De la mijlocul săptămânii trecute, de joia trecută, mai exact, când s-a ajuns cu asfaltarea a trei kilometri şi ceva din DJ666 care urcă în Pasul Vâlcan, drumul acesta a ajuns un fel de transalpina mai mic. Pe bune, chiar aşa l-au numit cei care, aproape zilnic, dar mai ales în zilele de week-end, îl parcurg, fluierând, cu maşina.

 

Mai greu

e acum să ajungi până mai sus de telegondolă, acolo unde stratul nou de asfalt se îmbucă, să zic aşa, cu vechea porţiune de drum, lungă de 800 de metri, asfaltată cu ani şi ani în urmă. Porţiune de drum care s-a lăsat îngrijorător de mult în câteva locuri. Asta, ca să nu mai zic de asfaltul deja degradat şi de gropile care au pus stăpânire pe drum imediat cum intri pe el din sensul giratoriul de la Dincă şi pe care n-ai cum să le eviţi, pentru că sunt crescute una lângă alta.

 

Porţiunea pe care s-a turnat

un strat de asfalt şi care, fireşte, urmează să fie acoperit de cel de uzură măsoară în lungime aproape 3,8 kilometri. Şi, cum sigur ştiu că, de unde asfaltul nou se pupă cu cel vechi şi până la Dincă, sunt 1,8 kilometri, e clar că nu mai trebuie să întreb pe careva dacă se va asfalta şi porţiunea asta care-i vai de ea. Proiectul, prezentat presei cu turle şi trâmbiţe, vorbea de 7 kilometri, deci e clar că şi porţiunea aceasta este băgată în cărţile facerii. Acum să trec la băieţii care au tras la asfaltare.

 

Fără exagerare, dar

toţi cei pe care i-am auzind vorbind despre asta au numai cuvinte de laudă referitoare la societatea care execută lucrarea şi la angajaţii care lucrează în Pasul Vâlcan. Nu ştiu dacă, aşa cum se vorbeşte, între firma aceasta şi preşedintele CJH există vreo relaţie mai deosebită, dar ceea ce am văzut eu şi toată lumea este că s-a lucrat, nu glumă. Nu ştiu cine ar fi anticipat că, acum, în iulie, asfaltarea, chiar numai cu un strat, putea fi gata. Adevărul este că oamenii au tras şi au profitat de fiecare oră din zilele în care nu a plouat. Începeau lucrul la şase dimineaţa şi plecau de la drum doar după zece seara. Autospecialele cu asfalt urcau gâfâind câte două-trei o dată, aşa că s-a putut munci nemţeşte.

 

Acum, utilajele

asfaltatorilor sunt trase lângă Crucea lui Bogdan, iar la lucru, la Trecătoarea Lupilor, am găsit doar echipa care execută rigole. Operaţiunea a început de jos, iar până acum băieţii au terminat de făcut mai bine de un kilometru de rigole. Tânărul inginer constructor Ovidiu Oprea, cel care-i coordonează, spune că mai au de lucru încă doi kilometri şi ceva. Adică lungimea rigolelor va fi egală cu cea a drumului asfaltat. Un termen sigur al finalizării operaţiunii nu-mi poate da, pentru că, la fel ca şi în cazul celei de asfaltare, totul depinde de vreme. Dacă plouă nu mai pot face nimic, fiindcă apa le-ar spăla betonul proaspăt turnat. 

 

Nici băieţii lui Ovidiu nu cască

de plictiseală. CIF-ele cu beton vin una după alta, aşa că momentele libere pentru o ţigară sunt rare sau aproape că lipsesc. Şi în cazul lor, timpul de lucru este zi lumină atunci când e senin şi din cer nu pică strop de ploaie. Şi ei trag tare, fiindcă, odată terminate rigolele, revin asfaltatorii, pentru a aşterne stratul de uzură, vor apărea, apoi, montorii care vor asigura cu parapeţi metali­ci zonele din curbele deosebit de periculoase şi, apoi, cei care-i vor trasa indicatoarele rutiere. Şi, la sfârşit de tot, desigur, domnii de la judeţ care vor tăia panglica inaugurală şi se vor lăuda electoral cu mândreţea de drum de munte asfaltat.

• 
• 
•