 )
Nu exista niciun comentariu.
   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii
|
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.
Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL.
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.