|
Nr. 4264, vineri 11 sep 2026, Anul XIX
 .
05.06.2014, 17:49:51 | 0 comentarii | 907 vizualizari
Popas pe Jii (III)
Articole de acelasi autor
de Marian BOBOC
Îngerii minelor
Mă plec pe sub bare de lemn, strecurându-mă printre stâlpii de sprijin, înaintând cu greu spre
fundul gangului. Una din echipele ce perfora la câţiva metri înaintea mea, încetase lucrul. Minerii se odihneau o clipă. Unii scoaseră din coşuleţul agăţat de capătul unei bârne pâine şi mezeluri, începând să mănânce cu poftă.
Eram la câţiva paşi de ei, când o lighioană îmi ţâşneşte de sub picioare. Ridic lampa şi văd pe margini câteva perechi de mărgele iscodindu-mă din umbră. Sunt nişte şobolani hidoşi şi graşi ca nişte porci în ajunul Crăciunului.
Calc cu teamă de parcă drumul mi-ar fi presărat cu grenade şi risc să mă izbesc cu capul de suporţii galeriei. În adevăr, e oribil să simţi sub talpă zbătându-se cea mai oribilă făptură a lui Dumnezeu...
Călăuza mea, care se depărtase, acum mă aştepta. Ştia pentru ce mă oprisem, fiindcă nu eram primul strein ce le călca tărâmurile. Râzând cu
hohot, scoase din buzunar o bucăţică de pâine şi, aşezându-se pe un capăt de bârnă, cu lampa lângă el, începu să-şi cheme puişorii...
Şobolanii îl luară cu asalt, sărind să apuce din mână, ofranda binevoitorului.
Un miner cu bustul gol, pe care se prelingeau şiruri de sudoare neagră, terminându-şi masa, aruncă resturile lângă peretele galeriei. Din învălmăşeala lighioanelor, el prinse un şobolan năpârlit ce abia mai târa după el o coadă lungă şi solzoasă.
„Ăsta e şeful - îmi spuse minerul. Eu îl ştiu de câţiva ani. De câte ori simte miros de mâncare, vine cu toată familia”.
Pentru că eu amuţisem, maestrul miner îmi explică „afecţiunea” lor pentru uricioasele animale.
Şoarecii aceştia sunt „îngerii păzitori” ai sfredelitorilor de cărbuni, care au reuşit să-i domesticească în oarecare măsură, împărţindu-şi hrana cu ei. Sunt mineri care vin cu merinde, special pentru anumiţi şoareci, cărora le-au dat chiar nume.
Cea mai desăvârşită făptură a lui Dumnezeu - omul - are un simţ în minus faţă de şobolanii minelor. Câteodată, în toiul lucrului, când se desprind straturile de cărbuni tăiate cu ciocane speciale, din cauza puternicelor trepidaţii, se întâmplă ca blocuri mari să se disloce din spate, strivind sub ele tot ce găsesc. Nenorocirile sunt adesea evitate de intervenţia promptă a guzganilor.
În general, animalele inferioare au foarte dezvoltat instinctul de conservare. Aici, însă, ele dovedesc un simţ aparte, pe care îl poate invidia până şi stăpânitorul pământului. Datorită acestuia, intuiesc perfect momentul şi locul unde trebuie să se întâmple o prăbuşire. În clipele ce preced dislocarea blocurilor, şobolanii se agită, retrăgându-se prin locuri ferite. Lucrătorii observă şi-i urmează. Nu trece mult şi prăbuşirea nebănuită are loc.
Mi s-au povestit cazuri, în care minerii, cufundaţi în munca lor istovitoare şi asurziţi de zgomot, n-au observat semnalul retragerii, continuând lucrul. S-au întâmplat atunci scene de eroism şi abnegaţie din partea acestor şoareci, care ar putea servi de pildă egoismului omenesc. Minerii au fost traşi cu dinţii de pantaloni şi, uneori, chiar muşcaţi, pentru a li se atrage atenţia şi a-i feri de pericol. De multe ori, însă, au fost striviţi împreună sub blocurile enorme de cărbuni, dislocate din tavanul galeriilor.
Simţul acesta deosebit, cu care i-a înzestrat natura, n-a putut fi lămurit încă de nimeni. Să fie oare şobolanii hărăziţi să asculte înaintea noastră şi să simtă disocierea atomilor? Tot ce poate fi posibil!
N-ar fi singura ironie a creaţiei!
Astfel se explică veneraţia pe care oamenii adâncurilor o au pentru fiinţele acestea. Uciderea lor echivalează cu o crimă. Chipurile de smoală n-ar ezita să-ţi repeadă un târnăcop în ţeastă.
Aici preţuieşti mai puţin decât un şobolan, om care trăieşti afară „unde numai copiii, femeile şi neputincioşii îşi câştigă pâinea!”. Minerii au orgoliul lor, şi tocmai ei, pe care noi îi considerăm „viermi ai pământului”, nutresc pentru noi un dispreţ suveran, deoarece, oricine poate trăi la lumină, fără pericolul de a se prăbuşi cerul pe el.
Printre stâlpi de lemn, oameni îmbrăcaţi sumar, sau chiar cu busturile goale, găuresc stânca de cărbune cu ciocane pneumatice, în genul celor cu care se sparge asfaltul uzat pe străzile capitalei.
Lucrând „în acord”, fiecare îşi are stabilit cubajul unei porţiuni pe care trebuie s-o spargă, s-o aleagă şi s-o încarce în vagonete. În special, piatra se găseşte în cărbuni şi poartă numele de „şist”.
Pe măsură ce se exploatează o fâşie, se mută schelăria, consolidându-se cu piatră golurile rămase, sau se produce o prăbuşire cu ajutorul dinamitei.
Straturile carbonifere sunt împărţite în „orizonturi”, care se suprapun şi care au grosimi de zeci de metri. Între ele se circulă cu ajutorul ascensoarelor (corfelor) prin nişte puţuri adânci, ce duc până la suprafaţă, unde se termină prin turnuri de fier.
Minerul îmi spune că aici ne aflăm la al şaselea orizont.
Mi se face semn să înaintez. Mă sprijin de peretele negru şi desprind uşor cu degetele fâşii de cărbune. Sunt de un negru-verde şi pline de umezeală.
„Acuma domnişorule, să ieşim la ziuă!
„Noroc bun!”.
„Noroc bun!”.
Am coborât prin galeriile înguste, până la staţia corfei. Vagonetele manevrate de un sistem de lanţuri, după ce sunt încărcate, sunt coborâte în galeria principală, de unde le remorchează o mică locomotivă electrică.
„Cât o fi ceasul?”.
„Jumătate la şase”, - răspunse minerul; adică cinci şi jumătate.
Nu-mi venea să cred că mă aflam în mină de peste patru ceasuri.
Mina omoară până şi noţiunea timpului!
Am ieşit la ziuă, dar ziua era în agonie.
Ce alb mi s-a părut întunericul nopţilor de-afară!
Plâng umbrele
Un convoi de siluete negre, cu ciucuri de lumină, răsar din gura minei vecine. Pare un şir de credincioşi, ce şi-au aprins lumânările de la altar în noaptea Învierii.
În legănatul ritmic al lămpilor şi în pasul cadenţat al umbrelor, prinde a se înfiripa un cântec:
„Când plini de colb, cu paşi trudiţi,
Ieşim din mină obosiţi,
Ne doare că o lumea rea”...
Să fie oare mai rea decât infernul din care au răsărit?...
Un vânt aspru izbeşte obrajii, torcând din bolţile crunte, răsuciri de ploaie şi omăt. Cântecul se curmă iute, iar liniştea începe să iasă din coclauri.
Un glas de clopot se îngână cu vântul.
Unde o fi pornit convoiul cădelniţând noaptea cu lămpile lui?
Nici azi nu-mi lămuresc precis sentimentul ciudat ce m-a îndemnat să-i urmez. Ştiu că n-a fost curiozitate! Pasul meu a prins cadenţa, iar lampa, ritmul valurilor de lumină mişcătoare.
Îmi strâng haina udă, fiindcă mă scutură frigul. Pe mâini îmi curg şiroaie negre prelinse după mâneci, iar bocancii s-au îngreuiat, încât abia îi mai urnesc din glodul drumului.
„Măi frate, dă-mi o ţigare!”.
„Iartă-mă, dar nu fumez!”.
Se vede că vorbeam prea dulce, pentru oamenii aceştia obişnuiţi cu asprimea, fiindcă minerul înciudat, a ridicat lampa să-mi lumineze faţa.
„Mă... tu nu eşti de-al nostru!”.
Şi-a fugit de lângă mine, ca de lângă un ciumat.
E absurd, dar o clipă mi-a părut rău că nu sunt cu-adevărat sfredelitor de adâncuri.
M-am pomenit rezemat de gardul unui cimitir, între cruci de lemn strâmbe şi triste.
Umbrele veniseră să închidă groapa unui miner mort într-un accident.
Când glasul preotului pieri în ultimul acord, din gloată se rupe o umbră ca o vedenie. Îşi ridică lampa lui de miner, care l-a purtat prin adâncurile pământului atâta amar de ani, o stinge şi-o agaţă de raclă:
„Ia-ţi frate, singura ta avere de pe lumea asta!”.
În zgomotul bulgărilor de pământ s-a frânt suspinul adânc al umbrelor. O aripă de vânt stinge flacăra lumânărilor.
Un miner trebuie să fie îngropat numai în priveghiul luminii, care l-a călăuzit o viaţă întreagă prin tainiţele negre ale străfundurilor.
Umbra străină de lângă gardul cimitirului a plâns pentru prima oară în viaţa ei!
Aninoasa
Localitate, născută de curând, e situată la câţiva kilometri Vest de Petroşani. Ascunsă între munţi şi dealuri, încât nici nu i-ai bănui existenţa, e izolată complet de calea ferată, care a dat atâta viaţă regiunii.
Aici se află un grup de mine foarte important, cu o capacitate de producţie de peste 250 vagoane zilnic. (Minele Piscu, Priboi etc.).
Sunt primit de câţiva ingineri de o rară amabilitate. D-l inginer Braha, un bucovinean simpatic, îmi explică formaţiunea şi poziţia straturilor, ţinându-mi un adevărat curs de geologie.
În această localitate se află cel mai gros strat carbonifer din întreaga Europă, atingând 100 metri.
Imensa bogăţie din sânul pământului s-a format din vegetaţia bogată a timpurilor antideluviene, pe care revărsarea apelor a ghemuit-o în această depresiune. Aici a fost pe vremuri un lac mare, legat de golful mediteranean, format în nordul Mehedinţiului şi în ţinutul Petroşanilor. Mi se arată chiar câteva fosile găsite în cărbuni, printre care, cochilii de melci şi un conglomerat din piatră de râu, găsit la 200 metri adâncime.
Este cea mai bună dovadă de existenţa lacului prin aceste locuri, în vremurile de mult apuse.
Vagonetele scoase din adâncul minelor, cu duh negru şi cald, sunt agăţate automat pe cablurile funicularului, care le transportă peste creştete de munţi şi peste abisul văilor, până la spălătoria din Petrila.
Funicularul acesta are cea mai mare capacitate de transport din întreaga Europă, putând să ducă peste 10 vagoane pe oră.
O clădire nouă, abia terminată, e înfiptă în marginea unei râpe, pe care s-a făcut plantaţie de pomi şi s-a amenajat o grădiniţă. Sus se află birourile, spaţioase şi curate, iar jos se află băile minerilor şi „lămpăria”.
Pretutindeni, domină icoana Sfintei Varvara, patroana minerilor.
Un tunel lung perforează toată coama unui deal, fiind provenit dintr-o veche galerie de mină care a răzbit din Valea Aninoasei în Valea Piscului.
De data aceasta, pătrundem în mină pe gura puţului principal, ghemuiţi în colivia ascensorului, cu ajutorul căruia se scot şi se coboară vagonetele.
Prin galeriile întunecoase, cai frumoşi şi voinici, târăsc vagonetele încărcate cu bulgări de „aur negru”. Atmosfera e uşor respirabilă pentru că aerisirea se face în permanenţă cu ajutorul ventilatoarelor, care pot absorbi mii de metri cubi pe minut.
Arde!
Suntem la o răspântie de galerii. Întunericul compact abia poate fi atacat de lumina lanternelor noastre. Deodată, un strigăt de alarmă, ne strecoară un fior adânc în inimă: „Arde! Arde!”.
O clipă, am avut viziunea unei catastrofe groaznice. Şi, într-adevăr, ce poate fi mai înfiorător, decât să ia foc galeria unei mine, gazele să facă explozie şi să te transformi în câteva clipe în material pentru fabricat brichete!
Ne-am retras imediat în gura unei galerii părăsite, unde erau depozitate stive de lemn pentru suportul pereţilor. Crainicul înfiorătoarei veşti era lângă mine. Pentru că eu nu ştiam încă ce să cred, se întoarse şi-mi spuse la ureche:
„Mai avem puţin!”.
Nedumerirea mea crescuse la maximum. Oare, oamenii aceştia obişnuiţi cu atâtea pericole nu mai au teamă de moarte? Rostise cu atâta calm ultimele cuvinte, încât începusem să cred că groaza îi atrofiase o parte din sistemul nervos şi că nu-şi mai dă seama de tragicul momentului.
„Arde fitilul dinamitei cu ajutorul căreia se sparge o galerie nouă într-un masiv de piatră” - ne spuse calm inginerul Arghir, după ce ne lăsase câteva clipe, pradă panicii stârnite de miner şi aprinsă de imaginaţia noastră.
Urmară 7 bubuituri înfundate, cu ţiuit scurt şi vibrare de aer. Blocul de piatră se prăvălise în ţăndări, sfârtecat de cele 7 cartuşe de dinamită înfipte în pereţii lui.
Am plecat printre şiruri de vagonete spre grajdul situat în interiorul minei, la câteva sute de metri adâncime. Un mânz, nou născut, zburdalnic şi cu nările în vânt se apropie îndrăzneţ de noi.
„Aceste animale, ne informează călăuza noastră, se nasc, cresc şi de multe ori mor tot în mină, fără să fi văzut vreodată lumina zilei. S-au întâmplat cazuri, când, după ani de zile de viaţă în bezna minelor, caii scoşi brusc la lumină au orbit imediat”.
În zgomotul asurzitor al ciocanelor cu aer comprimat, am pornit spre corfe, cu gândul la tragicul destin al fiinţelor, care pot trece brusc din întunericul efemer în cel etern, fără să bănuiască cel puţin existenţa luminii.
După o vizită prin sălile maşinilor care manevrează intrarea şi ieşirea vagonetelor din mină, am făcut un mic popas la casinoul societăţii. De aici, am plecat spre Vulcan.
Vulcan
Vulcanul e o comună cu o populaţie de aproape 11.000 locuitori, cu străveche aşezare în gura pasului cu acelaşi nume.
Pe aici a fost secole de-a rândul drumul de trecere din Oltenia în Transilvania; pe aici au trecut glorioasele legiuni romane, dinspre Drubetae (T.-Severin) spre Sarmisegetuza. Şi tot pe aici, a călcat pasul lui Mihai Viteazul, în drum spre curtea imperială de la Viena.
Români voinici, cu pletele învolburate sub căciulă, au toţi chipul lui Horia, cum ni-l arată vechile stampe. Pe cai micuţi, ori în căruţe încărcate cu ciubere, trec agale pe drumul strâmt, furişat pe malul Jiului.
O turmă se răsfaţă pe dâmbul unui deal. Ciobanul rezemat în bâtă, ne priveşte cu o nepăsare revoltătoare, cum priveşte şi viaţa care se frământă în jurul său.
În faţa ochilor ni se desfăşoară un tablou rar: O turmă de oi, risipită pe deal, păscând printre coşuri le uzină şi un cioban în sarică, cu fluerul înfipt la chimir, la doi paşi de fabricantul unui instrument de război.
Un zid de beton desparte viaţa patriarhală, cu toată poezia ei şi cu acel parfum de veche puritate, de uzina ce făureşte cea mai nouă născocire a omului modern - masca de gaze.
Numai în timp de doi ani, s-au construit, în umbra marii uzine electrice, şi s-au pus în funcţiune fabricile necesare apărării naţionale.
Societatea „Antigaz” şi „Acticarbon”, două emanaţiuni ale Soc. „Petroşani”, au pus aici nebănuită temelie de muncă în folosul neamului.
S-au cumpărat ultimele tipuri de maşini, s-a format personal de specialitate şi se lucrează neîntrerupt la desăvârşirea operei începute.
E de remarcat că aici se fabrică complet toate piesele din care se compune masca de gaze pe care o scot în serie.
Materialul brut se găseşte aproape în întregime în ţara noastră. Se importă cauciucul brut, care se prelucrează tot aici, într-o fabrică cu posibilitatea de a lucra orice fel de obiecte cauciucate şi impermeabile.
Cărbunele activ ce formează filtrul măştilor, e fabricat aici în uzinele „Acticarbon”, care mai lucrează şi decoloranţi.
Diviziunea muncii e aplicată la maximum. Fiecare piesă, cât de neînsemnată, trece prin multe operaţiuni şi verificări, care mai de care mai minuţioase.
Conştiinciozitatea executării pieselor, a montării şi a verificării, priceperea cu care sunt conduse lucrările şi zelul pe care îl depun harnicii muncitori şi ingineri, au drept rezultat crearea unuia dintre cele mai perfecte tipuri de mască contra gazelor, din câte se întrebuinţează astăzi în armatele moderne.
Întreg personalul, fără nici un fel de excepţie, de la portar şi până la directorul general, e de origină etnică românească. Am văzut aplecaţi, peste maşinile lor miraculoase, Români în straie ciobăneşti, lucrând cu o abilitate uimitoare.
Câtă putere de muncă, cât talent şi câtă inteligenţă ascunde neamul acesta simplu, nu se poate vedea mai desluşit ca în valea Jiului.
Pe defileu
Cu greu îşi poate imagina cineva tot farmecul sălbatic degajat de minunatul defileu al Jiului. Pasul acesta, cunoscut sub numele de Surduc şi Lainici, nu-şi are asemănare. E o frumuseţe aproape ireală, un peisaj strivit de înălţimi, de hăuri adânci şi de linişte dumnezeiască.
Apele Jiului, clocotind în fund de văi, se rostogolesc sfâşiate de colţii duri ai stâncilor pe care încearcă să le biruie, cum au biruit în mii de ani şirul munţilor în care şi-au tăiat albia prăpăstioasă.
Şoseaua Petroşani-Tg. Jiu se furişează pe maluri, profitând de rupturile croite de ape. Uneori e atât de îngustă, că două maşini nu pot trece una pe lângă alta.
Cu toate consolidările făcute de mâna omenească, dese surpări întrerup calea şi nu e rar cazul, când te opreşti în faţa unei stânci rostogolită în mijlocul drumului.
În pereţii de stâncă, din loc în loc, se văd scobituri de grotă, în care poposesc căruţe munteneşti în jurul focului. Arareori, din prispe abrupte, spumegă cascade, repezindu-şi apele spre vâltoarea văii.
Pădurile bătrâne, cu trunchiuri scor-buroase, povestesc parcă drumeţului din vremile apuse.
Vechea graniţă era situată pe malurile unui pârâiaş ce traversează şoseaua spre albia Jiului. Se mai văd încă ruinele casei grănicereşti şi urmele barierei de pe fostul teritoriu unguresc. Un stâlp cu două aripi mai poartă sub vopseaua românească dată acum mai bine de 20 de ani, culorile drapelului strein.
Dincolo de podeţ, înfipt adânc în stâncă, un ţăruş de fier a purtat cu mândrie drapelul românesc pe care veneau să-l admire cei „de dincolo”, cărora nu le era îngăduit să-l aibă la ei acasă.
Scări şi schelării de lemn se urcă temerar prin prăpăstii, spre guri de tuneluri colţuroase, abia străpunse.
Se lucrează de zor la construirea căii ferate Bumbeşti-Livezeni, care va lega Petroşanii cu Tg. Jiu şi întreg bazinul carbonifer, cu Dunărea.
Rarii călători prin aceste meleaguri poposesc o clipă în umbra monumentului ridicat pe malul stâng al Jiului, în amintirea generalului erou Dragalina, ucis aici în timpul marelui război, pe pământ oltenesc, la doi paşi de graniţa Ardealului pentru care lupta.
Şi când priveşti negurile crunte ale munţilor, misterul prăpăstiilor şi al pădurilor seculare, simţi parcă moartea pândindu-te din cine ştie ce ungher. Dar, nu moartea groaznică, ci topirea lentă a fiinţei tale în neant şi pulverizarea ei în liniştea sublimă de care se izbesc câteodată, frânturi din clocotul apelor.
Am trecut în plaiurile Gorjului, bătrânul ţinut oltenesc în care toată firea parcă-ţi povesteşte de răzmeriţa lui Tudor şi-a pandurilor săi.
Un grup de ţărani, în costumele lor albe pe cari şerpuiesc înflorituri de şiret negru şi de ţărănci cu opregi (fote), purtând marame de borangic, lungi până ’n pământ, coboară de pe povârnişuri, spre tihnita aşezare monahală a Sf. Schit Lainici.
În sălbăticia munţilor, departe de orice lumească aşezare, în liniştea profundă în care tronează dumnezeirea, lângă clocotul vijelios al apelor cu viituri negre, evlavia boierilor străbuni, a durat temelie de închinăciune pentru Slava Celui de Sus. N-am văzut ctitorie mai bine situată în sânul naturii şi, deci, mai aproape de cer!
Pisania de deasupra uşii, ne spune că:
„În zilele prea luminatului Domnului nostru Eon Gheorghe Caragea Voevod, cu blagoslovenia prea iubitorului de Dumnezeu episcopului nostru Galaction şi cu osârdia şi cheltuiala acestor ctitori s-au făcut acest schit” (Urmează numele boerilor).
„În 1817 Augost 1, s-au săvârşit cu zugrăvitul”. Chipurile prea fericiţilor boieri se văd încă zugrăvite pe pereţii schitului, alături de sfinţi, cu vestmintele zgâriate şi cu ochii scoşi de trupele duşmane în timpul marelui război. Aici îşi făcuseră grajd pentru cai. Urmele cuielor, de care îşi priponiseră dobitoacele, se mai văd încă pe feţele mucenicilor şi ale nu ştiu căror jupânese cu cinste de ctitorie.
În pridvor, pe poale de straie boiereşti şi odăjdii de sfinţi sunt zgâriate numele barbarilor ce-au ţinut să-şi imortalizeze vandalismul.
Povestesc călugării de minunata Evanghelie ferecată în argint, pe care au furat-o vrăjmaşii, fără să ştie blestemul greu cu care era dăruită.
Cartea aceasta, dăruită de „dumneaei coconiţa Anita Argetoianca”, de soţul ei „Costandin Argetoian”, de „clucerul Şerban Oteteleşian” şi alţii, era dată cu groaznic legământ:
„Blestemat să fie de Dumnezeu cine o va lua, de unde oi da-o eu şi nu o lăsa-o de pe cuvântul meu” (1824).
Blestemul coconitei Argetoianca şi al celorlalte cinstite feţe boiereşti, încrustat în argintul greu, al scoarţelor, a ajuns o întreagă împărăţie, ai cărei soli au pângărit altarul şi au smuls cartea sfântă din tihna acestuia.
Schitul Lainici a găzduit pe Tudor din Vladimirii Gorjului, care se refugiase aici urmărit de Turci, după cum ne spune Aricescu în „Istoria Revoluţiei române din 1821”.
Mungescu (unul din prietenii lui Tudor- n.a.) chiamă pe egumenul schitului Lainici ce se întâmplase a se afla atunci în Jiu; îmbracă pe Tudor în vestminte călugăreşti, îi dete un paşaport cu nume străin pentru trecerea sa peste frontieră; şi îl recomandă apoi egumenului a-l ţine ascuns în „numitul schit până va trece pericolul”.
Turcii nu l-au găsit şi nici nu ştiau de existenţa acestui sfânt locaş la care se ajungea cu greu pe cărări ascunse, fiindcă pe acele vremuri nu exista şosea. De necaz însă, au ars conacul lui Tudor din Cerneţi, iar şeful lor - Capugiul - „întâlnind pe marginea Dunării un ţăran, îi tae capul şi-l duse la paşa din Rusciuc, asigurându-l că acesta e capul lui Tudor. Prin acest expedient, trimisul turc scăpă capul său”. (Aricescu).
După războiul cel mare, schitul a stat 2 ani pustiu. Astăzi, e bine îngrijit, iar în faţa lui se construieşte arhondăria cu sprijinul Soc. „Petroşani” şi al altor binevoitori.
Maşina coboară încet prin şerpuirile şoselei, spre Bumbeşti.
Viaductele căii ferate, aproape ter-minată în părţile acestea, îşi aruncă arcurile uriaşe peste prăpăstiile Jiului.
Un ciobănaş doineşte din caval un cântec haiducesc. E doară din patria vesti-tului boier Iancu Jianu!...
Munţii se pierd încet, încet, în dealuri stâncoase şi golaşe, din care creşte apoi un imens platou. Dar umbrele înălţimilor mă urmăresc încă. Îmi întorc privirile şi le văd creştetele topindu-se în spuma norilor. Dacă, la început, m-au înfricoşat, acum simt răscolindu-se şi crescându-mi în suflet toată dragostea neamului meu, pentru ocrotitorii săi de veacuri.
Versurile cioplite în cremene, ale poetului Aron Cotruş, îmi vin pe buze şi le rostesc ca pe o rugăciune, îngânat de apele Jiului:
„Ai noştri sunt aceşti munţi pietroşi, mănoşi, cărunţi, căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer noi le-am deschis adâncurile de-aur şi de fier şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger.
Noi le-am spintecat uriaşele pântece, noi le-am proslăvit frumuseţile’n cântece şi le-am cunoscut sufletul şi furtunile mai bine ca ori şi cine”... (Sfârşit)
Bucureşti, Iunie 1938.
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Pe aceeasi tema
 
Alege să o susții! 
Promovare
 Publicitate
 Newsletter
|
Copyright © 2008-2026 ZVJ. Toate drepturile rezervate.
Ziarul Văii Jiului | De neoprit
