Această grupare de meseriaşi cunoscută sub numele de (sarbadari) s-a angajat să apere oraşul. Ei au baricadat toate străzile oraşului lăsând libere doar intrările câtorva dintre ele. După ce duşmanii au pătruns în oraş, s-au trezit atacaţi de peste tot, fără putinţa de a fugi undeva. Cu acest prilej ei au pierdut 2000 de oameni, cei scăpaţi teferi rupând-o la fugă în cea mai mare dezordine şi debandadă. În primăvara lui 1366 emirii Timur şi Husein au pornit cu oaste spre Samarkand. Mascându-şi perfect intenţiile, ei s-au prefăcut a fi prieteni ai locuitorilor oraşului. I-au invitat pe conducătorii (sarbadarilor) în corturile lor pentru a le mulţumi şi a le oferi daruri, dar aceştia au fost măcelăriţi până la unul.

În 1370 între cei doi emiri a izbucnit o serie de conflicte, Timur Lenk reuşind să-l ia prizonier pe Husein şi să-l ucidă. Acesta însă nu se putea proclama han pentru că nu era urmaş  de-al lui Cinghiz Han. S-a mulţumit însă cu titlu de Mare emir.

Pentru a-şi putea consolida puterea, Timur a pus la cale o serie de războaie de cucerire. La început a ţintit spre Asia Centrală, în 1368 el a reuşit să cucerească ţinutul Horezm o parte a actualului Uzbekistan. Timur Lenk a luptat mult şi cu Hoarda de Aur numi­tă şi Hanatul Hipceak. El a strâns o armată imensă cu care a reuşit să o cucerească în trei etape: 1389, 1391 şi  1395. Cu ocazia ultimei expediţii armata sa a ajuns până la graniţa Rusiei. După anul 1380 Timur a întreprins sistematic expediţii împotriva Iranului, Azerbaidjanului, Gruziei, Siriei şi Asiei Mici, expediţii care aminteau prin cruzimea lor de Cinghiz Han. În armata Balaurului, cum i se mai spunea lui Timur Lenk, domnea o disciplină de fier. Soldaţii purtau cămăşi de zale şi coifuri, avea fiecare câte două săgeţi uşoare cu zbor rapid pentru distanţe scurte şi două pentru distanţe lungi, precum şi o sabie persană. Fiecare călăreţ avea un cal protejat cu zale. Mâncarea armatei se compunea din fructe uscate, alimente din făină, orez, iar turmele de animale care însoţeau armata îi asigurau acesteia cantitatea necesară de lapte şi carne proaspătă. Carnea era completată cu vânat. Meseriaşii erau transportaţi în căruţe iar armamentul greu – aruncătoare de pietre şi obiecte arzânde – erau transportate pe cămile. Nu erau mulţi cei care se puteau lăuda că l-au văzut pe Timur zâmbind sau râzând. Creierul lui lucra mereu cu turaţia maximă. Cu toate că nu ştia să scrie şi să citească, Timur vorbea persana şi turca. Nu suporta prostia. „Un duşman isteţ este mai puţin periculos decât un prieten prost”, spunea el. Nu ştia ce înseamnă iertarea. Întâlnindu-l după ani pe cel care îl rănise cândva la picior, l-a împuns pe acesta cu zeci de suliţe. Călăreţul care rămânea în urma unităţii lui era pus să mărşăluiască desculţ, ducându-şi pe umăr încălţămintea (ghetele) pline cu nisip…

Timur Lenk avea trei principii să nu lupţi niciodată pe pământul ce care-l stăpâneşti; să nu ajungi niciodată în defensivă; să ataci cu iuţeala şi cu cruzimea vulturului. „Duşmanul trebuie pus în genunchi mai înainte de a pricepe ce se întâmplă cu el”, spunea el. Nu schimba niciodată ordinul dat. Era crud cu laşii, fricoşii şi cu cei slabi, pe cei curajoşi îi acoperea cu onoruri şi daruri. Era milostiv – pare ciudat, nu? – cu locuitori oraşelor care i se predau fără luptă. 

Timur Lenk era unul dintre precursorii războiului psihologic. În prima zi pe cortul lui era înălţat un steag alb, semn că viaţa adversarilor va fi salvată dacă se vor preda fără luptă. Steagul roşu însemna că dacă vor deschide porţile oraşului vor fi protejate vieţile cetăţenilor de rând, căpeteniile urmând a fi executate. În fine, steagul negru însemna că următoarele trei zile vor fi ucişi în chinuri groaznice toţi locuitorii. La Sivas, în Turcia, a dat ordin să fie îngropaţi de vii 4000 dintre apărătorii oraşului; la Bagdad au fost ucişi din ordinul lui 80.000 de oameni. Nu împărţea puterea cu nimeni (străin), îndată ce cucerea un nou teritoriu încredinţa conducerea acestuia unuia dintre fiii sau nepoţii săi. Timur Lenk era un jucător remarcabil de şah. Când i-a murit fiul cel mare el a rămas multe zile în faţa tablei de şah. 

Pentru a fi perfect informat, a creat o reţea de spioni cum n-au fost multe, alegându-şi detectivii dintre meseriaşi, fachiri, astrologi chiar şi dintre prostituate şi cerşetori.

(Va urma)

Petru Bolog - Cimpa