În anul 2010 a apărut, la Editura „Autograf MJM”din Craiova, volumul de poeme şi fotografii de epocă reunite de Marian Boboc sub titlul de „Femeia din marile colonii ale cărbunelui”. Se înţelege că Marian Boboc scrie poemele şi adună fotografiile atinse de patina timpului. Cronica de faţă vede lumina tiparului la o distanţă de 4 (patru) ani de la apariţia cărţii, cu alte cuvinte, o recenzie la fel de „mult aşteptată” precum volumul pe marginea căruia se desfăşoară.

 

„Să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gândeşti ceea ce gândeşti cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară – asta face poetul!”. Răsuna acest crez artistic la mijlocul anilor ’50, prin glasul poetului Allen Ginsberg, într-o Americă bulversată de nebunia generaţiei Beat(down), o nebunie care a lăsat în urmă opere ce astăzi sunt luate ca puncte de reper. Menţionarea beatnicilor, deloc întâmplătoare, vine să sublinieze cunoscuta pasiune a poetului Marian Boboc pentru această mişcare culturală şi, totodată, plierea lui după acest canon al transparenţei şi al recunoaşterii de sine.

Volumul de poeme intitulat „Femeia din marile colonii ale cărbunelui” oglindeşte, încă o dată, reverenţa pe care poetul Marian Boboc o face neîncetat femeii generice, de astă dată, femeii „de epocă”, căreia îi aduce un omagiu nu doar în versuri, ci şi prin intermediul fotografiilor de epocă, adunate cu temeinicie.

Poetul începe un periplu anevoios, asemeni drumeţului pierdut într-o noapte interminabilă, prin „coloniile din toate timpurile ale Văii”, invocând, în formule epistolare, prototipul femeii „pe care atâţia şi atâţia am iubit-o”, locuitoare a unor ţinuturi de fragment - acolo unde procesul existenţei nu s-a consumat niciodată în totalitate, astfel că restul îşi solicită, oarecum violent, dreptul şi necesitatea de a trece şi de a accede de la potenţă la actul fiinţării. Prin aceste locuri, oamenii nu mai sunt cei de jos şi cei de sus, ca la Thomas Mann, aici lucrurile par să fie mai clare, dar mai dureroase: bărbaţii carbonari şi femeia marilor colonii de cărbune.

Există tentaţia de a privi suspicios împărţirea simplistă şi rudimentară a lumii doar în bărbaţi şi femei, dar lumea spre care ne conduce poetul nu lasă loc complexităţii şi huzurului filosofic ci, din contră, are izul infernului dantesc unde speranţa şi bogăţia sunt lăsate deoparte. Marile colonii amintesc de infern din prisma „cărbunelui care încă mai arde”, a focului ce încă naşte urlete de neputinţă, de insuficienţă şi de neconsumare şi în tot acest vacarm, se păstrează minciuna îndurabilului doar din motive de supravieţuire.

Poetul, el însuşi locuitor al fragmentului, se simte obligat de a se identifica cu timpurile şi locurile de început, se simte dator tuturor bărbaţilor trăitori de dinaintea lui care au iubit în întunecimea dată şi dator femeilor trăitoare de dinaintea lui care au fost iubite în lumina primită, identificarea fiind asumată pe deplin: poetul reprezintă toţi bărbaţii de cărbune, iar femeia lui reprezintă toate femeile de cărbune. 

În suprapunerea de identităţi, glasul poetic este răpus de sentimentul apartenenţei („aici în marile colonii ale cărbunelui/ femeile sunt mai frumoase decât oricând/ orice s-ar scrie despre ele/ orice ar spune trecutul/ noi rămânem iubitele noastre/ trec munţii în căutarea/ noastră”) de nostalgie („mă-ntorc/ de atât de departe încât/ am uitat de unde şi de când/ am plecat”), de regret („voi rămâne cu ceea ce nu am avut/ niciodată”), de jocul aparenţelor („eşti pentru mine doar ceea ce vrei să-mi arăţi”) de trezire la realitatea (non)reciprocităţii („e timpul/ să te înţeleg să te faci mai/ frumoasă/ să te prefaci/ că-mi placi // tu duci egoismul până la foarte egoism”), de tumultul incertitudinii („întrebi dacă am existat// ce poţi afla despre noi/ nu vei afla/ decât că noaptea e neagră” ori „s-ar putea ca plânsul să nu se mai audă/ acolo la tine-n depărtări”) şi de înfrângerea finală („de unde să ştiu că viaţa/ fără tine nu e viaţă” ori „numai tu m-ai putea învăţa/ ce este tristeţea de după/ marele sfârşit”).

Poetul nu caută să înfrumuseţeze ţinutul şi nici oamenii ce-l populau atunci şi acum, dovadă că el se preumblă prin marile colonii, întâlnindu-se deopotrivă cu beţivii şi prostituatele ce-şi duc traiul „în cârciuma ticsită de fum/ de cărbune/ miros de bere acră şi monopol” şi cu personajele-şablon precum târfa bătrână, vânzătoarea, vrăjitoarea, ţigăncile, maseuzele, fetele din a XII-a îndrăgostite de profesorul de limba română, ortacii, circarii, ţiganii, sergenţii de stradă şi… poetul nr. 1.000.

În drumul iniţiatic, identificarea cu generalul este o soluţie strict temporară, impunându-se ulterior desprinderea şi scoaterea la iveală a particularului. Iată de ce femeia începe să aibă un nume: Aurelia,  Alina, Carmen, madame Laura, (prea) Clara, coloniile, de asemenea, au un nume (desigur, dat de istorie, nu de Marian Boboc): Bosnia, Braia, Brătianu etc., iar poetul îşi deconspiră identitatea socială cu poemul de încheiere „o zi din viaţa lui Marian Boboc” – un pseudojurnal halucinant graţie poveştii cu frumoasa ţigancă din cafenea, o întrepătrundere a realului şi imaginarului de o subtilitate stranie, sfârşitul poemului învinge nimicul cotidian:

 

„după-amiaza scriu câteva articole

în care din fiecare gol dintre cuvinte

se insinuează o femeie de sânge

mirosind a transpiraţie

în ziare dintr-o regretabilă eroare

apar

 

doar ele mult mai frumoase

strălucitoare de-a dreptul”

 

Lunga călătorie începută la braţul femeii fantomatice, întâlnirile cu oamenii ce nicicând nu părăsesc fragmentul, reînsufleţirea deopotrivă înălţătoare şi decadentă, invocarea fericirii şi a durerii, a timpului în care „paradoxul plutea peste tot”, întreaga adorare şi negare capătă sens doar în zbuciumul revendicării întregului, pentru ca ultimul fir de praf din ultima fărâmă de fiinţă să-şi revendice aşezarea pe orbită:

 

„din marile colonii ale cărbunelui

a mai rămas doar cenuşa

fină multicoloră

 

la ora

când înţelepţii îmbracă haina uşoară

de cuvinte

un vânt uşor o împrăştie

peste istorii”.

 

Ionela DIACONU