Popas pe Jii

 

O gară este pentru călătorul amorţit pe băncile vagonului, iluzia oraşului în care trenul poposeşte două minute. Proporţiile, ţinuta şi viaţa care o animă, trădează necunoscutul de dincolo de zidurile ei. De aceea, în învălmăşeala peronului, te stăpâneşte un sentiment ciudat în care neliniştea şi curiozitatea dau tonul.

Simeria e primul popas. Îi zăresc numele scris în diagonală pe geamurile felinarelor din marginea peronului... Aici trebue să schimb trenul pentru Petroşani.

Mă întâmpină o gară mare şi pretenţioasă. Bănuiesc în spatele ei, clasicul bulevard străjuit de castani şi un oraş... cu străzi, cu magazine, trăsuri, automobile şi, totuşi, un oraş pe care nu l-am mai văzut niciodată. Găsesc însă o băltoacă de noroi, mărginită în pragul unui deal, pe care se răsfaţă două case cu acoperişuri de ţiglă roşie.

Unde să fie oraşul?

Se pare că de data aceasta, gara mi-a jucat o farsă.

 

Un calambur

 

„Căutaţi pe cineva?”, mă întreabă binevoitor un funcţionar al staţiei, care, parcă îmi ghicise încurcătura...

„Da! Caut... oraşul şi nu-l găsesc!..”.

„Oraşul?.. Dar, aici e o colonie de muncitori ceferişti, de funcţionari şi câţiva negustori, care duc o viaţă aspră şi monotonă. Cine e trimis la Simeria, se consideră exilat. Iarna e pustiu, toamna te înpotmoleşti în noroiul uliţelor desfundate, iar primăvara nu e chip să eşi din casă, când se topesc zăpezile. Mai bine i-ar fi zis Siberia în loc de Simeria”.

Case tip, mohorâte, se înşiruie în jurul vastelor ateliere ale căilor ferate, servind de locuinţe, muncitorilor şi funcţionarilor triajului. Din loc în loc, pe străzile înguste, întâlneşti puţuri cu roţi şi ghizduri de lemn, aşa cum se văd adesea prin satele noastre.

Cele câteva străzi se strâng într-o mică piaţă, ornată cu un „monument al eroilor”, redus la un soclu de piatră, fiindcă simbolul de bronz n-a descins încă din atelierul sculptorului.

 

Puţină geografie

 

Din valea Streiului pătrunzi în pasul Băniţa, prin curmătura cu acelaşi nume, strivită între munţii Retezatului şi cei ai Sebeşului.

Păduri de fag şi brad se urcă pe culmi. Ceva mai departe, se văd vârfuri înmuiate în argint. Iarna timpurie a pus perucă înălţimilor.

Calea ferată Simeria-Petroşani se strecoară prin numeroase cotloane de stânci, zboară peste viaducte, se îndoaie în nesfârşite curbe şi urcă mereu ascunzându-se într-un şir de tuneluri.

Pe nesimţite ajunge în valea Jiului Transilvan. Un râuşor zburdalnic sărută din loc în loc taluzurile liniei şi ale şoselei. Drumul şi-l croieşte rozând temelia stâncilor. Apele lui se rup din brâul munţilor, curate ca lacrima, se zbat în vad unduindu-se peste colţuri de piatră şi aleargă vijelios la vale. În pragul Petroşanilor, în umbra unor ziduri medievale ce înconjurau odinioară „Cetatea Bolii”, primeşte apele iuţi ale pârâului „Galbina” izvorâte misterios dintr-o grotă ce poartă numele cetăţii.

De la Petrila, unde e marea spălătorie de cărbuni, apele Jiului sunt negre. Omul l-a înlănţuit, l-a rostogolit prin jgheaburi de fier şi l-a prăvălit din înălţimea rezervoarelor, peste uriaşe ciururi de fier, să spele diamantul, negru ca şi duhurile pământului din inima căruia a fost smuls.

Şi în luciul negru unda e tristă. Ea îşi duce blestemul din piatră în piatră, din mal în mal, până în gura Pasului Lainici, unde îl uneşte cu cel al Jiului Românesc.

Haiducii n-au s-o mai soarbă prin văile dosnice, iar mioarele o vor privi nedumerite din margini de poieni.

Numai sărbătoarea, Jiul îşi recapătă limpezimea, când omul cu drăceştile lui născociri se odihneşte şi când vagonetele funicularului au amorţit pe cabluri deasupra văilor.

De aici, încep bazinele carbonifere: Lonea, Petrila, Petroşani, Vulcanul, Aninoasa şi Lupenii.

Valea Jiului e străjuită de munţii Retezatului la Nord, Vulcanului şi Parângului la Sud. Zănoaga, Vârful Păpuşii, Mândra şi Cârja, cu vârfurile lor înfipte în azur, gâtuie din loc în loc, temerara incursiune a văii. Aceasta se strecoară cu măiestrie, aproape 50 km, prin sânul munţilor, aci strângându-se între siluete masive de piatră, aci izbucnind şi lăţindu-se în voie, până la 9 km, cum e în pragul Surducului.

Râpele ei sunt brăzdate de cute adânci, săpate în calcarul alb-vânăt.

 

Tirania munţilor

 

Cine iubeşte marea, se teme de munte. Amândouă încap cu greu într-un suflet omenesc. Pe când întinsul apelor îţi leagănă gândul şi simţurile deasupra zbuciumului, împăcându-le cu nemărginirea, muntele te copleşeşte prin înălţimea şi masivitatea lui. Dacă pe ţărmul mării trăieşti poezia imensităţii, care te fură blând şi-ţi picură în suflet neantul, la poalele muntelui te cuprinde groaza nimicniciei... Îi simţi măreţia, dar te striveşte dominaţia lui. Îi admiri creştetul alb învăluit în turbanul norilor, dar te izbeşte dur, contrastul dintre el şi tine. M-aş încumeta chiar - şi cred că n-aş greşi prea mult - să împart omenirea în două: oameni care iubesc muntele şi oameni care iubesc marea, fiindcă peisajul, nu este numai „o stare de suflet” cum susţine Amiel, ci sufletul însuşi...

Făceam aceste reflecţii în goana trenului prin nenumăratele serpentine tăiate în stâncă.

 

Din alte vremi...

 

Odinioară, ţinuturile acestea erau aproape pustii. Numai sălbăticiunile munţilor coborau să se adape în limpezimea undelor.

Ici şi colo, au răsărit cu timpul, stâne în jurul cărora s-au înfiripat primele aşezări ale ciobanilor veniţi din Ţara Haţegului, de prin ţinutul Petrosului şi parte din Gorj.

Bisericuţe de lemn, cum e şi vechiul locaş de închinăciune din Petroşani, au împânzit cu timpul întreaga vale.

Românii din partea locului, renumiţii „Momârlani“, cu saricele lor miţoase şi cu pletele în vânt, erau vânători şi ciobani, cum sunt în mare parte şi astăzi. Ei cutreierau plaiurile şi desişurile codrilor, căutând vizuinile urşilor şi lupilor.

Se vede că pe vremuri, în praznicele lor păgâne, Dacii, - copiii munţilor - aduceau jertfe din lighioanele vânate, fiindcă şi astăzi în tradiţia Momârlanilor se pomeneşte cu cinste de „Sărbătoarea lupului“, „Sărbătoarea ursului” ori „Sărbătoarea cerbului”...

Dintre aceşti ciobani şi vânători, principii Ardealului îşi recrutau paznicii pasului Vulcan, care era singurul loc de trecere din Ţara Românească, până la construirea minunatei şosele ce însoţeşte cursul Jiului prin pasul Lainici.

Pe graniţă se dădeau adeseori lupte crâncene, iar vitejii luptători erau răsplătiţi cu daruri regeşti. Majoritatea o formau Românii, care buni cunoscători ai locurilor şi neînfricaţi războinici, erau spaima oştilor turceşti. Mulţi au fost înnobilaţi de către regii unguri, fapt care a produs mult rău neamului nostru. Intraţi în mediul nobilimii, îşi pierdeau limba şi încet, încet, uitau că au fost Români.

Un caz tipic e cel al moştenitorilor lui Nicolae Cândea, căruia regele Albert al Ungariei, îi dărueşte prin anul 1439 Valea Jiului. Murind în luptele cu Turcii, lângă Vulcan, „Vladislav al II-lea, reînnoieşte dania către Mihail, feciorul lui Cândea (ungureşte: Kendeffy) înşirând comunele: Petrila, Măleia, Rătundul, Merişoara şi Câmpul lui Neagu, ca fiindu-i proprietăţi „ab antiquo” (Protopop I. Duma, Avântul).

Numele acesta îl mai găsim în procesele cu moşierii vecini, tot Români, cărora prin anul 1501 li se încălcase hotarele. Apoi pe la 1520, într-un hrisov al lui Neagoe Basarab, prin care se însemna graniţa „prin vârf în vârf” pe cumpăna apelor, Cândea figurează printre „nemeşii Haţegului”, care au pus semnele pe munţi împreună cu boierii olteni, „ca să fie această tocmeală neclintită în veci”, legându-se totdeodată „ca între aceste ţări să nu se mai facă certuri, războaie, sau hoţii, sau prăzi, sau trădări, ci să fie mare pace şi frăţie”.

Sfatul a avut loc la Merişor, iar pe lângă Cândea, mai iau parte alţi „nemeşi” Români, ca: Nandra din Pui, Stanciu, Dan şi Mihai din Măţeşti, Dumitru Copos din Vad şi Mihai Roman din Peşteana. „Solia boerilor olteni, dela Crasna, Borăşti, Româneşti, Baia şi Polovraci, aveau în frunte pe boerul Stanciu” (Protopop I. Duma - Avântul).

Descendenţii viteazului „Cândea” - nobilii Kendeffy de astăzi - care nu mai cunosc graiul dulce al stră-moşului lor, au un castel în comuna Sf. Maria, de lângă Sub-Cetate. E o adevărată arătare de basm în mijlocul unui parc, unde un lac îşi răsfaţă unda sub minunate bolţi de cetină, iar păstrăvii aleargă urmăriţi de lebede albe.

 

Arde pământul...

 

Hazardul întrece de multe ori înţelepciunea şi strădania omului. Tot lui se datoreşte scoaterea la lumină a cărbunelui din părţile acestea.

Prin sec. XVIII, soldaţii gene-ralului Laudan apărau din înălţimile Vulcanului pasul cu acelaşi nume, fiindcă Turcii pregăteau o incursiune în Ardeal. Într-o noapte de toamnă, lăsându-se frig cumplit, soldaţii aprinseră un foc de vreascuri. Supărat, comandantul le-a ordonat să-l stingă, ca să nu-i descopere păgânii şi să-i măcelărească. Dar, focul continua să ardă, în ciuda lor şi a generalului. Nu mică a fost mirarea acestuia, când un soldat i-a raportat scurt din uşa cortului:

„Arde pământul, domnule general!”.

Cărbunii, care în multe locuri ies la suprafaţă, se aprinseseră.

Povestesc oamenii că iscusitul militar ar fi dat ordin să se strângă grămezi şi să li se dea foc; iar Turcii, înspăimântaţi de asemenea spectacol, ar fi rupt-o la fugă.

O vale din care s-a pornit pârjolul poartă şi astăzi numele de „Valea Arsului”.

Aceasta pare a fi prima întrebuinţare a cărbunelui din Valea Jiului.

Mulţi ani mai târziu, nişte vestiţi vânători de urşi, dintre care se pomeneşte numele lui Cimpoeru, Iacob, Barna şi Rusalin, se abăteau prin vale din când în când, ca să vâneze raţele sălbatice strânse prin iezăturile Jiului.

Aceştia începură să aducă în tolbele lor vânătoreşti cărbuni, pe care îi vindeau potcovarilor din oraş. Urmându-le exemplul, ceilalţi vânători, umplură târgurile cu „piatră neagră”.

Nişte Saşi din Braşov - fraţii Hoffman, veniţi la vânătoare de urşi îşi deteră seama de bogăţia imensă ce aştepta mâna omenească s-o scoată din tihna în care stătea poate de milioane de ani.

Aceştia înfiinţară pe la 1850 „Societatea Braşoveană de mine şi cuptoare”, începând lucrările de exploatare raţională şi acapararea drepturilor de posesiune asupra straturilor carbonifere, mai întâi la Vulcan şi apoi la Petroşani.

Primul perimetru minier de şase loturi e recunoscut de „Căpitanatul minier” la 5 Martie 1859, cu documentul Nr. 543, păstrat în arhivele Soc. „Petroşani”.

De la această dată porneşte năvala străinilor, care creşte imediat ce se termină calea ferată Simeria-Petroşani, prin anul 1870. Acum încep să vină aventurierii, dornici de îmbogăţire rapidă şi goana după acapararea terenurilor. În scurt timp, văile pustii prind viaţă, industria ia avânt şi zgomotul motoarelor alungă doina. Ciobanii schimbă bâta cu o lampă de miner, coborând de pe creştete, în adâncurile munţilor. Dar, puhoiul oamenilor creşte mereu. Vin cu toţi de departe, cu avutul ghemuit sub coviltirul unei căruţe, ori în desagii agăţaţi pe spinarea unui căluţ de munte. Aglomeraţia devine atât de mare, încât mulţi nu mai găsesc de lucru, apucându-se de blestemăţii. Statul, sesizat de exodul spre valea aurului negru şi de cele ce se petrec aici, caută să pună capăt situaţiei. O lege drastică opreşte importul vitelor din Ţara Românească, sub pretextul că în orient sunt epizotii. Efectul măsurii este însă cu totul neaşteptat. Carnea se scumpeşte, iar cei ce-şi părăsiseră căminele legându-şi toate speranţele de mirajul care îi adusese aici, se încăpăţânează să rămână pe loc.

Mizeria creşte zi cu zi, şi, odată cu ea, boli cumplite vin pe capul bieţilor oameni.

În 1873, izbucneşte prin aceste meleaguri o groaznică epidemie de holeră.

Unicul spital, mic şi fără personal suficient, este în imposibilitate să pună stavilă molimei, care răpune sute de vieţi.

Valea liniştei, a poeziei şi a doinei devine în scurt timp valea groazei şi a plângerii. Până şi medicii refuzau să-şi rişte viaţa coborând în mijlocul nenorociţilor aciuaţi pe aici.

Autorităţile fac atunci apel la puterea de sacrificiu a monahilor şi aduc un grup de 50 de călugăriţe, de la o mănăstire catolică situată lângă München. Acestea se stabilesc la Vulcan şi Petroşani, dând ajutor bolnavilor. Câteva mai trăiesc şi astăzi, povestind clipele de groază pe care le-au trăit în acele vremuri depărtate.

Prin anul 1894, „Societatea Braşoveană de mine şi cuptoare” este cumpărată de Societatea Salgo-Tarjani, care dă mare extensiune exploatării, întinzând-o de la Vulcan la Petroşani şi Livezeni, arendând şi minele Statului din Lonea şi Petrila.

 

Societatea Petroşani

 

Izbucnind războiul mondial, pro-ducţia de cărbuni scade. Satisfăcându-se numai nevoile războiului şi lucrându-se fără cruţare şi cu negli-jenţă, câteva mine se surpă, altele se aprind şi pagubele cresc considerabil.

Imediat după război, producţia scade enorm, valuta se depreciază şi pe deasupra încep mişcările muncitoreşti, atât din cauza scumpirii vieţii şi a lipsei de lucru, cât şi din cauza psihozei caracteristice vremurilor ce-au urmat după marele cataclism mondial. Muncitorii pretind salarii exagerate, cer reducerea numărului orelor de muncă, pierd disciplina şi încep să agite idei periculoase semănate de agenţii străini, ai Sovietelor.

Producţia scade catastrofal, iar Societatea Salgo-Tarjani este în pragul falimentului.

Două instituţii financiare româneşti, Banca Românească şi Creditul Extern, îi oferă sprijinul. În 1920, împreună cu Banque Commerciale Hongroise din Pesta, cele două bănci româneşti încheie o convenţie, în care capitalul românesc să fie în părţi egale cu cel al grupului unguresc, ca şi membrii consiliului de administraţie. Directorul general şi preşedintele consiliului de admi-nistraţie să fie Români.

Totuşi, noua combinaţie pare că nu este destul de tare. Atunci, se încheie o nouă convenţie, în care se dă preponderenţă capitalului românesc, reprezentat de băncile: Albina din Cluj, Agricola, Comercială Română, Banca de Credit Român, Chrissoveloni, Franco-Română, Românească, Banca de Scont, Viticola, Creditul Tehnic etc., cu sediul în Bucureşti, Banca Comerţului din Craiova şi Industria Ardealului din Braşov.

Astfel ia naştere Societatea Petroşani, ale cărei statute sunt autentificate de Tribunalul Ilfov la 8 Octombrie 1920 - având un capital de 500.000.000 lei.

Astăzi, aproape întreaga exploatare de cărbuni din Valea Jiului este în mâinile acestei societăţi. Rezervele ei sigure sunt de peste 1 miliard şi jumătate tone, iar cele probabile, trec de şase miliarde tone, încât, singură ar putea alimenta, întreaga piaţă europeană, mai bine de 1.000 de ani. Capitalul i-a crescut la aproape un miliard şi jumătate lei, iar acţiunile ei, datorită marelui dividend pe care îl dau, nici nu se găsesc pe piaţă.