|
Nr. 4264, vineri 11 sep 2026, Anul XIX
 .
02.10.2009, 13:16:20 | 0 comentarii | 655 vizualizari
Monica Iacob-Ridzi: Voi avea un copil!
Articole de acelasi autor
de Ziarul Vaii Jiului
Am rugat-o pe Monica Iacob-Ridzi să ne vorbească despre familia sa şi despre cum a trecut, alături de soţul său, Tiberiu Iacob-Ridzi, peste momentele grele din cariera sa, din ultima perioadă. A venit la întâlnirea noastră ţinându-şi soţul de mână, şi tot astfel, cu mâinile împreunate ca doi îndrăgostiţi, au stat întreaga oră în care am vorbit, toţi trei, despre familie şi despre miracolele care apar în viaţa celor ce se iubesc.
Tango: Cum arată prezentul dumneavoastră? Greutăţile din planul carierei s-au reflectat asupra vieţii de familie?
Monica Iacob-Ridzi: Greutăţile din ultima perioada ne-au făcut să vedem viaţa cu mai multă profunzime, să ne facem mai mult timp pentru noi şi pentru familia noastră. În ultimii 12 ani am petrecut mult timp unul departe de celălalt, dar aş putea spune că depărtarea mai mult ne-a apropiat. Puţinele momente pe care le petreceam împreună erau trăite la intensitate maximă, iar noi am reuşit să ne bucurăm de fiecare clipă. Iar acum de greutăţile din ultima vreme în mod sigur vom trece mult mai repede...
Tango: S-a întâmplat ceva special?
M. I.-R.: (Zâmbeşte). Sunt însărcinată! Voi avea un copil! Nu am spus încă nimănui, am păstrat taina asta ca pe o minune, de care ne-am bucurat noi mai întâi. Pentru că este o minune, cred că aşa a vrut Dumnezeu, să ne facă să ne oprim o clipă din goană şi să ne gândim la lucrurile cu adevărat importante. Şi să avem dreptul la un nou început.
Tango: Deci nu era planificat, nu vă doreaţi să se întâmple acum?
M. I.-R.: Ne-am dorit dintotdeauna un copil, dar probabil că stresul sau viaţa destul de dificilă pe care am avut-o în ultimii ani au făcut să nu fie pentru noi o prioritate. Ni-l doream foarte mult, dar nu-l planificaserăm acum, nici nu ne gândeam la aşa ceva. Dar este voinţa lui Dumnezeu. Noi, oricum, nu ne simţeam împliniţi fără un copil, nu eram fericiţi pe deplin. Acum vom avea pentru cine să ne luptăm.
Tango: Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră şi de cât timp sunteţi împreună?
M. I.-R.: Împreună suntem de 12 ani.
Ne-am cunoscut în Petroşani, căci suntem amândoi din Valea Jiului. Aveam 20 de ani, eram în primul an de facultate, şi eram într-un cerc comun de prieteni, pentru că aveam preocupări comune. Noi ne-am cunoscut, de fapt, la dansuri populare, făceam parte amândoi dintr-un ansamblu folcloric. Şi chiar am dansat împreună şi am fost în turnee în multe ţări din lume.
Tango: Şi cum v-aţi început relaţia, cum v-aţi dat seama că v-aţi îndrăgostit unul de celălalt?
Tiberiu Iacob-Ridzi: Eu îmi amintesc că am invitat-o într-o după-masă la pizza. Şi primul lucru care m-a uimit la ea a fost că mi-a spus, cu mult înainte să ajungem la restaurant: „Bine, dar plătim jumate-jumate“. Nemţeşte! Pentru mine a fost un şoc, nu mai păţisem aşa ceva. Eu o invitasem, aşa că era normal să plătesc eu. Dar ea era sobră, era clar că voia să fie distantă, independentă... Iar asta m-a atras şi mai mult la ea.
Tango: Aşa aţi fost educată, să fiţi independentă? Care era atmosfera în familie?
M. I.-R.: Cred că părinţii mei au vrut să mă obişnuiască de mică să mă descurc singură. Am fost un copil foarte aşteptat şi iubit, mai ales că mama îşi dorise, de fapt, mai mulţi copii, trei-patru. Dar nu a putut să aibă decât doi, pentru că a născut prin cezariană, şi a rămas foarte greu însărcinată, cu tratament... Şi pe noi, cei doi copii - eu am un frate mai mare -, ne-au crescut ca pe lumina ochilor, am fost copii iubiţi, doriţi şi răsfăţaţi. Dar în tot acest răsfăţ era mereu prezentă şi ideea că pentru a avea bani trebuie să munceşti, niciodată nu-i primeam fără să facem ceva pentru ei, deşi aveam posibilităţi financiare peste medie. Ne-au trimis în tabere, excursii, nu ne-au ţinut lângă ei toi timpul, oricât de mult şi-ar fi dorit să ne ofere o protecţie 24 de ore din 24. Şi ne-au lăsat şi să ne descurcăm singuri. Ne lăsau să plecăm cu câte o sumă de bani să vadă dacă ne putem descurca, dacă ştim să-i gestionăm... Şi, bineînţeles, am fost crescuţi cu credinţă în Dumnezeu de mici copii, şi am fost învăţaţi să ne ferim singuri de pericole.
Tango: Ce profesii aveau părinţii dumneavoastră?
M. I.-R.: Tatăl meu era inginer. Spun „era” pentru că a murit, iar acesta este un capitol nespus de dureros din viaţa mea... Mama mea este economist.
Tango: Şi dumneavoastră din ce familie proveniţi, domnule Tiberiu Iacob-Ridzi?
T. I.-R.: Am un frate mai mare decât mine şi care, actualmente, trăieşte în America. Tatăl meu a lucrat la mină, ca şi bunicul meu, de altfel, iar mama mea a fost tehnician constructor. Provin, deci, dintr-o familie simplă, de oameni care au muncit o viaţă întreagă. Şi atunci, sigur că educaţia pe care am primit-o a fost una mai cazonă, eu şi cu fratele meu a trebuit să ne descurcăm mai mult singuri, pentru că părinţii erau la serviciu. Noi eram cu cheia de gât, şi cred că multe familii din România, în perioada aceea, erau în aceeaşi situaţie.
Tango: Revenind la relaţia dumneavoastră, totuşi, nu mi-aţi spus cum a fost momentul acela în care v-aţi îndrăgostit unul de celălalt... În seara aceea, când aţi ieşit în oraş?
T. I.-R.: Eu atunci am simţit ceva special, atunci mi-a atras atenţia cu adevărat, atunci s-a declanşat ceva în mine.
Tango: Cum era domnişoara de atunci, cum arăta, cum v-o amintiţi?
Tiberiu Iacob-Ridzi: Arăta foarte bine, avea părul mai lung ca acum, şi era foarte sobră.
Tango: Mai sobră ca acum?
T. I.-R.: Cred că da, un pic mai sobră. (Râd) Sau mai distantă, ca să nu zic sobră. Dar, cu toată distanţa pe care o păstra, mie mi s-a părut că în ochii ei zăresc ceva special...
Tango: Şi dumneavoastră vă amintiţi, totuşi, un moment în care v-aţi dat seama că dumnealui va fi bărbatul pe care-l veţi alege?
M. I.-R.: Momentul acela nu a fost în aceeaşi seară şi pentru mine. Eu mi-am dat seama că va fi ceva deosebit puţin mai târziu, când ne cunoşteam deja de câteva luni, aproape un an... Eram după primul turneu în care am fost plecaţi eu dansurile populare, un turneu în care dansaserăm împreună.
Tango: Era un partener bun de dans?
M. I.-R.: Da, un partener minunat, dansa mult mai bine decât mine şi, de fapt, el m-a învăţat! El este şi coregraf, îi învăţa şi pe alţii, şi m-a învăţat şi pe mine să dansez.
Tango: Şi acum mai dansaţi împreună?
T. I.-R.: La nunţi şi la alte evenimente la care participăm ca invitaţi.
M. I.-R.: Uneori ne îmbrăcăm în costume populare când sunt sărbători locale, şi dansăm cu localnicii. Ne simţim foarte bine atunci.
Tango: Şi cum aţi luat decizia să vă căsătoriţi? Aţi cerut-o de soţie, a fost un moment festiv?
T. I.-R.: Mi-a fost foarte greu să le spun părinţilor, tatălui ei. Nu aveam curaj. Tatăl ei era foarte sobru şi foarte impunător, şi atunci mi-a fost foarte greu... Am încercat de vreo câteva ori, în mai multe seri la rând, să spun ce aveam de spus, dar n-am avut curaj! Şi după mai multe încercări, mi-am luat inima în dinţi şi am spus, totuşi, într-o seară când eram toţi la masă, la ei acasă.
Tango: Şi ce răspuns aţi primit?
T. I.-R.: N-am primit un răspuns clar, da sau nu. Dar pentru mine a fost totul limpede de atunci. Acceptul Monicăi îl aveam deja.
M. I.-R.: Am făcut o nuntă ca-n poveşti! O nuntă adevărată, aşa cum orice fată şi-ar dori. În care am respectat toate tradiţiile. Am avut o rochie superbă, pe care Tibi nu a văzut-o înainte de nuntă, aşa cum era tradiţia. De fapt, noi nici n-am locuit împreună înainte de căsătorie. Iar el m-a trecut pragul, în noaptea nuntii, şi a fost ca si cum am fi început, împreună, o nouă viaţă, mai frumoasă. Iar după nuntă ne-am apropiat şi mai mult. Ne-a legat enorm faptul că am locuit împreună, că ne-am cunoscut cu adevărat. Dar, în primul rând, ne-a apropiat faptul că am studiat împreună Dreptul, că am fost colegi la cea de-a doua facultate, că am învăţat împreună, că am crescut amândoi. Asta ne-a legat foarte mult.
Dar şi faptul că, de când ne-am cunoscut, ne-am implicat împreună în politică.
Cu siguranţă, vom reuşi să îmbinăm toate planurile vieţii noastre.
Tango: N-a fost o presiune asupra vieţii de familie faptul că eraţi în politică şi că eraţi vizibili într-o lume care nu-i prea bine văzută?...
M. I.-R.: Nu, dimpotrivă, pe noi ne-a unit faptul că făceam amândoi politică. Este adevărat, uneori am avut şi dezamăgiri, multe cauzate de oameni de care ne-am înconjurat la un anumit moment şi în care am avut încredere. Dar au fost şi satisfacţii, în toţi aceşti 12 ani de politică, şi ele ne motivează să mergem mai departe, cu bună-credinţă.
Tango: Nu v-aţi gândit niciodată să renunţaţi, să fugiţi în lume şi să trăiţi doar pentru familia pe care o aveţi?
M. I.-R.: E greu să renunţi când oamenii au aşteptări de la tine. Nu e corect să-i laşi pe cei care şi-au pus speranţa în tine să fie dezamăgiţi. Eu am fost aleasă, în 2008, într-un colegiu uninominal, cu peste 50 la sută din voturi, aproape 14500 în total... Deci au fost 14500 de oameni care şi-au pus speranţa în mine! Dacă aş renunţa, i-aş dezamăgi pe ei, şi ar fi nedrept.
Tango: Dar acum, după ce o să vină copilul, cum vă gândiţi că va fi viaţa dumneavoastră?
M. I.-R.: Cu siguranţă, vom reuşi să îmbinăm toate planurile vieţii noastre. Vestea că voi avea un copil deja m-a făcut să-mi schimb modul de a gândi, şi ştiu că, având un copil, mă voi simţi împlinită şi voi avea şi mai multă putere pentru tot ceea ce fac. Vă asigur că voi fi şi o mămică exemplu, dar nu voi renunţa la politică, pentru că nu vreau să-i dezamăgesc pe cei care m-au creditat cu încrederea lor.
Tango: Ce v-aţi dori să fie copilul, fată sau băiat?
T. I.-R.: Eu îmi doresc băiat, dar, nu ştiu de ce, simt că va fi fată.
Tango: Şi dumneavoastră?
M. I.-R.: Orice. Noi ne-am dorit dintotdeauna doi copii, un băiat şi o fată. Şi mi-am dorit întâi un băiat şi după aceea o fată, pentru că eu am un frate mai mare şi am simţit mereu protecţia lui. Dar nu mi-ar părea rău nici dacă aş avea întâi o fată şi ulterior un băiat. Bine, recunosc, m-aş fi bucurat enorm să fie gemeni, dar nu sunt!
Tango: Cum v-a anunţat că veţi fi tată?
T. I.-R.: Am sunat-o într-o zi şi i-am spus că poate nu ajung în week-end-ul următor în Bucureşti, că trebuie să plec undeva... Şi ea mi-a zis: „Bine, dar vino, totuşi, joi, şi poate nu o să mai pleci”. Şi am venit joi.
Şi, într-adevăr, n-am mai plecat.
M. I.-R: Aşa e, a venit joi şi n-a mai plecat. Dar cred că a simţit că e ceva important, Dumnezeu l-a adus.
Tango: V-aţi făcut griji, ca alte femei, că vă veţi strica silueta, că o să vă fie greu să vă reveniţi?
M. I.-R.: Normal că te gândeşti, ca femeie, şi la asta, dar cred că un copil merită orice sacrificiu. Şi cum eu, în general, ca structură, m-am gândit mai puţin la mine şi mai mult la cei din jur, pentru mine asta nu este o problemă. Nu mă sperie nici faptul că nu voi mai avea aceeaşi siluetă, nici faptul că-mi voi reveni, poate, mai greu. E o chestiune de ambiţie şi sunt foarte ambiţioasă de fel. Şi atâta timp cât voi dărui foarte multă dragoste copilului - şi am de unde, slavă Domnului! -, cred că voi reuşi să depăşesc greutăţile legate de naştere şi pe celelalte care vor apărea pe parcurs.
Tango: Dar acum vă simţiţi rău, cum se simt femeile la început de sarcină, aveţi greţuri, ameţeli?
M. I.-R.: Da, mă simt rău în fiecare zi, nu pot să mănânc aproape nimic, nu mai pot să beau nici apă, iar medicul deja a început să îmi facă perfuzii. Însă mă asigură că aceste stări vor dispărea la un moment dat, şi eu număr zilele şi am încredere că va fi bine...
T. I.-R.: Eu câteodată mă simt neputincios că nu pot face nimic ca să-i treacă răul, mai ales acum în situaţia asta când trecem printr-o perioadă mai delicată.
Tango: Aţi fost la ecograf, aţi văzut copilul?
M. I.-R.: Da, chiar azi am fost.
Tango: Şi cum a fost experienţa, aţi fost împreună?
M. I.-R.: În ultima perioada am fost împreună în fiecare săptămână la ecograf. Şi am fost chiar astăzi, şi am văzut inimioara copilului. Am văzut-o cum bate, cum se mişcă... Şi atunci când vezi inimioara copilului tău îţi trece şi răul, îţi trece şi teama... Într-o secundă, nu mai simţi nimic altceva decât emoţie, decât bucurie...
Tango: Cum vă simţiţi cu două inimi?
M. I.-R.: Având răspunderea a două vieţi, dar şi bucuria a două destine. E un miracol. Începe o nouă viaţă pentru mine, pentru noi amândoi, o viaţă mai frumoasă decât tot ce a fost până acum. Şi înţeleg că Dumnezeu îţi ia anumite lucruri, dar îţi dă altceva în schimb...
Interviu preluat din revista TANGO, nr. 50 - octombrie 2009
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
 
Alege să o susții! 
Promovare
 Publicitate
 Newsletter
|
Copyright © 2008-2026 ZVJ. Toate drepturile rezervate.
Ziarul Văii Jiului | De neoprit
