Cer scuze domnului Ioan Dan Bălan, cel mai important scriitor petrilean al acestor timpuri (după mine), şi îl asigur că nu i-am „furat”, în prezenta pagină, niciuna din „minciunile” lui. Știu că sus-numitul e de obicei vulnerabil la umorul care îl „atacă” pe el (un creator local, ca reacţie la o epigramă de a mea, mi-a ripostat că l-am jignit. Nici pe departe! I-am răspuns: „Nu te-am jignit. Numai te-am făcut de râs!”. Ceea ce nu e tot aia). În acest sens, ca să revenim la oile noastre, i-am dedicat prietenului meu Petre B. (nu Petre Braiţ) o astfel de epigramă care, de fapt, ar putea foarte bine să fie strigătură, ceea ce îl apropie de originea lui, dar care l-a pus pe supărare:
Strigă-o tânără băciţă
Foarte blondă la blăniţă:
„Să vii Petre pe la noi
Că n-avem măgar la oi!”

„Poate cioban” a ripostat el. „Nu – i-am răspuns eu, cioban au”. A trecut o lună şi el nu mai vorbeşte cu mine. Ceea ce îmi aminteşte de o strigătură, absolut nefardată, ca de la mama ei de acasă:
Bă, cioban nefericit,
Taci, că aşa e mai bine!
Că băciţa i-o iubit
Doar pe măgar… şi pe tine!

Nu ştiu cum a reacţionat măgarul, dar ciobanul a fost foc şi pară pentru nefericita alăturare. Și acum, aspecte minore de la o nuntă majoră: alaiul nuntaşilor se oprise, într-o duminică dată pe nunţi (una mai „hecicheşă” ca ailaltă), în faţă la „fotograf”, unde nunta trebuia imortalizată pentru posteritate (ca să nu zic veşnicie). Și în timp ce protagoniştii principali se aflau în studio, pregătiţi pentru imortalizare, figuranţii şi personajele episodice jucau în faţa sediului „Foto”, sub auspiciile unui simplu fluier, jocuri de doi, de patru sau de opt, piperate cu strigăturile de rigoare, una mai inspirată ca ailaltă. Prima a fost luată în tărbacă, principala personajă feminină, mireasa, care nici măcar nu era de faţă (doar de spate):
„Mireaso, după ospăţ
î-i pune haia pe băţ!”

Perechile se învârteau în ritmul fluierului, dar cei de pe margini au prins aluzia. Cei care aveau simţul umorului, bineînţeles. Ceilalţi, de unde? A urmat la rând mirele, din start puţin cam controversat, dar aflat, cu acest prilej, în centrul atenţiei:
„Bucuros îi mirele
Că-i încâlce firele!”

Umor discret. Poate puţin vulgar, dar vulgaritatea era finuţ mascată de rimă şi ritm. Bineînţeles, n-a scăpat nici naşa mare, o tipă cu mare trecere în societate, dar care putea fi foarte uşor „dezbrăcată” de învelişul ei na­tural:
„Fericită-i naşa mare!
Nici nu mere la căcare!”

Scuzaţi ultimul cuvânt, da’ n-a fost cu intenţie şi nici nu putea fi înlocuit cu altul, fără să facă praf rima! A urmat consortul ei, naşul mare, căruia i s-a imputat (ca să nu spun reproşat) o scăpare personală în societatea de zi cu zi:
„Naşul mare nu-i fălos,
Pe cât e de băşinos!”

Bine, sunt de acord, i se putea spune, la fel de bine, flatulatist, să dea bine, da’ nu dădea. Cum ar fi venit strigătura în prezentarea modernă şi conform dicţionarului?
„Naşu mare-i pesimist
Că-i şi acum flatulatist!”

Totul nu s-a oprit aici, că nunta e întotdeauna o piesă cu foarte multe personaje:
„Naşa mică e credulă,
Îi stă gândul tot la… muncă”

Ultimul cuvânt l-am pus noi. De la noi. Să salvăm impresia artistică. Atât cât se mai putea salva. Am încercat acelaşi lucru şi la naşul mic, cu spe­ranţa că va dona şi el o bere, două, acolo:
„Naşul mic e pus pe fapte
Chiar de este papă-lapte!”

Staţi că n-aţi scăpat! Sunt atâţia de luat în vizor şi fotograful mai avea de lucru, că fără nunţi era falimentar. Deci, a urmat socrul mare
„Socrule, de nu faci faţă,
Mergi şi vinde-o la piaţă!”

Subtil. Strigăturile sunt, de regulă. pline de subtilităţi şi poeţii ăştia, autoh­toni, au o imaginaţie debordantă:
„Soacra mare n-are fală
Decât dacă este goală!”

Probabil (ca s-o luăm pe varianta logică) dezbrăcată ar fi arătat mai bine. Dar mă gândesc cu groază cât timp ar lua dezbrăcatul ei. Chiar şi din punctul de vedere eminamente artistic, socrul mic, care micţiona în spatele clădirii, nu scapă nici el de gura ălora:
„Naşul mic nu e bărbat
Dacă nu s-a îmbătat!”

Naşul mic termină operaţiunea de eliminare a reziduurilor şi confirmă cele relatate de dansatori printr-o cimilitură proprie:
„Băutura nu e rea
Dacă ai bani pentru ea!”

Și încheie cu o chiuitură care pune pe fugă cel puţin trei câini comunitari (nu pot să le spun maidanezi, că mă muşcă. Au şi ei orgoliul lor canin). Apoi protagoniştii termină pozele şi ies la rampă:
„La mireasă, pe la râu,
Pătrunjelu-i pân’ la brâu!
Bată-l sfântu’ pătrunjel
Nu te poţi… vederea de el!”

Eu am scris-o cum trebuie dar ea a fost făcută publicabilă prin deformarea sensului iniţial, cu un cuvânt de re­zervă. Mirelui îi scapă printre dinţi:
„Mireas-o bună la toate
N-am răbdare pân’ la moarte!”

şi ceilalţi după el:
„Mire dragă, ai răbdare,
Că doar este fată mare!”

Deşi mireasa este mică la stat şi nu pare prea încântată de strigături. Da’ ce să facă? Altele n-are.
Apoi, pe margine, se iţeşte fosta iubită a mirelui, care priveşte şovăielnic şi ascultă aşişderea:
„Fă Mărie! N-ai ce face!
Mirele s-o dus şi pace!”

Mărie dispare în mulţime. Dansa­torii asudă din greu, tropotind în ritmul strigăturilor. Nunta se apropie de partea finală. Nu mai rămâne nimic. Ba. Mai rămân strigăturile, striga-le-ar toţi să le strige. Până la strigarea finală!

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.