Când stelele se nasc, când stelele pier/ Le dăm lumina şi partea de cer/ Înzestrăm necunoscutul din noi/ Şi acum şi pururi şi-apoi/ Fluturii-s schimbaţi în clipe/ Şi plecările-s plecate...

(Partea noastră de cer, P. Stângă)

 

Am pornit la drum, părăsind frumosul munte Gura Potecului în jurul orei 7 dimineaţa. Trebuie să mărturisesc că încă din fragedă copilărie am fost pasio­-naţi de drumeţii pe cărări de munte, iar acum la bătrâneţe, prin bunăvoinţa camaradului meu Carol, mereu ne bucurăm de această pasiune. În ce ne priveşte, ne aflăm la o vârstă la care avem nevoie să ne consumăm energia ca să simţim că trăim, aşa că ne-am dăruit cu entuziasm pasiunii noastre - drumeţia montană.

Răcoarea dimineţii, aerul curat, fără ceaţă, aspirat de plămânii noştri dădea vioiciune în trupurile noastre încât nici nu simţeam greutatea rucsacurilor. Încet-încet, în pas domol avansam pe o cărare ce şerpuia printre brădui pe care din loc în loc erau prinse panglici roşii spre bordo. Aceste panglici aveau rolul de marcaj al traseului. Fapt ce l-a bucurat mult pe partenerul meu de drumeţie. Ne oprim. Soarele cu razele lui mângâietoare ne încălzea plăcut trupurile. Sprijiniţi în bâtele de alun, fără a da jos rucsacurile, Carol îşi consultă ceasul. „Tom, este ora 9:30. La ora 10 propun să facem un popas de 15 minute, popas fără tutun să dăm voie plămânilor noştri să respire-n voie. Eşti de acord?”. „Propunere aprobată, domnule Robin. Fără tutun, fără şnaps”. „Şnapsul te moleşeşte şi cere apă mai multă”. „Bine, bine, zgârcitule, şnapsul la masa de prânz când popasul va fi mai lung”. Ne continuăm drumul culegând din mers ciuperci comestibile, pe alese (luam numai pe cele mai tinere). „O să vezi, dragă camarade, ce tocăniţă bună am să prepar pentru masa de prânz”. „Taci, şugubăţ bătrân, nu mai zice nimic, nu te mai lăuda că, uite, mă faci să salivez şi să înghit în sec!”. „Bine, ai puţină răbdare, mult nu mai e până la ora 13:00, o să-ţi demonstrez”. Tot vorbind, tot lăudându-mă într-ale artei culinare, se făcu ora 10. Am ales un loc de popas de 15 minute, făcându-ne comozi, lăsând rucsacurile care ne-au încălzit puternic la spate. Ei, de-acum intră un al treilea personaj, de fapt un obiect, în relatările mele: telefonul buclucaş. În timp ce camaradul meu culegea câte-o afină, o ciupercă, în loc să stea să se odihnească. Bag sama se gândea la tocăniţa de ciuperci propusă de mine. Eu verific dacă am semnal la telefonul mobil. Semnal avea la maxim. L-am sunat pe Dan Codrea, directorul ziarului „Săptămâna Văii Jiului”, ştiindu-l în spital. M-am bucurat mult când am auzit că a fost externat şi că se simte mai bine. Aşişderea a fost şi din partea lui, bucurându-se de telefon, urându-ne sănătate la amândoi şi să avem grijă unul de altul auzind că-l sun de pe traseul montan Gura Potecului - muntele Zmida - Sălaniile şi Poiana Muierii. Apoi, fiecare, am vorbit cu familiile noastre anunţându-le că suntem bine, voioşi şi sănătoşi în locul unde ne găsim. Am închis apoi telefonul pentru a nu se descărca bateria. Urcam în pas vioi pe coama muntelui Zmida. În stânga noastră spre nord, în plan îndepărtat, vedeam munţii Tărtărău, în vale - apa Frumoasei unduindu-se liniştită spre barajul de acumulare de la Mănăstirea Oaşa. „Doamne, camarade Carol, câtă frumuseţe este în jurul nostru! Flori încântătoare de diferite culori! Iar noi avem ocazia să le admirăm, să le mirosim şi să-i mulţumim  Creatorului pentru aceste lucrări pe care le face an de an atât de bine”. „Dragă Tom, tu ştii că noi nu am dejunat, nu am mâncat nimic de dimineaţă? Eu parcă aş mânca ceva”. „Nicio problemă. Jos rucsacurile, camarade, şi imediat se rezolvă”. Am scos din rucsac două pateuri, doi ardei graşi, două roşii şi o pâine feliată. „Sarea a-i scos-o?”. „Nu e nevoie. Pateul de ficat are sare. Sarea dăunează organismului, colega. Poftă bună! Camarade, ce zici? Luăm, totuşi, un şnaps?”. „Mânci calule ovăz? Cu plăcere, dar numai unul”. Am băut şnapsul după care cât ai zice peşte au dispărut pateurile, ardeii şi roşiile. „Ei, dragă Petre, acum pot să merg cu tine până la Vâlcea şi înapoi peste munţi”. Ne-am săltat rucsacurile în spate voioşi şi cu Dumnezeu înainte. Tot mergând şi privind frumuseţile din jur, din depărtări, am ajuns la izvoarele din muntele Sălanelor. Am hotărât ca în locul acesta să facem un popas mai lung, unde să ne şi pregătim masa de prânz, fiind ora 13:30. Caut telefonul mobil. Ia-l de unde nu-i! „Camarade Carol, îi bai. Bai cu „b” mare! Telefonul meu l-am lăsat acolo unde am mâncat pateurile”. „Păi, nu-i niciun bai, ne întoarcem după el. Sigur îl găsim. Ne întoarcem, dar rucsacurile le lăsăm aici, fără ele mergem mai repede!”. 

 

Petru Bolog - Cimpa