03.12.2008,  16:53:41 | 0 comentarii | 738 vizualizari
Valentin Taşcu a plecat sã ne judece arta de sus
de Ziarul Vaii Jiului

Inima scriitorului Valentin Taşcu a cedat. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie la Târgu Jiu. Au rãmas îndureraţi familia, cu o fetiţã micuţã, studenţi de la Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Tg. Jiu, unde era decan, şi marea familie a scriitorilor din orice domeniu şi zonã, fiindcã Valentin Taşcu s-a manifestat în toate domeniile artei cuvântului şi a întreţinut relaţii de frãţietate cu o mare parte a acestora, dar şi cea a oamenilor de teatru - el fiind un critic imparţial şi cu mare dragoste pentru actori.
Valentin Taşcu s-a desfãşurat în domeniul culturii române cu o forţã demnã de o instituţie şi nu ne ferim sã spunem cã, dupã ’89, a fost o adevãratã instituţie. De aceea, pierderea sa înseamnã încetarea unor largi desfãşurãri de forţe culturale şi un gol imens în cultura românã.
Valentin Taşcu şi-a împletit viaţa şi creaţia criticã de teatru aproape patru decenii cu viaţa şi manifestãrile teatrale ale tuturor teatrelor din ţarã; mai apropiat fiind de cele din Transilvania. În ultimul deceniu, îndeosebi dupã mutarea sa de la Cluj-Napoca la Tg. Jiu, s-a apropiat foarte mult de cele trei teatre situate pe Jiu: Teatrul Dramatic “Ion D. Sîrbu” Petroşani, Teatrul “Elvira Godeanu” de la Tg. Jiu şi Teatrul Naţional “Marin Sorescu” Craiova. Avea în lucru o carte, Teatrul “de din Vale”, despre spectacolele Teatrului din Petroşani.
Ultima datã a participat la manifestãrile sãrbãtoririi a 60 de ani ai Teatrului din Valea Jiului (la o sãptãmânã dupã acestea ne-am întâlnit cu el în Petroşani, era împreunã cu regizorul de teatru Nicu Ursu şi actorul-poet George Drãghescu de la Teatrul “Elvira Godeanu”. Ca niciodatã, am depãnat timp de douã ore amintiri din anii tinereţii noastre culturale, poate şi unde ceilalţi doi convivi erau unul prea tânãr şi altul venit de peste Prut. Sau cine ştie!?… În locul acelei discuţii dãm mai jos interviul anterior pe care i l-am publicat în cartea Camera cu pereţi de oglinzi, 2006.)
Acum, oamenii din Teatrul Dramatic “Ion D. Sîrbu” din Petroşani şi colectivul sãu de conducere sunt profund marcaţi de trecerea în luminã a criticului şi scriitorului Valentin Taşcu, fiindcã au pierdut un prieten şi un susţinãtor adevãrat.
Cãrţile sale îi vor fi pãstrate la loc de cinste.
Dumnezeu sã-l odihneascã în pace!
Dumitru Velea

VALENTIN TAŞCU

 „BÃI, VOI AICI V-AÞI NÃSCUT, DAR AICI
EU N-AM MURIT!” (2)
Ai scris în mai toate revistele. Lumea te cunoaşte mai mult cronicar de teatru. Care este condiţia unui cronicar de teatru? Cum reuşeşte sã fie imparţial în parţialitãţile teatrale şi ale zilei? Ai deconspirat din servituţile teatrului? Existã o grandoare şi o mizerie a teatrului, pornind de la statutul sãu ontic. Cât ai deconspirat din drama aceasta, sã zic, de manifestare superfluã? Dar din corolarul ei preaomenesc?
- Am practicat toate formele criticii de întâmpinare, de literaturã, de teatru şi de artã plasticã. Nu ştiu în care anume m-am impus, poate în toate, poate în niciuna. Dar ştiu clar cã, deloc întâmplãtor, cea mai temutã şi respectatã este cea de teatru, pentru cã arta spectacolului depinde profund de ea, e ceea ce rãmâne dupã ce cade cortina (nici tehnica video n-a anulat aceastã situaţie). În culisele teatrului n-am prea intrat, doar prin cabinele unor actriţe, pe care nu le-am vizitat însã ca actriţe, ci ca interesante femei.
Ai participat la înfiinţarea Universitãţii „Brâncuşi” din Tg. Jiu, povesteşte-mi din bucuriile acestei „pietre de întemeiere”, din „peripeţiile” carierei de dascãl. Ai satisfacţii în a face studenţilor chipuri şi suflete frumoase, ca sã folosim conceptul lui Schiller?
- Am avut doar o maximã contribuţie la întemeierea (din 2005) a învãţãmântului artistic de la aceastã Universitate, pe considerentul cã aşa ceva trebuia sã existe încã de pe vremea lui… Brâncuşi. Satisfacţia mea este… instituţionalã, sunt încântat ca fondator, chiar dacã “oameni rãi din lumea rea” mi-au furat invenţia. Cât despre studenţi, recunosc cã mai mult mã dezamãgesc prin neştiinţã şi dezinteres. Nu mi-a plãcut de la începuturi cariera didacticã, am declarat-o ca student, atunci când am refuzat sã urmez cursurile cu profil pedagogic şi sã îndeplinesc stupida practicã pedagogicã. De altfel, la absolvire, în 1966, fiind student bun, un profesor excelent, exigent, dar inimos, cum a fost Romulus Todoran, mi-a propus sã rãmân asistentul sãu, alãturi de Mircea Borcilã, azi profesor universitar de notorietate universalã, dar… spre uluirea profesorilor şi mai ales a colegilor care aveau de ales la repartiţie între Cucuieţii din Deal sau din Vale, am refuzat delicat. Profesorul m-a înţeles şi m-a recomandat profesorului Zaciu, care mi-a obţinut repartiţia la Academie.
Vorbeşte-mi despre colegii tãi profesori, sau despre prietenii gãsiţi aici. Mã gândesc la poetul Nicolae Diaconu, care a trecut „pragul albastru”.
- La Târgu-Jiu noţiunea de prietenie e destul de neclarã; existã mai mult interese, iar prietenia de faţadã e excesiv de zgomotoasã. Cu bietul Nicolae Diaconu am avut o relaţie mai caldã şi mai puţin gãlãgioasã, dar ea se constituise tot la Cluj, în perioada dde ctitorire a “Echinoxului”.
Formele de manifestare a spiritului pe care le practici crezi cã sunt o formã de salvare proprie, sau şi a lumii?
- Cum sã fie o salvare a spiritului meu?! E doar un blestem, ceva care te lasã fãrã timp liber, fãrã concedii. De fapt munceşti continuu, şi în somn, cum am spus, fãrã pauze, iar dacã acestea intervin uneori (rar) te chinuie şi mai rãu, ca pe japonezii care se întristeazã când nu sunt la muncã. Salvare…, poate pentru alţii, dacã ei vor dori sã fie salvaţi de mine, dar nu prea vor.
Şi dacã realul cu realele sale cu tot se dezvãluie tot mai precar şi precare – trecerea în faţã a comentariului fiind tocmai simptomul acestei precaritãţi – şi dacã ipocrizia a atins esenţial şi formele spiritului, a crede în Poezie mai este posibil? Şi odatã ce apare aceastã întrebare, mai este loc de salvare? Cum poate sã intre în joc funcţia ei consolatoare? Aidoma filosofiei – a ne simţi acasã aici, cum zicea Hegel? Aidoma religiei?
- Mã bagi în filozofie, în care nu cred decât ca efect de paradã. Studiind şi eu ca toţi ambiţioşii diverse curente şi sisteme filozofice, am ajuns la concluzia cã, dacã un filozof creeazã un sistem, care se bate cap în cap cu al altuia, mai bine sã-mi fac propriul meu sistem, dar despre acesta voi scrie o carte, probabil, dacã, bineînţeles, voi ajunge la concluzia cã acesta va interesa pe altcineva.
Ai fost lovit, trântit de viaţã? Pare-mi-se cã ai luat viaţa de douã ori de la capãt: ca familie, ca loc de muncã.
- “Oho!”, vorba preferatã a poetei Marta Petreu, şi încã de câte ori, dar m-am ridicat. De fapt aceste trânteli m-au sprijinit în unul din principiile mele… filozofice: teoria debuturilor multiple – şi aşa am şi trãit: iatã ,a aproape 60 de ani mi-am schimbat total viaţa, casa, oraşul, meseria etc.
Oare, jumãtatea de secol ce a trecut (în care ne-am format şi trãit) a fost o pierdere de viaţã şi spirit faţã de un occidental? Chiar dacã a fost un greş istoric, un experiment poate, perspectiva asupra lumii sã fie tot un greş? Situarea în greş deschide perspectiva spre calea dreaptã? Se ştie cã negativul este mai productiv decât afirmativul. Posedã posibilitatea luciditãţii şi întoarcerii, a rãsturnãrii. Nu fiului rãtãcitor i se taie viţelul cel mai gras? Nouã Dumnezeu sau raţiunea istoricã ni-l va tãia? Mulţi aşteaptã sã ni-l taie rãutãciosul şi invidiosul fiu rãmas acasã, occidentalul, care nu a cunoscut moartea şi învierea. Câte învelitori trebuie sã aruncãm pentru a reînvia?
- Da, evident, iatã ceva la care cãdem de acord. Dacã nu era comunismul, ca fiu de moşier, azi aveam avion personal şi aş fi urmat universitãţi strãlucite, cine ştie pe unde. Am simţit adesea blocajul ideologic (deloc filozofic însã). Ceea ce întrebi sunã a poem de meditaţie, aşa cã îl las aşa, fãrã a-l strica cu rãspunsuri “în doi peri”.
Crezi cã unui greş istoric i se adaugã altul? Sau istoria este fãcutã numai din astfel de greşuri? Hegel zicea cã zilele fericite sunt pagini albe în istorie.  
- Mi-a plãcut o vorbã lansatã de Andrei Pleşu, cu care am fost prieten şi nu înţeleg de ce nu mai sunt şi acum (el a urcat mult prea sus, iar eu m-am îndeletnicit cu… dedesubturile): “Istoria ne învaţã cã nimeni nu învaţã din istorie!” Genial, şi culmea este cã am regãsit acest paradox întâmplãtor (iar întâmplãtor) când am tradus un roman al bulgarului Kiril Topalov, şi el diplomat (poate s-au întâlnit pe undeva şi şi-au furat unul altuia splendida voroavã).
În ce relaţie ţi se aflã opera cu prezentul şi istoria? Eminescu a început cu istoria; noi, generaţia noastrã, am fost siliţi sã ne scãldãm în apele înroşite ale prezentului; iar cei de acum, în prezentul alienat şi alienant al imaginii. Parcã sunt în faza adolescentinã, a aparenţei, dar fãrã nici un sens şi speranţã. Este ceva întors, nefiresc, în aceastã desfãşurare istoricã.
- Doar într-o relaţie… întâmplãtoare, dar avantajul este de partea istoriei, care adesea e recuperatã de literaturã, mai ales când ea minte de îngheaţã apele timpului, aşa cum a fost în jumãtatea de veac pierdutã.

Suntem supuşi vremii? Putem sã ne folosim şi de înclinaţiile ei, ca o corabie de vânt bun la pupã, sau dimpotrivã. Sã trecem prin încercãri, iniţieri pe drumul spre Ithaca. Ai fost vreodatã chestionat de Securitate? Cine face Istoria? Tolstoi la sfârşitul romanului Rãzboi şi pace se foloseşte de o metaforã: berbecele care merge în faţa turmei de oi el crede cã o conduce; dar, este îngrãşat, îşi face treaba şi toamna stãpânul îl taie. Dar el nu a adãugat nimic despre câinii de pe lãturi, care, îngrãşaţi cu lapte şi carne de la oi, cred cã ei apãrã şi ţin turma sã nu se risipeascã. Numai cã soarta lor este mai bunã ca a berbecului. Pânã unde şi în care ordine?
- No comment, ai dreptate, numai cã nu suntem supuşi vremii decât dacã ne lãsãm pe seama ei. Cu Securitatea am avut de-a face în douã rânduri, odatã pentru cã am avut o manifestare… pro fascistã (de fapt era o glumã, dar pe care un turnãtor a luat-o în serios – când mi-au citit Constituţia, art. 9 parcã, am înlemnit) şi o datã dupã ce ma-a turnat groaznic un… prieten (“dar nu ştim care”, vorba unui vechi banc). Nu m-au bãtut, doar m-au umilit şi m-au… momit, ca pe noi toţi. La acest capitol am învãţat arta… eschivei.
Ai trecut printr-o experienţã limitã? Pe masa de operaţie, sau…
- Da, am murit, cum am mai zis,  vreo 20 de minute în zilele de Sf. Paşti din 1992, deci am ratat intrarea în… Rai. Am avut o hemoragie puternicã, încât am ajuns la tensiune de 6 cu 3 (la 5 se moare de-a binelea), dar fãrã dureri, fãrã anestezice. Ca şi alţii, povestesc rar ce am simţit, pentru cã nimeni nu te crede, decât cei care au trãit ceva similar. Doar atât: am fost şi eu pe tavan şi mã uitam uimit la eforturile celor care credeau cã sunt deja pe altã lume şi-mi prevesteau moartea cu voce tare, crezând cã nu aud nimic. Cert e cã întâmplarea (iar) mi-a schimbat cursul vieţii, mi-a alungat frica bolnãvicioasã de… moarte şi m-a fãcut sã scriu acea carte de care am pomenit, Şcoala morţii.
Ai avut o orã astralã, sau un ceas infernal?
- Astrale, mai multe, de câte ori mi-am schimbat cursul vieţii şi nu de puţine ori, chiar în viaţa personalã. În cea spiritualã am avut acel moment de întâlnire cu moartea, vezi, culmea, îl consider astral şi nu infernal şi mai zic de unul (în doi timpi). Timpul 1: eram în Cuba, la Havana, pe terasa hotelului regesc în care locuiam (fosta reşedinţã a lui Battista, pe Paseo del Prado), decembrie 1994 (cald şi seara, pe la ora 21, “iarnã (“es invierno” – tremurau bãştinaşii la plus 20 de grade Celsius), singur, cu o bere rece ce se încãlzea la “cerul înstelat altfel deasupra mea”. Şi am zis cu voce tare (noroc cã nu era nimeni prin preajmã, cã m-ar fi crezut nebun): “Hai, vino odatã, ştiu cã exişti, hai, vino!”. Nu era vorba de vreo femeie, deşi în Cuba sunt cele mai frumoase femei din lume, ci de o idee de roman. Şi ideea a venit: m-am ridicat  şi am coborât în camera mea, unde am scris toatã noaptea primele 20 de pagini din romanul despre Fidel Castro pe care l-am pomenit. În treacãt fie spus, la Havana m-am simţit ca şi cum am mai trãit o viaţã (cred, Doamne iartã-mã, în reîncarnare) acolo, totul fiindu-mi perfect cunoscut, inclusiv idiomul afro-cuban). În acele pagini am descris un moment din vremea Reconquistei, în care un soldat spaniol al lui Cortez trãdeazã armata sa, trece de partea bãştinaşilor, e prins, condamnat la moarte, executat şi îngropat ca prim mort într-un cimitir cãruia i s-a dat numele descoperitorului Americii (Cubei), “Cristobal Colon”. Numele soldatului “trãdãtor”: Simon Iago y Blanco (nume dat de mine în cinstea Sf. Iacob, unul din patronii mei, nume rar în aceastã combinaţie, cum mi s-a explicat). Mi s-a recomandat în mod expres sã nu uit sã vizitez acest cimitir. Cimitirul de azi este declarat monument de artã, un “cartier de vile”, cu acoperişuri albastre, roşii, nimic funerar. Timpul 2: am plecat în cãutarea Cimitirului, înarmat cu o hartã bunã a Havanei şi sigur pe mine cã nu m-am rãtãcit niciodatã, în nici un loc din multele pe care le-am vãzut. Fatalitate: m-am rãtãcit şi, în loc sã ajung la Poarta Centralã, unde era mormântul lui Alejo Carpentier, am ajuns exact în sens opus, la o poartã secundarã. Mi-am dat seama de eroare, pentru cã se vedea la mare distanţã locul unde trebuia sã ajung. Dar ce anume m-a îndemnat sã o cotesc la stânga pe a doua alee de morminte, nici azi n-am aflat. Iar al treilea sau al patrulea mormânt per dreapta era, uluitor, al lui… Simon Iago y Blanco. M-am cutremurat. Romanul, pe care mi-am propus sã-l termin pânã la 65 de ani, sper sã fie extraordinar. Ceas infernal?, da, dar banal, precum infernul, care e un fel de Terra mai bine pãzitã: (repet) când la Paris, în 1988 mi s-a furat de la picior “taşca” mea , în care aveam totul, acte, bani, chei, bilete de întors, o tragedie: dupã 7 ani de pauzã m-am reapucat de fumat şi, deşi n-am instincte sinucigaşe, mi-am dat cu capul într-un stâlp de naiba ştie ce. Dezastru a fost şi la întoarcere, când securistul de serviciu care mi-a preluat paşaportul provizoriu eliberat de Ambasada României la Paris mi-a spus calm: tov. Taşcu, aceasta a fost ultima dvs. cãlãtorie peste graniţã. Noroc cu Revoluţia, care l-a contrazis.
În ce relaţie te afli cu politicul şi politica? Cu necruţãtoarea ipocrizie a lumii prezente?
- Pãi n-am zis? Am fost preşedinte al PD Cluj-Napoca, vicepreşedinte pe judeţ, mai mare decât Boc şi Hãrdãu. Iaca, ei au ajuns la Bucureşti, eu la… Târgu Jiu. Dar nu regret, pentru cã sunt sigur, deşi am fãcut multe prostii în viaţa mea, aceasta cu politica a fost cea mau mare: uzurã, nervi, putreziciune, multã prostie, minciunã, urã şi toate relele posibile.
Dar cu religia?
- Şi asta am zis-o, am religia mea, dar o respect şi pe cea în care m-am nãscut. Dacã mã nãşteam în islam sau în iudaism gândeam la fel. Un lucru e sigur: în oricare religie m-aş afla, aş refuza umilirea, prosternarea pe care o comandã mai toate bisericile (mai exact preoţii lor). La Dumnezeu nu te rogi aplecându-te şi arãtându-i, Doamne, iartã-mã, spatele şi cu ochii în pãmânt, ci, aşa cum e înfãţişat Isus, cu ochii spre cer şi cu mâinile ridicate spre el.
Prietenii îi ai mai mult aici, sau dincolo? Evocã dintre aceştia (de aici şi, mai ales, de dincolo).
- E vorbã clarã şi doveditã: de la o vreme saluţi mult mai mult în cimitir, decât pe stradã. Şi cei vii, şi cei duşi sunt/ au fost mai mult artişti, scriitori, pictori, actori, muzicanţi şi sunt mulţi şi de-o parte şi de cealaltã; cu alte tagme, inclusiv cu cea a dascãlilor am mult mai puţine relaţii afective. Dar, am spus-o, prietenia e relativã, conjuncturalã, orice depãrtare o diminueazã, aşa cã, circulând eu cam mult prin ţarã, nu pot spune cã am avut sau am prieteni definitivi.
Mai ai în viaţã pãrinţii?
- Nu, dar aceasta e absolut normal. La vremea în care trãiau, mã gândeam cu groazã cum ar fi fost eu sã fiu cel care ar fi plecat mai întâi, nefiresc. Acum sunt liniştit: dacã ei au avut curajul sã…, atunci şi eu…, cine ştie când.
Þi-a murit cineva în braţe? Şi ce înseamnã a fi pe pragul uşii deschise spre marele mister? Cum concepi viaţa în raport cu moartea? Goethe, în care fierbea întreaga Naturã, vedea viaţa ca o pregãtire pentru calea nesfârşitã de dincolo. Eminescu, la fel; egiptenii, marile şi vechile civilizaţii, la fel; la fel şi o bãtrânicã din Câmpia Olteniei sau din inima Carpaţilor. Ce înseamnã acest lucru pentru creaţie?
- Am fugit cu laşitate de astfel de scene, chiar şi când s-au dus pãrinţii, am evitat episodul. Cel puţin, adesea m-am rugat, pe vremea în care mama era foarte bolnavã şi mai mult se chinuia , decât trãia, sã moarã în timpul vreunei lungi cãlãtorii, în China, de pildã, asta pur şi simplu ca sã nu  particip la înmormântare. În decursul vieţii mi-am fãcut o pãrere ciudatã: cei pe care i-am vãzut pe catafalc, au murit cu siguranţã, cei pe care nu i-am vãzut astfel, în gloria asta funestã, am şi acum impresia cã sunt doar plecaţi şi cã doar nu i-am vãzut de mult. Din nefericire, la ambii pãrinţi am fost de faţã. Iar despre “ce e cu moartea?”, fac iar trimitere la Şcoala morţii, în care am fructificat dezamãgirea lui Eminescu, cel care “nu credea sã-nveţe a muri vreodatã” şi teoria tibetanã a reîncarnãrii (oricât aş pãcãtui, dar nu cred cã e aşa, decât tot din perspectiva poruncilor bisericeşti, nu şi dumnezeieşti, teoria aceasta mi se pare mai coerentã şi mai atrãgãtoare). Raiul creştin e atât de abstract şi de greu de atins, încât, când mã gândesc la câte pãcate am… De altfel, dupã unele canoane, în afara sfinţilor sfinţi (dar, vai, ce de pãcate şi-a fãcut la tinereţe  chiar şi unul ca Sfântul Francisc din Assisi!), noi, toţi ceilalţi am ajunge în Iad. Am glumit adesea cã aşa ceva îmi şi convine: în Rai e numai lapte, brânzã şi miere, iar mie nu-mi place nici unul dintre aceste produse, în schimb în Iad, mai o mahorcã, mai o vodcã, mai o jenşcinã, vorba lui Ivan Turbincã, al pişicherului rãspopit Creangã.
În ce raport situezi pentru creator procreaţia cu creaţia? Brâncuşi a mizat pe un singur termen şi nu a vrut sã audã de procreaţie. Ba mai mult, i-a deplâns pe cei care s-au cãsãtorit.
- Aşa ceva nu e de ales, creaţia, ca şi procreaţie îţi sunt date, nu le comanzi, cât despre proporţia dintre ele, fiecare zice cum crede. Sigur cã procreaţia îţi ia mult timp, dar a rãmâne singur pe lume la urmã, nu mi se pare prea vesel. Opera nu îţi ţine loc de mângâiere, atunci, la urmã.


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 9 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Pe aceeasi tema

„BÃI, VOI AICI V-ATI NÃSCUT, DAR AICI EU N-AM MURIT!” (4)
Alte titluri, funcţii: Membru al[..]

05.12.2008, 19:36   |    0 comentarii

Inima scriitorului Valentin Taşcu a cedat. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie la Târgu Jiu. Au rãmas îndureraţi fami[..]

04.12.2008, 19:02   |    0 comentarii

Inima scriitorului Valentin Taşcu a cedat. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie la Târgu Jiu. Au rãmas îndureraţi fami[..]

02.12.2008, 15:44   |    0 comentarii
- - -
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!






_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter