Petroşani

 

Acesta e numele pe care îl cunoaştem cu toţii. Oficial se numeşte însă „Petroşeni”. Este inexplicabil, cum autorităţile româneşti menţin şi impun numele acesta cu rezonanţă turanică, în „eni”, când încă din vremea jugului unguresc, orăşelul acesta era în sufletul şi în inima noastră, a Românilor de dincoace de munţi - Petroşani. Chiar dacă s-a ucis atât de uşor o tradiţie, totuşi simţul elementar al limbii noastre, cât şi analogia cu tipicul toponimiei româneşti, te îndeamnă să spui Petroşani şi nu Petroşeni!

Oraşul cărbunilor, pe care vi-l imaginaţi negru şi murdar, este de o curăţenie rară.

Centrul, o stradă lungă şi dreaptă, ornată cu felinare cochete, e surprinzător de animat. Pe această arteră asfaltată, se înşiră bisericile, primăria, poşta, judecătoria, şcolile şi magazinele principale.

Tot ei, se alătură o piaţă şi un parc miniatural, păzit de bustul lui I. Gh. Duca.

Orăşelul e cel mai important centru din valea Jiului, fiindcă aici se află concentrată administraţia minelor. Astăzi populaţia trece de 17.000 locuitori.

Prosternat la poalele munţilor, se întinde pe distanţă de 2-3 km., pe lângă masivele: Parângul, impunător şi crunt; Mândra (2529 m.), majestoasă şi cu vârful golaş şi Cârja, cu aspectul ei de gârbov uriaş.

De cealaltă parte (Nord), dealuri înalte închid valea, iar prin poienile lor se văd încă ţarcuri şi stâne.

Cocoţate pe râpe şi ascunse după dâmburi, case de lemn, izolate complet de freamătul civilizaţiei din vale, răsar din loc în loc printre trunchiuri răzleţe de fag.

Sunt cuiburile ciobanilor, depărtate de lume, dar mai aproape de cer.

Un pod de fier uneşte gara şi coloniile Societăţii „Petroşani” cu centrul, care e situat deasupra. Acesta traversează liniile de garaj, pe care sunt ghemuite sute de vagoane.

Coloniile muncitoreşti, precum şi Direcţia minelor, se află în spatele gării, pe străzi aliniate geometric.

O locomotivă mică târăşte un şir de vagonete, transportând alimente şi cărbuni, pentru familiile muncitorilor ce locuiesc gratuit în casele puse la dispoziţie de Societatea Petroşani.

Pe zidul sur al unei case observ o tăbliţă cu numele domnitorului Cuza. E cel mai frumos omagiu pentru nefericitul boier din Ruginoasa, precursorul înfăptuirii României de astăzi.

Dacă s-a zis despre Egipt că e un dar al Nilului, tot aşa se poate spune de acest oraş, că e un „dar al cărbunilor”, împreună cu toată viaţa intensă ce se frământă aici şi cu toate clădirile mari şi frumoase.

Petroşanii îşi are „Dâmboviţa“ lui. Se numeşte Maleia şi e un pârâu ce vine vijelios dinspre Parâng, strâns cochet între diguri de piatră recent construite, care i-au domolit zelul revărsărilor de toamnă şi de primăvară.

Mai bine de 2/3 din oraş sunt proprietatea societăţii amintite mai sus, ca şi bazinul carbonifer din întreaga vale. Zeci de kilometri, trenul merge numai prin „imperiul” Soc. Petroşani.

Ceea ce surprinde plăcut pe noul venit e viaţa românească ce se afirmă mai viguros ca oriunde. Străinii, şi înţeleg prin aceştia pe minoritari, sunt foarte modeşti şi aşezaţi, nu plini de sfidare şi provocatori, cum i-am văzut în alte părţi ale Ardealului.

Această atitudine a lor, din care se degajează respectul faţă de naţia dominantă, e datorită,  în mare parte, primatului economic al elementului românesc.

E cel mai bun exemplu şi cel mai puternic argument, că pentru stăpânirea minorităţilor, e nevoie de acapararea comerţului şi industriei, care se găsesc aiurea în mâinile lor.

Femei şi bărbaţi, în minunatul lor port, au chipuri de o frumuseţe şi o puritate dacă, încât par coborâţi de pe Columna lui Traian.

Pe caii lor micuţi, cu şei de lemn, aduc legate de oblânc, burdufuri cu brânză şi desagi cu poame şi alune. Piaţa este în întregime a lor, pe când în restul oraşului, te întâmpină din pragul prăvăliilor, aceleaşi tipuri semite ca şi în alte oraşe, slugarnice şi avare, cu toată puzderia milioanelor grele ce le au în spate.

Munţii domină aşezarea din vale, unde se frământă câteva mii de oameni încovoiaţi de trudă, care n-au răgaz să le admire în tihnă, splendoarea.

E atâta zbucium şi atâta fugă după ban, de parcă ar sta să se surpe pământul.

 

Viaţa socială

 

Interesându-mă de viaţa socială din Valea Jiului, am intrat în vorbă cu preşedintele sindicatelor muncitoreşti. Mă aşteptam să văd în el un revoluţionar, cu ură de clasă, cu sete de sânge; un anarhist, gata oricând să manevreze o maşină infernală, ori să dezlănţuie o grevă generală. Am găsit însă un om ponderat, instruit şi, pe deasupra, un bun Român.

Graţie tactului Soc. Petroşani, muncitorii din Valea Jiului îşi văd de treabă. Li s-au pus la dispoziţie locuinţe cu lumină şi încălzit, în mod gratuit; s-au înfiinţat consumuri de alimente şi îmbrăcăminte, care le pun la dispoziţie cele necesare, de multe ori sub preţul de cost; s-au construit arene sportive mari şi bine amenajate, casinouri, biblioteci, dispensare medicale, băi, etc.

„Casinoul muncitoresc” din Petroşani este o adevărată minune. Monumental şi cu o arhitectură interesantă, degajă un lux sobru. Săli de teatru, cinematograf, dans, restaurant, bibliotecă etc. stau la dispoziţia muncitorilor.

Am crezut la un moment dat că localul acesta e ţinut numai ca obiect de reclamă spre a înşela buna credinţă a vizitatorilor naivi. Spre mulţumirea mea, mi-am dat însă seama că n-am avut dreptate.

În fiecare zi, cum termină lucrul, maeştrii şi muncitorii în costume de seară, îşi petrec repausul la casinou, într-o atmosferă de rară distincţie.

E un nivel de civilizaţie pe care l-am dori atins de întreg proletariatul acestei ţări mari şi frumoase, căreia nu-i trebuiesc prea multe ca să fie fericită.

Casinoul funcţionarilor superiori este însă mai presus de orice critică. Elegant, confortabil şi bine întreţinut, a avut cinstea să găzduiască pe regele Ferdinand, pe M. S. Regele Carol II-lea şi acum în urmă, pe Marele Voevod Mihai.

De când elementul românesc a început să prindă teren, în straturile muncitoreşti au amuţit agitatorii. Ordonaţi, capabili, muncitori şi înzestraţi cu mult bun simţ, au învăţat şi pe minoritarii mai recalcitranţi să-şi vadă de lucru şi de familie, lăsând teoriile anarhice în seama zănaticilor, iar praful de puşcă numai pentru exploatarea minelor...

Ardeleni ponderaţi, Moldoveni visători, Munteni şmecheri şi spirituali, Basarabeni boemi şi Olteni energici au creat un singur tip de muncitor Român. E tipul omului care munceşte şi creează cu îndârjire, cu siguranţă de sine, tipul omului care ştie ce vrea şi pentru ce trăieşte.

 

Ucenici şi străjeri

 

În apropierea atelierelor centrale, se află căminul ucenicilor, cu un utilaj modern, cu viaţă ordonată şi dârză. Absolvenţi ai unui curs inferior de şcoală industrială, sau a patru clase de liceu, învaţă meserie grea, dar bănoasă.

E uimitor, cum poate să se schimbe firea unui neam, numai în scurt timp. Nu de mult, cei cu 4 clase de liceu se făceau „funcţionari” la Stat, dându-şi aere de intelectuali şi trândăvind în mizeria birourilor, ori în praful hârţoagelor de arhivă. Astăzi, sunt simpli „ucenici”, au încredere în ei şi vor să străbată viaţa cu mâna pe ciocan. Educaţia străjerească, spiritul de ordine în care îşi întocmesc lucrurile şi-şi dirijează viaţa, fac din ei elemente de frumoase perspective. Inginerii Georgescu-Gorjanu şi Mareş, iniţiatorii acestei instituţii, şi-au văzut realizat dezideratul formulat în „Cartea Ucenicului”: „Vom scoate din ei oameni disciplinaţi, sănătoşi la corp şi la suflet, muncitori şi stăruitori”.

Cât de mult s-a înrădăcinat crezul muncii, printre viitorii stâlpi ai industriei, se vede dintr-un fapt divers: la examenul de admitere, pentru 40 locuri s-au prezentat mai bine de 300 candidaţi.

 

Atelierele centrale

 

Minunile tehnice ale evului nou pe care ţi le arată uzinele intitulate modest „ateliere” sunt nenumărate, mai ales pentru cei care cred încă în legenda inexistenţii unei industrii româneşti. Însă ceea ce stârneşte uimire e omul, duhul maşinii şi al uzinei.

Poate nicăieri nu eşti pus în situaţia să judeci mai bine calităţile de strălucit tehnician, pe care le ascunde Românul în tezaurul minţii şi sufletului său. Poate, nicăieri nu poţi spulbera mai uşor legenda, care constituie o calomnie pentru neamul acesta, că nu suntem copţi pentru a conduce întreprinderile industriale şi că suntem slabi tehnicieni. Ei bine, cine mai crede că nu putem fi decât ciobani, plugari, avocaţi şi funcţionari, să poftească aici să vadă cum fiii păstorilor fabrică în loc de brânză: fier, fontă şi oţel, mânuind maşini ce constituiesc ultima expresie a progresului tehnic.

Cheia acestui succes am desluşit-o imediat, în afară de considerentele încâlcite din domeniul valorilor latente ce aparţin neamului românesc... E tinereţea care munceşte! E tinereţea care triumfă!

Am ridicat capul cu mândrie şi am privit parcă peste veac viitorul acestei ţări şi al acestui neam. Sufletul mi s-a încărcat de nădejde, ca şi cetina brazilor risipiţi pe culmi, de duhurile iernii.

Cel mai frumos poem al muncii l-am auzit aici, plăsmuit din ritmul ciocanelor, din zgomotul surd al maşinilor, din încordarea muşchilor, a minţii şi a sufletului. Şi tot aici s-a înfiripat mândru, înălţându-se peste coşuri de uzină spre altitudinea olimpiană a munţilor, imnul tinereţii româneşti. Am simţit însă clocotindu-mi în suflet şi revolta, faţă de acei care, din prostie sau din scepticism, ţin departe forţele creatoare ale tinereţii, forţe ce-ar putea aduce cu un ceas mai devreme o nouă cunună pe creştetul mândru al muncii cinstite şi al progresului acestei ţări.

Tineri între 20 şi 35 ani, ingineri şi absolvenţi ai şcoalelor superioare de meserii, îi vezi plecaţi peste maşinile lor, cot la cot cu lucrătorii, încât cu greu îi poţi deosebi pe unii de alţii. E atâta încredere şi atâta suflet în munca lor, încât, dacă la început te-ai mirat cum de pot fi date pe mâna unor copii aceste tezaure tehnice de zeci de milioane, ajungi să te întrebi: „Cum de nu se dau pe mâna unor astfel de copii toate tezaurele de muncă ale acestei ţări?”.

Observam în taină chipurile lor şi citeam pe ele ceva din austeritatea munţilor.

Într-o seară, la un restaurant, am ascultat, involuntar, fragmente din discuţiile lor şi, dacă nu-i auzeam vorbind limba mea, aş fi avut iluzia că mă găsesc într-o ţară de departe.

Vorbeau de maşinile lor, de calităţile şi defectele acestora, de posibilităţile de mărire a randamentului şi de noutăţile tehnice pe care le citiseră în revistele străine la care sunt abonaţi. Iar în altă seară, am găsit la un camarad al lor vreo 10 tineri luând lecţii de limba germană, de la un profesor pe care îl plăteau din economiile lor.

Mi-au explicat că multe tratate de metalurgie, şi poate cele mai bune, sunt scrise în limba lui Goethe. Nu-mi venea să cred că oamenii aceştia trăiesc într-o ţară în care se mai trândăveşte atâta, după blindajul uşilor capitonate!

Ţara nouă îşi croieşte drumul. O vezi parcă proiectându-se în viitor, îi desluşeşti cărări în milenii şi îi admiri pe creştet, nimbul de glorie al stăpânitorilor de noroade.

O ţară cinstită şi muncitoare, în care adevăraţii stăpâni şi-au găsit locul.

Atelierele ce deservesc întreaga industrie din Valea Jiului au luat de scurt timp o dezvoltare extraordinară. În ultimul an, s-au construit ateliere noi, s-au cumpărat maşini de zeci de milioane şi s-au trimis tineri pentru specializare, în străinătate.

Sistemul de organizare al lucrului e bazat pe raţionalizarea producţiei şi pe principiul diviziunii muncii aplicat la maximum. Birouri spaţioase servesc pentru studierea diverselor probleme tehnice, împărţite şi ele pe specialităţi (desen, calcul, proiecte etc.). Înainte de a se inaugura fabricaţia unei anumite piese, birourile au calculat exact până la secundă timpul necesar fabricaţiei ei, posibilitatea de ameliorare şi rentabilitatea.

 

Turnătoria

 

Aceasta e sufletul oricărei industrii, fiindcă aici se plămădesc toate organele maşinilor. Fonta şi oţelul clocotesc în cuptoare electrice. Văpaia lichidă e luată într-un fel de găleţi şi turnată în diverse forme bătute în nisip special.

Ţin să relev un produs unic în ţara noastră, care constituie o minune a evoluţiei metalurgice.

Ştiam, ca şi multă lume de altfel, că fonta lovită cu ciocanul se sparge. Se vede însă, că şi-a modificat calităţile, deoarece, la Petroşani, am văzut obiecte din fontă bătute cu ciocanul fără să se sfărâme, ci numai turtindu-se, ca fierul ori arama! Mi s-a demonstrat imediat că, aplicându-i-se un anume tratament, fonta devine maleabilă, înlocuind cu succes oţelul în multe împrejurări, cu un cost mai redus. Din acest material se fabrică deocamdată fittinguri (coturi de ţevi).

 

Secţiunile mecanice

 

Din cauza diversităţii maşinilor, a gustului cu care sunt aranjate, dar mai ales a ordinii şi a curăţeniei în care se lucrează, ai impresia că te găseşti într-o expoziţie.

O piesă ieşită de la turnătorie trece apoi prin aceste secţiuni, unde i se dă forma definitivă.

Maşini ultramoderne te fac să scoţi strigăte de admiraţie faţă de uşurinţa cu care lucrează fonta, fierul şi oţelul. Pare că duritatea metalelor a dispărut ca prin farmec în vâltoarea lor. În adevăr, nu e atât de uşor să tai o roată masivă de oţel, ca pe o roată de caşcaval şi, în acelaşi timp, să-i faci zimţi cu o precizie ce se ridică până la a zecea mie parte dintr-un milimetru.

Sunt purtat pe rând la fiecare secţie în parte şi observ lucrul minunat săvârşit de fiecare maşină. Astfel, am vizitat secţiile:

1. Autocaloarelor, cari construiesc aparatele cu acelaşi nume, ce servesc la arderea raţională a cărbunilor, fie pentru producerea temperaturii necesare topirii metalelor, fie pentru încălzirile centrale la case. E suficient să amintesc că, dacă fiecare locomotivă de cale ferată ar avea adecvat un asemenea aparat, bietul fochist n-ar trebui să se mai distrugă aruncând cărbuni cu lopata pe foc, ca să întreţină arderea. Autocalorul, aparat construit aici în serie, în mod automat alimentează focul, dozând combustibilul şi producând o ardere perfectă.

2. Secţia construcţiilor, cu maşini la care admiri nu atât puterea lor de a presa, tăia şi freza metalele, cât ingeniozitatea omului. 

3. Atelierele de strungărie, cu ultimele tipuri de strunguri-revolver.

4. Sculăria, secţia unde se fac diverse unelte necesare industriei carbonifere.

5. Cuptoarele termice, cu ajutorul cărora se dă materialelor mai slabe durităţi de oţel, în limita voită.

6. Secţia electricităţii, unde se bobinează motoare, lucru foarte greu şi foarte rar.

7. Laboratorul fizic, care e deţinătorul secretelor bunei funcţionări a întregii industrii. Înzestrat cu aparate de preciziune uimitoare, ce merg până la fracţiuni din a zecea mie parte dintr-un milimetru, aparate pentru încercarea rezistenţii materialelor la lovire şi tracţiune, acesta îţi poate arăta în câteva minute nivelul ridicat la care a ajuns tehnica modernă.

Un fragment dintr-un cablu, pe care au alergat vagonetele cu povară de cărbuni, e adus spre verificare. Din cifrele şi zigzagurile unei diagrame, un tânăr moţ citeşte sentinţa dată de maşina electrică: cablul e bun. O sârmă de 30 milimetri grosime, rezultată din împletirea a 162 firişoare de oţel, rezistă la greutatea enormă de 49.460 kgr.

Copilandrul care săvârşeşte operaţia ar putea, dintr-o simplă neglijenţă sau nepricepere, să arunce în fundul văilor tonele de aur negru prăbuşite de pe cabluri, ori să trântească în adâncul puţurilor de mină ascensoarele cu care coboară în străfunduri scormonitorii comorilor. Dar şi unul şi altul îşi fac datoria. 

Într-o încăpere aproape de fierărie se fabrică radiatoare pentru calorifere. Tabla groasă e presată în forme şi apoi e sudată tot atât de uşor cum ai lipi două bucăţi de hârtie.

Alături de maşinile noi, unele abia montate, tronează încă bătrâna forjă, aducând în modernismul american al uzinei, ceva din aerul vechilor ateliere.

(va urma)

 

Cutia surprizelor

 

Zăresc un tânăr lucrător într-un halat albastru, introducând o scrisoare într-o cutie prinsă pe una din uşile masive. ÎI privesc cu drag şi sunt convins că între pereţii plicului, pe hârtia afumată şi unsă, a închis un chiot de dragoste pentru o fată din satul lui, ori un dor pentru doi bătrâni, pe care nu i-a văzut poate de ani întregi.

O cutie de poştă e o colecţie de bucurii şi de tristeţi. În ea trăieşte efemer tot zbuciumul omenesc.

Ce delicată atenţie pentru fumul şi zgomotul unei uzinei!

Am spus atunci tânărului maestru care mă însoţea:

„E frumos că superiorii au grijă de sufletul dumneavoastră. Dar, când mai aveţi timp de scrisori?”.

Îmi răspunse râzând:

„Dar, cutia pe care o vedeţi, nu e pentru scrisori. E o cutie a ideilor bune. Ea stă la dispoziţia tuturor. Orice om care conduce o maşină îi poate observa defectele şi concepe îmbunătăţiri. Dorinţa i se împlineşte dacă destăinuie gândul cutiuţei de lemn.

Acum câteva luni, un camarad, care lucra cu o maşină abia adusă din Germania, a conceput o modificare, care a fost realizată cu ajutorul miraculos al cutiei surprizelor. Astăzi, maşina are un randament cu mult superior suratelor din patria ei.

Ideile bune sunt chiar premiate”.

Ce secret va fi destăinuit oare cutiei de lemn tânărul cu ochi albaştri, pe care îl suspectasem de slăbiciuni omeneşti?

Când am părăsit curtea „Atelierelor Centrale”, în care clădiri noi aşteaptă să primească botezul fumului de cărbune şi zbuciumul muncii omeneşti, am avut, ca niciodată, sentimentul, că munca, care - excluzând ipocrizia - rămâne totuşi o „penibilă sforţare”, poate închide în sine tot nesfârşitul vis al unui ideal omenesc.

 

Petrila

 

Se află situată la 2 km. Est de Petroşani, pe malurile Jiului Transilvan. E o colonie cu câteva mii de muncitori şi cu o mină al cărui debit trece de peste 250 vagoane pe zi. Dar importanţa deosebită a acestei localităţi i-o dă spălătoria de cărbuni.

Privită din Valea Jiului Transilvan, uriaşa clădire a staţiei de curăţire, cu turnuri ce străjuiesc hăurile, pare o cetate de basm durată de un crai singuratic în sihăstria munţilor.

Aştepţi parcă să răsară arcaşi pe creneluri şi să vuiască văile la sunetul de corn al paznicilor. Se aude însă o sirenă.

O săgeată de aburi ţâşneşte spre înălţimile înmuiate în neguri...

Un tren mic, cu locomotivă electrică, se strecoară ca o larvă, târându-şi ridicolul. 

Cine a comis această ironie într-un peisaj cu proporţii fantastice?..

În cuştile vagoanelor, desluşesc oameni de smoală...

Minerii...

Dar, tot duhul de basm pe care îl evocă depărtarea, se spulberă în umbra zidurilor de beton...

Clădirea întunecată, cu turnuri ce ascund în pântece uriaşe bazine cu apă, are aproape 50 m. înălţime.

Rând pe rând, coboară după cablurile aeriene, ce-au înfruntat culmile şi văile, vagoanele funicularului, vărsând bulgării negri, pentru a li se face toaleta. Şi vin de departe, de la Aninoasa, sat pierdut între munţi, la mai bine de 8 km., să se civilizeze în cea mai mare uzină europeană de acest fel.

Cu trenul sosesc şi alţi candidaţi de la Lupeni şi Lonea, iar baia îi înghite, curăţind cam 320 tone pe oră.

Este imposibil ca pătrunzând în interiorul acestei uzine să nu te năpă-dească fiorii proporţiilor uriaşe. Cred că şi cel mai veritabil fiu al Rinului, în faţa înălţimilor ameţitoare, a turnurilor masive, a maşinilor cu siluete de arătări antideluviene şi a muncii, ce se frământă într-o deslănţuire uluitoare, ar exclama cu entuziasm:

„Das ist kolossal!”.

Opera uriaşă a geniului omenesc te înmărmureşte. E aproape de necrezut că gângania bipedă ce se strecoară infimă în babilonia maşinilor suprapuse, a curelelor de transmisiune, a scocurilor de apă ce vâjâie asurzitor în căderi din etaj în etaj, e creatorul şi stăpânitorul.

Toată operaţia, în complexul acesta de maşini, se săvârşeşte automat. Omul şi-a redus rolul numai la supraveghere.

Desprins de pe cablu, vagonetul se răstoarnă automat, la locul fixat, iar cărbunele, furat de o bandă rulantă, e înregistrat de un cântar şi apoi trecut peste un ciur cu basculare continuă, care alege bucăţile mai mari de 10 cm. Acestea merg direct în vagoanele C.F.R., fără ca mâna omenească să intervină. Sunt cărbunii care mişcă locomotivele pe tot întinsul ţării.

Pietrele ce eventual se găsesc amestecate printre cărbuni sunt îndrumate printr-un dispozitiv în vagonetele ce le transportă înapoi la mină, pentru consolidarea galeriilor şi umplerea locurilor exploatate.

Cărbunele mai mic de 10 cm. e depozitat în imense rezervoare conice, adevărate abisuri negre, de unde e ridicat pe rând de elevatoare şi dus la spălat.

Urc mereu, etaj peste etaj, de nu le mai ştiu numărul. Mă agăţ pe scări de fier pline de praf negru. Pulbere fină pluteşte în aer pătrunzând în pori. Am ajuns în vârful unuia dintre turnurile rotunde, unde stă ascuns un imens bazin conic, răsturnat. Acesta aruncă torentul de apă, din înălţimi ameţitoare. Cărbunii, îndrumaţi pe jgheaburi, sunt furaţi de vârtej şi rostogoliţi vijelios prin scocuri de fier, cu zgomot de cascadă, până deasupra unui alt ciur. Acesta face o nouă selecţionare (sortare), alegând cărbunii până la 3 cm. Cei mai mari sunt duşi de torent spre duşul final, care le dă o strălucire vie, iar cei sub 3 cm. sunt trecuţi printr-o serie de ciururi suprapuse scuturând tot praful carbonifer.

Curentul de apă e ridicat iarăşi în turn, într-un alt bazin, unde apa pătrunde de la suprafaţă în care plutesc particule fine, se scurge, iar cărbunele se depozitează la fundul conului. Dar nici ceea ce se scurge din acest bazin nu rămâne necercetat şi neales. Apa cu praf extrem de fin e condusă spre instalaţia de flotare care scoate cele mai mici firişoare. Până la înfiinţarea acesteia, apa care spălase cărbunii şi care mai conţine multe particule fine era îndrumată spre Jiu, ca să înnegrească unda, pietrele şi malurile, otrăvind vitele care o sorbeau. Câteva sute de tone se pierdeau zilnic. Astăzi ele sunt recuperate şi întrebuinţate la fabricarea brichetelor.

Omul nu lasă nimic să se piardă, iar spiritul lui de economie îi stimulează forţele creatoare, punând la lucru tot spiritul inventiv.

Cărbunele spălat e dus la uscătorie, în nişte tambure mari, rotative, care usucă cam 70 de tone pe oră.

Cărbunele mărunt e introdus apoi în alte tambure unde e supus aşa numitei proceduri de aglomerare. Aici e amestecat cu semicocs şi cu smoală lichidă introdusă prin injectoare, formând o pastă, care e introdusă apoi în nişte malaxoare unde e bine frământată. De aici e transportată de un elevator şi repartizată preselor ce fabrică cunoscutele brichete „Petroşani”, de diferite forme (ovale, cubice şi prismatice).

Acestea pot produce zilnic peste 1.350 tone brichete.

Semicocsul se fabrică din cărbunele brut scos din Valea Jiului (huilă), care e supus la temperaturi înalte, de 450-500 grade C., în cuptoare speciale (Abderhalden). Huila emană toate materiile volatile, transformându-se în semicocsul întrebuinţat la brichetaj. Produsul acesta e încă obiectul de studiu al laboratoarelor. Se trudesc specialiştii să elimine marile procente de sulf conţinute de semicocs, pentru a se putea obţine un cocs veritabil, atât de scump şi de util industriei metalurgice.

Sunt informat că Soc. „Petroşani” a fixat chiar un mare premiu, pentru fericitul chimist, care va putea săvârşi această operaţie. (Aviz amatorilor!).

Încălzindu-se cărbunele pentru a se obţine semicocsul, acesta emană foarte multe gaze, care sunt captate şi duse la distilerie. Din ele se obţin benzolul, gudronul, uleiuri şi smoală. Cu timpul, numai din uleiurile medii s-ar putea scoate aproape 250 derivate, obţinute de industria germană, dintre care amintesc: aspirina, anilinele şi toată gama culorilor.

 

Peştera Roşie

 

Părăsind marile şi minunatele creaţiuni ale geniului omenesc, am urcat cu greu spre coama muntelui, să văd un minunat monument al naturii.

Situată în marginea unei prăpăstii haotice, „Peştera roşie” nu e accesibilă oricui. O potecă îngustă, frântă pe muchii de stânci, conduce spre această ciudată grotă.

Bolţile ei roşii, durate parcă din mărgean, răsfrâng ecouri de catedrală, iar apa ce picură din ele topind reflexele interiorului, pare lacrimă de sânge.

Am părăsit această minune a naturii, îmbrăcată în purpură, cu adânc regret că timpul nu-mi îngăduie să mă urc pe Parâng, să-mi odihnesc o clipă privirile pe marginea unuia din nenumăratele lacuri alpine cu undă cristalină, despre care ciobanii spun că n-au fund!

 

Spre Lupeni

 

Pe Valea Jiului Românesc (Jiul de Vest – n.r.) te îndrepţi spre Lupeni, oraşul minelor cu exploatare ultra-modernă. El închide lanţul bazinelor carbonifere din Valea Jiului. Situat la poalele munţilor, nu se bucură însă de aceeaşi splendidă poziţie pe care o are Petroşanii şi nici de animaţia acestuia, fiind ceva mai izolat.

E o colonie de câteva mii de muncitori, cu case tip, case posomorite, aliniate ca nişte cutii de chibrituri din jocul sărăcăcios al unui copil de miner.

În apropierea gării, s-a rătăcit o piaţă cochetă, cu biserici monumentale, şcoli, cazinou, cinematograf, asfalt şi felinare elegante. E atât de nefirească în decorul sumbru al modestiei proletare, ca o perlă veritabilă în părul soios al unei ţigănci.

Ceva mai departe de oraş, ascunsă ca un cuib de vulturi în sânul munţilor, se înalţă magnifică, uzina Societăţii „Viscoza Românească”, clădită recent şi în curs de montare a maşinilor. Aici se va fabrica mătase artificială şi alte produse în legătură cu aceasta. Mă îndrept spre intrările minelor, guri de iad, haotice şi negre, la câţiva paşi de cochetăria citadină.

Pentru vizitarea minei ţi se oferă costume speciale. Trebuiesc însă şi multe formalităţi care au darul să te plictisească. Pentru evitarea lor, am pătruns în mină printr-o autorizaţie telefonică, îmbrăcând nişte haine de lucrător, murdare şi rupte.

Mi-am tras pe ochi o şapcă de piele lucioasă şi am apucat cârligul unei lămpi de miner.

Am avut atunci sentimentul unei condamnări la muncă silnică. Mi se lăsase pe suflet o povară şi-mi ascultam zgomotul târşit al bocancilor grei, ca şi cum ar fi fost rupt din cadenţa unui convoi de ocnaşi.

Am ajuns la baza muntelui unde se deschid gurile galeriilor. Nu-ţi vine a crede că în fundurile pământului, sub greutatea masivă a muntelui, se frământă viaţă.

Două porţi de lemn, care închid gurile minei, privesc acum lipite de zidurile umede defilarea vagonetelor cu bulgări. Sunt intrările a două mine foarte vechi, numite pe timpuri „Ştefan” şi „Ileana”. Astăzi se numesc galeriile „N. Ştefănescu”, după numele financiarului de curând decedat. Deasupra lor, emblema minerilor, două ciocane încrucişate sunt încrustate în piatră.

Plec pe jos în urma maestrului miner ce avea să-mi servească de călăuză.

Înaltă cam de 4 metri şi ceva mai lată, galeria e construită masiv din piatră şi beton. Linia ei dreaptă se proiectează până departe, unde o înghite întunericul şi unde nu ştiu ce va mai fi.

Înaintăm repede, cu pas milităresc, pe un pod de lemn, sub care se aude vâjâitul puternic al unui curent de apă, provenit din captarea izvoarelor subterane. Lumina slabă, ca o licărire de opaiţ, cernută prin sita de siguranţă, dansează pe ziduri în legănarea lămpilor. Tentacule se frâng în întunericul compact, iar prin bolţi se sparge ecoul surd al paşilor noştri.

E frig. Ridic gulerul hainei îmblănite, pe care la început refuzam s-o iau. Mă echipam doar pentru căldura din adâncuri, nu pentru o expediţie antarctică.

Frigul acesta e cauzat de un curent de aer ce se formează pe întindere de câteva sute de metri, la gura minelor, din cauza diferenţei de temperatură.

Pe măsură ce înaintăm, începe să se simtă căldura din interior, amestecată cu un iz de lemn putred. Întorc capul şi văd departe, agăţată în beznă, ca o decoraţie, lumina zilei din gura galeriei. În faţă, foarte aproape, desluşesc o licărire şi mă trudesc să văd dacă nu e un miraj. Deşi ne apropiem mereu, totuşi nu reuşim s-o ajungem.

„Unde se vede lumina aceea, d-le maestru, e cineva înaintea noastră, care intră în mină?”.

„Nu domnule... Lumina e fixă, dar mai avem până la ea încă vreo 2 km. Te necăjeşte însă iluzia imediatei apropieri şi jocul acesta în care lumina pare aproape şi, cu cât înaintezi, n-o mai ajungi. E un miraj al întunericului din mină, o iluzie optică provocată de întuneric şi gaze”.

 

Pe urmele lui Dante...

 

N-am crezut niciodată în existenţa iadului. Acum, însă, pare că-l văd aievea.

Un Virgiliu negru, cu mustăţi ca două pale miniaturale de iatagan, cu toporul pe umăr şi un Dante zdrenţăros, abia târându-şi bocancii, pătrund în infern, cădelniţând întunericul şi izgonind duhurile, cu două lămpi de miner.

„Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”... Celebrele versuri îţi sună în urechi sacadat. Cu fiecare pas furi o silabă din ele. În ce tumult vor fi fierbând în sufletele celor cărora ursitoarele le-a hărăzit viaţa grea a muncii din adâncuri?...

Ei şi-au ţintuit de mult speranţa, în pragul de lemn din porţile minei, în momentul când au prins coada unui târnăcop şi cârligul lămpii spre a pomi spre necunoscutul adâncurilor. Astăzi, când pornesc spre cutele din sânul pământului, au numai o singură speranţă. Aceea că se vor întoarce nevătămaţi „la ziuă”, cum numesc ei gura de lumină răstignită în poarta galeriei.

Întâlnesc un grup de oameni negri, ce ies din mină şi-i privesc curios ca pe nişte arătări, de pe alte tărâmuri.

„Noroc bun!”.

„Noroc bun!”.

Şi ciudata formulă de politeţe se risipeşte în întuneric, spărgându-se de bolţi. Dar cioburile ei îţi sângerează sufletul.

Norocul poate fi şi rău!

 

Uzina subterană

 

Suntem la aproape 3.000 metri în interiorul muntelui. Prima lumină electrică, aceea pe care o vedeam fugind mereu din faţa paşilor mei, îşi cerne razele printr-un grătar de sârmă.

Galeria se bifurcă.

Încotro? În stânga beznă, în dreapta la fel!... Instinctiv, întorc capul să-mi iau rămas bun de la licărirea zilei, dar n-o mai văd. Parcă au înghiţit-o duhurile minei, sau a ucis-o gnomul ce păzeşte comorile tăinuite ale pământului.

Brusc, galeria se lărgeşte şi un pâlc de lumini răsare în faţă.

În dreapta, sub bolţi măreţe de catedrală, la câteva sute de metri adâncime, şi la peste 3 km. distanţă de gura galeriei, o uzină în plină activitate, pare că sfidează legile firii. E, într-adevăr, o arătare pe care o vezi ridicată din imaginaţia fantastică a lui Jules Verne.

Motoare uriaşe împing aer în interior, aspiră gazele, pompează apa şi produc lumina electrică. Zgomotul lor înfundat izbeşte în duritatea pereţilor de piatră, fără să icnească în haosul galeriilor.

Pornim, dar peste câţiva paşi, un nou rai se desprinde din calea noastră.

Călăuza mea se opreşte în faţa unei guri de puţ, îngustă, încât am impresia că o siluetă omenească, n-ar putea să se strecoare prin ea. După ce-şi aşează lampa, fără nici un cuvânt, începe să coboare pe nişte copci de fier înfipte în pereţii de piatră. Când îi mai văd abia capul, mă invită să-l urmez.

Nu mi-e ruşine să mărturisesc că am avut o strângere de inimă. L-am urmat, încleştând succesiv fiarele scării.

După câţiva metri coborâţi prin beznă, am ajuns într-o galerie largă, cu linii de vagonete duble.

În dreapta şi în stânga se desprind tuneluri noi, întunecate.

Suntem la 4 km. de la intrare. Căldura începe să mă supere. Aerul este încărcat şi greu de respirat. Simt o uşoară usturime în gât şi apoi în piept. Dar pentru atâta lucru, e păcat să nu merg înainte.

Traversez alte galerii şi alerg gâfâind după silueta masivă a omului, în mâna căruia mi-e soarta.

Labirintul negru s-a complicat. Oricât simţ de orientare aş avea, mă îndoiesc dacă aş putea ieşi singur de aici.

În faţa unei schelării de fier, ne scoatem hainele groase pe care abia le mai suportăm şi le aşezăm într-un cuier, lângă un telefon „blindat”.

„Alo... 72... Trimiteţi corfa!“.

Minerul a mai spus ceva, însă convorbirea i-a fost întreruptă de o sonerie cu ton de claxon şi de un huruit prelung. În câteva clipe, corfa a şi sosit. E ascensorul minelor, adică o colivie mare, construită din tablă groasă, având două laturi deschise. Ea aleargă cu viteză ce variază de la 4-8 metri pe secundă, după cum transportă oameni sau cărbuni. Drumul ei e croit prin piatră şi cărbuni, în formă de puţ, pardosit cu ghizduri de lemn.

Ca să-ţi poţi ţine echilibrul, fiindcă cea mai mică deviere îţi poate fi fatală, sunt atârnate nişte cârlige de fier.

Ancorat ca o şuncă într-un galantar, am străbătut vertiginos 60-70 metri, după ce din fugă am surprins galerii din care icnea zgomot şi frânturi de lumină.

M-am oprit într-o larmă infernală. Pereţii se zguduie în trepidaţii violente, iar praful de cărbune îmi pătrunde în nări. Schelării de lemn, sprijină bolţile.

În fine, iată şi pereţi de cărbune.

Bucureşti, Iunie 1938.