Istorici, geografi şi gânditori ai antichităţii, fie ei greci, latini sau egipteni – s-au pus de acord, peste secole, în ceea ce priveşte, lista monumentelor celebre de acum mai bine de două milenii. În bună măsură, învăţaţi ca Herodot cel ce i-a descris pe geto-daci, ca fiind „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”, sau Antipater din Sidon, ambii îşi bazau „clasificările” fie pe ceea ce au văzut în propriile călătorii, fie, în cea mai mare parte, pe mărturiile călătorilor eleni. Şi chiar dacă marele zid chinezesc exista deja în anul în care Filon din Bizanţ făcea descrierea acestor monumente (preluată din secolul al XVII-lea de Alattius) el nu este inclus în clasificarea minunilor arhitecturilor antice dintr-un motiv foarte simplu: lista se referă la universul cunoscut grecilor, adică la lumea elenistică şi la cea care intra în contact direct cu ea. De aceea, patru dintre monumentele antice sunt greceşti, două sunt egiptene, iar numai unul provine dintr-un spaţiu ceva mai îndepărtat, din câmpiile de pe malul Eufratului. Oamenii de ştiinţă se străduiesc deja de sute de ani să pătrundă miracolul antic, miracolul construcţiei Marii Piramide de la Gizeh. Zeci şi zeci de presupuse tehnici au fost puse pe hârtie, dezbătute şi nu de puţine ori, probate prin diferite metode moderne, pentru a vedea dacă ar fi putut fi va­labile atunci. Şi probabil că zeci de ani de acum înainte se vor face speculaţii cu privire la acest subiect. 

Ideea de a constitui o listă a „celor şapte minuni” nu este nicidecum una modernă. Încă din antichitate s-a simţit nevoia de a clasifica marile monumente. După unii oameni de ştiinţă, istorici cifra 7 se apropie cel mai mult de perfecţiune. Aproape la cel de mult ca „unicul unu”. Şapte sunt zilele săptămânii care au încununat creaţia lui Dumnezeu. Şapte sunt înţelepţii din vechime, fiicele lui Atlas (cel care ţine pe umerii lui cerul). Pleiadele sunt tot în număr de şapte. Şapte sunt şi virtuţile (dar şi păcatele de moarte…). În fine, tot şapte sunt şi minunile lumii. Şapte monumente de arhitectură de excepţie care, prin dimensiunile şi soluţiile lor tehnice şi arhitectonice, au fost considerate nişte înfăptuiri excepţionale. 

Acum două milenii şi jumătate, întâlnim o primă referire la acest subiect în „Historiai” („Isroriile”) lui Herodot. Fiind originar din Halicarnas, pe Herodot îl putem bănui de un sentiment de patriotism local, fiindcă una dintre cele şapte construcţii promovate a fost monumentul funerar al regelui Mausal. I-au urmat la rând Callimarchus din Cyrene (sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului al III-lea înainte de Hristos), bibliotecarul şef al muzeului din Alexandria, care în lucrarea sa, „O colecţie de minuni ale lumii”, făcea referire la aceeaşi listă. Nu ştim dacă nu a funcţionat cumva şi în cazul lui „patriotismul  local” – două dintre minuni: Farul din Alexandria şi Marea Piramidă de la Gizeh fiind egiptene.

Documente: „Magazin Istoric”, reviste şi presa vremii. 

Va urma 

 

Pertru Bolog-Cimpa