“Zeii ţes nenorociri oamenilor, pentru ca gene­raţiile viitoare să aibă ce cânta”, zice legendarul Homer, prin suta a opta înainte de Hristos. Nu e mirare că de sub tăvălugul greu al faptelor şi al uitării îşi extrage logosul seva şi înflorirea.

O asemenea înflorire şi monument în calea uitării istorice ridică Lev Tolstoi prin romanul epopeic Război şi pace. Scriitorul provine

dintr-o familie nobiliară, de ofiţeri de carieră, pe linie paternă, cu rădăcini nemţeşti: tatăl contele Nikolai Tolstoi, fiul colonelului Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a luptat în Războiul Patriotic din 1812, şi mama, Maria, fiica unui general bogat, care aduce cu ea întinsa moşie Iasnaia Poliana (Poiana Luminoasă). Lev Nicolaevici se naşte aici, la 28 aug./9 sept. 1828, după ceilalţi fraţi, Nikolai, Dimitri şi Serghei. Mama îi moare când el nu împlinise nici 2 ani; mai târziu, moşia aceasta îi va rămâne lui ca zestre. Părăseşte limbile oriental-arabe, facultatea de drept şi, în 1851, se înrolează în armata rusă ce acţiona în Caucaz. În ianuarie 1853 trece examenul de cadet şi devine subofiţer de artilerie. Intră în vâltoarea fără raţiune a istoriei. “Războiul este ceva atât de nedrept şi de păcătos, încât cei care luptă se străduiesc să-şi înnăbuşe glasul conştiinţei”, scrie în Jurnal (6.I). În anul următor, din primăvară până în toamnă, este transferat în Armata de la Dunăre. De la Bucureşti îi scrie mătuşii sale, contesa T. A. Ergolaskaia: „Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, obligaţia de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez…”. La 5 iulie, îi recapitulează acesteia “amintirile din Silistra”: ”Ca să spun adevărul – ciudată e desfăşurarea de a privi cum se omoară oamenii unii pe alţii, şi totuşi şi dimineaţa şi seara priveam, din căruţa mea, acest spectacol. Şi nu numai eu”. Este delegat într-o inspecţie prin Moldova, Muntenia, Basarabia, consemnează în Jurnal sau în scrisori date despre localităţi şi oameni, despre poporul de aici ce “seamănă cu poporul rus, cu bunul popor rus”. La începutul lui noiembrie pleacă din Chişinău, prin Odessa, la Sevastopol, spre a participa la Războiul din Crimeea. Timp de un an participă sau are în faţă scenele de bătălie. “Am plâns când am văzut oraşul cuprins de flăcări şi steagurile franceze pe bastioanele noastre…” (2.IX). Ele trec în ciclul povestirilor despre Sevastopol (Sevastopol în decembrie 1854, Sevastopol în mai 1855 şi Sevastopol în august 1855). (Mai târziu, aici i s-a ridicat un monument.)

Se retrage din armată, în 1856, pentru marea armată a artei şi fumosului. (La vârsta de 34 de ani, în august 1862, se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Berg, de 18 ani, fiica unui medic din Moscova, care i se dedică cu totul, dăruindu-i 12 copii, precum patriarhilor biblici, şi îl ajută la îngrijirea celor spirituali, copiindu-i şi şi recopiindu-i manuscrisele. Război şi pace îl transcrie de 7 ori!)

La 35 de ani, la jumătatea vârstei după David, ca şi Dante cu Divina Comedie, Tolstoi începe scrierea capodoperei Război şi pace, din 1863 până în 1869, timp de 6 ani, nepregetând nimic pentru a reface şi crea o lume după chipul celei “aevea”, cum ar fi zis Eminescu, Războiului pentru Apărarea Patriei din 1812, după care un an să fie al său, de odihnă, precum ziua a şaptea a Domnului. O mare însufleţită de popoare se mişcă de la apus spre răsărit şi, simetric, de la răsărit spre apus, la începutul secolului al XIX-lea. O campanie militară cum istoria nu mai cunoscuse de la Marea expediţie a lui Xerxes asupra Elladei, înainte cu vreo cinci sute de ani de era noastră, şi consemnată în Istorii de Herodot din Halicarnas, participant direct la confruntare. Campaniei recente îi revine “însufleţirea” lui Tolstoi. Şi unul şi altul aparţin popoarelor învinse la început şi triumfătoare în cele din urmă. Istoria, de obicei, o scriu victorioşii – de-ar fi s-o mărturisească şi învinşii! – şi o citesc cei ale căror conştiinţe se afundă în crize. Tolstoi, însă, are experienţa proprie din Războiul Crimeei şi perspectiva creatorului, paralaxa necesară pentru a măsura evenimentele istorice petrecute în urmă cu o jumătate de veac. 

După zece ani, de la experienţa proprie de pe câmpul de luptă, Tolstoi revine cu acelaşi unghi de privire asupra războiului, de implicare şi şter­gere a conştiinţei subiective a individului, dar cu nuanţări şi adânciri în filosofia istoriei: de percepere a iraţionalităţii fenomenelor istorice şi de mare dificultate în găsirea fundalului legic al raţiunii lor. (va urma) (Dumitru VELEA)

 

Ceea ce anterior nota în Jurnal “rimează” cu o frază de început a volumului III din Război şi pace: “…războiul începu; se produse adică un eveniment potrivinic oricărei raţiuni şi firi omeneşti îndeobşte.”(Război şi pace, II, ESPLA, Buc., 1959, p. 7). Nimic nu-l poate motiva şi în acelaşi timp războiul se petrece. Raţiunea acţionează viclean, mai ales în istorie, surprinsese Hegel. Şi Tolstoi se vede descumpănit în faţa modului paradoxal de manifestare în istorie atât al individului, de conştient şi inconştient, cât şi al omenirii cu istoria sa cu tot. “Conştient, omul trăieşte pentru sine, dar serveşte în mod inconştient ca armă pentru atingerea ţelurilor istorice ale întregii omeniri.” Şi invers: “Istoria, adică viaţa inconştientă, colectivă, viaţa de roi a omenirii, foloseşte pentru sine fiecare clipă a vieţii împăraţilor ca pe o armă în atingerea ţelurilor ei.” Se ajunge astfel, sub aripile paradoxului dintre două viziuni istorice, de recurs la divinitate sau la raţiune. “Inima ţarului e-n mâinile dumnezeirii” şi “Ţarul nu e atlceva decât sclavul istoriei.”(op. cit., p. 9).

După 50 de ani de la Războiul pentru apărarea Patriei, perspectiva creatorului sporeşte în claritate, devine îndestulătoare pentru judecăţi şi instituiri artistice. “Acum, făptuitorii anului 1812 au încetat de mult să mai existe, interesele lor personale au dispărut fără de urmă şi în faţa noastră n-au rămas decât rezultatele istorice ale acelor vremuri.” (op. cit., p. 83). Sau: “Povestirile şi descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, fără excepţie, de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, disperarea, durerea şi eroismul ruşilor. În realitate însă, n-a fost aşa. Nouă ni se pare că aşa s-a întâmplat, pentru că vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii, şi nu vedem toată puzderia intereselor personale, omeneşti, de care lumea acelei vremi era preocupată. În realitate însă, interesele acestea personale ale prezentului prevalează în aşa de mare măsură faţă de interesele generale, încât din cauza lor nu se simte niciodată (ba chiar nici nu se observă de fel) interesul general.” (op.cit. p. 325). Individualurile s-au şters, determinaţiile se văd ca prin ceaţă şi universalul îşi arată din când în când chipul. (E loc de amintit ampla demonstraţie pe care o face Adam Schaff, în cartea Istorie şi adevăr, după un secol (1970) privitor la sporirea gradului de obiectivitate şi de circumscriere a adevărului istoric odată cu creşterea perspectivei istorice, luând ca bază de cercetare Revoluţia Franceză.) Tolstoi are perspectiva unei jumătăţi de veac, a sporirii obiectivităţii, dar poartă şi greaua subiectivitate a privirii evenimentelor istorice din partea celor ce-au învins; are posibilitatea surmontării dificultăţilor prin asumarea înmulţitelor teorii asupra istoriei într-un secol cunoscut ca aparţinând istoriei, dar şi întâmpinarea altor greutăţi specifice instituirilor ontologice ale artei pe teritoriile învecinate, aride, ale reflexivităţii. Însă la acestea se adugă beneficul împlinirii unei rare matrice ontologice: arta trebuie să recupereze individualul din perspectiva universalului şi să-l particularizeze; teoriile privind cauzele în istorie, luând coloratura romantică sau realistă, se îndreaptă fie spre personalităţi şi geniu, fie spre individualităţi şi mase; în filosofia ştiinţei, străluceşte misterios, ca rezolvare a unei întinse zone a miserului, calculul infinitezimal şi integral; iar scriitorul surprinde posibilitatea trecerii studierii istoriei de la cauze la legi; şi pare a adăuga şi dimensiunea religioasă, de taină ortodoxă, a nemuririi sufletului. Alegerea sa, care în adânc nu este decât o alegere cu sine, asupra sa, se îndreaptă către individual şi individualităţi, către infinitezimal si nemurirea sufletului, chiar dacă teoretic se scufundă în paradoxuri, practic însă se salvează prin împlinirile artei. Ce coincidenţă a istoriei şi a artei, a modului lor de acţionare şi a destinului subiectului şi creatorului lor!

Către individual şi individualităţi, cu alte cuvinte, către viaţa cu bogăţia şi precaritatea ei. Deşi se porneşte de aproape, din nemijlocit, drumul înseamnă o întoarcere, o mijlocire a ceea ce a fost cândva nemijlocit. Cu şi prin fiecare individ acţionează liberul arbitru şi necesitatea, fiecare om are o “viaţă personală” proprie conştiinţei şi o “viaţă elementară” ce aparţine legilor raţiunii lumii, consideră Tolstoi. Privitor la cauze, “câtă frunză şi iarbă”, şi ele apar ca adevărate şi false. “Cu cât ne adâncim mai mult în cercetarea acestor pricini, cu atât ni se dezvăluie mai multe şi fiecare pricină luată în parte, sau un lanţ întreg de cauze, ne apar deopotrivă de adevărate, judecate în ele înşile, dar deopotrivă de false prin lipsa lor de însemnătate şi din punctul de vedere al incapacităţii lor de a determina (fără contribuţia tuturor celorlalte cauze cu care se îmbină) evenimentul întâmplat.” (op. cit., p. 8). Iar “oamenii mari”, oricât ar fi de mari sau de universali, apar din acest din punctul de vedere doar ca “etichetele care dau numele evenimentului” (op. cit., p. 10) şi se deăzvăluie că “au fost cu toţii nişte instrumente involuntare ale istoriei şi au făcut o ispravă al cărei sens le era ascuns, dar foarte de înţeles pentru noi.” (op. cit., p. 83). Sau altfel spus: “Numai o acţiune inconştientă dă roade şi omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înţelege niciodată semnificaţia. Şi dacă încearcă să o înţeleagă, ajunge la sterilitate.” (op. cit, p. 326). Însă alături de şirul de acţiuni neconştiente există şi altele conştiente, pe care Tolstoi nu pune accent, fie dintr-o anume subiectivitate, fie dintr-o religioasă încredere în datul istoric, în ascunsa necesitate şi raţiune a istoriei. Privirea subiectivă, de pildă, asupra lui Napoleon, avea să fie surprinsă de filosoful ştiinţei, matematicianul Bertrand Russell, care în timpul unei alte vâltori a istoriei şi la liniştirea ei, scria în Istoria filosofiei occidentale, în 1946: “Război şi pace al lui Tolstoi e o încercare de exorcizare a fantomei, însă una zadarnică, întrucât fantoma nu a fost niciodată mai puternică decât este în zilele noastre.” (vol. II, trad., Ed. Humanitas, Buc., 2005, p. 262). 

Tolstoi se supune exigenţei artei de a surmonta opreliştile aşezate în calea cunoaşterii istorice (“În evenimentele istorice cea mai evidentă este interdicţia de a gust fructul din pomul cunoaşterii”) şi a refacerii realităţii în vederea instituirilor proprii. El adaugă experienţei personale pe cea univerală a creatorului. Alătură observării empirice, la faţa locului (geografia ajutându-l nemijlocit, iar legenda şi memoria îi şterg cotidiana umbră de pe sensul general), cercetarea rezistenţei concepţiilor privind filosofia istoriei şi putinţa de înţelegere a omului în această aventură în care se surprinde a fi subiect şi obiect, deseori în acelaşi timp. Tolstoi subîntinde materia artistică pe o armatură reflexivă, cu bolţi, arce, nervuri şi contraforţi teoretici precum o catedrală gotică; nu e de mirare că romanul acesta din spaţiul est-ortodox se înalţă pe solide structuri arhetectonice şi străluceşte cu o multitudine de forme sculpturale precum o construcţie din spaţiul vest-catolic. Reflexivitatea se împleteşte cu artisticitatea. De altfel, cred că pentru Tolstoi, arta era o istorie întoarsă pe dos. Frumuseţea nu era ceea ce apare, cum considerau filosofic cei vechi sau cei de acum, consumatorii, răsucind-o în aparenţă şi divertisment, ci ceea ce se instituie ontologic pe legi obiective şi realităţi omeneşti insesizabile. Ceea ce “puriştii” au găsit ca “impur” în arta tolstoiană aparţine “impurităţii” modului lor de a vedea şi înţelege arta. Esteticianul Ion Ianoşi, cel mai avizat monograf al scriitorului, care i-a surprins articularea ca unitate şi unicitate între reflexiv şi artistic, între viaţă şi operă, în ampla carte Tolstoi. Romanul unei drame (Ed. Teora, Buc., 1998), îi dezavuează – în locul patriarhului de la Iasnaia Poliana. Acesta i-a dezavuat, la timpul său, pe cei nepregătiţi să accepte arta instituită pe reflexivitate. În pofida retragerii patriarhice, el priveşte lumea şi cunoaşterea la un loc, şi pe fiecare cale încearcă să epuizeze domeniul. 

Romanul epopeic Război şi pace îşi lasă în lumină părţi întinse din inerenta reflexivitate, strălucind unde nu te aştepţi, şi mai cu seamă în Epilog. Sunt întoarse pe toate feţele modurile de înţelegere a filosofiei istoriei de-a lungul istoriei, cu reveniri concentrice asupra evenimentului central, misterios al lumii, Războiul din 1812. Se cercetează în pliurile lor teoretice istorii monografice, generale şi culturale; sunt urmăriţi marii istorici, precum Edward Gibbon; sunt străbătute căi ale istoriei ca teodicee; se avansează spre orizonturile de teoretizare a întâmplării şi geniului, a libertăţii şi necesităţii, spre straturile de cauzalitate unde, precum un Platon ce lăsa câte un mit ca înţelegere suprareflexivă, se presară metafore, sau spre orizonturile legităţii, se fac analogii cu legile lui Kepler şi ale lui Newton.  Dintre metafore, se detaşează cea a berbecului (a îngrăşării acestuia şi necunoaşterii motivului pentru care a fost ales, berbecul crezând că el conduce turma, ca apoi, după împlinirea “ţelurilor berbeceşti”, să fie sacrificat), a locomotivei (care este cauza mişcării ei: dracul? fumul? neamţul (mecanicul)?), a albinei (“O albină care stătea pe o floare a înţepat un copil. Şi copilul se teme acum de albine şi spune că scopul albinelor este să înţepe lumea. Poetul se desfată privind cum se adapă albina din potirul unei flori şi spune că scopul albinelor este să se îmbete de aroma florilor. Apicultorul, care a surprins faptul că albina adună polenul şi nectarul florilor şi le cară în stup, spune că scopul albinelor constă în a aduna mierea. (…) Dar scopul final al albinelor nu se epuizează nici cu primul, nici cu cel de-al doilea, nici cu cel de-al treilea scop şi nici cu alte scopuri pe care e în stare mintea omenească să le descopere. Cu cât se ridică mintea omenească mai sus pe treapta descoperirii acestor ţeluri, cu atât îi devine mai evidentă inaccesibilitatea ţelului final. Omul n-are acces decât la studierea corespondenţei dintre viaţa albinei şi celelalte fenomene ale vieţii. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre ţelurile personalităţilor istorice şi ale popoarelor”, op.cit., pp. 517-518), ori cea a lumii ca teatru şi a omului ca actor, vizând în minor rolul personalităţilor în istorie (cu referire la Napoleon: “Acţiunea s-a sfârşit. Cea din urmă replică a fost rostită. Actorul e pus să se dezbrace şi să-şi şteargă fardul: nu mai e nevoie de dânsul. (…) Odată drama sfârşită, regizorul l-a dezbrăcat pe actor şi ni l-a arătat. – Priviţi în cine aţi crezut! Iată-l! vedeţi că nu el, ci eu sunt cel ce v-a pus în mişcare?”, op.cit., p. 516).  

Din orice parte a istoriografiei şi a realităţii ar porni, Tolstoi conduce demonstraţia spre trecerea de la înţelegerea istoriei bazată pe cauze la cea instituită pe legi. Mişcarea istorică se produce printr-un şir continuu de acte ale liberului arbitru omenesc, dar toate se supun legilor, aidoma mişcării corpurilor în univers; în istorie se manifestă “legile mişcării neîntrerupte, a sumei tuturor actelor născute din libera voinţă a oamenilor…” (op. cit., p. 214), dar supuse legităţii. “Dacă există măcar o singură faptă omenească liberă, atunci nu mai există nici o lege a istoriei şi nici o putinţă de reprezentare a evenimentelor istorice.” (op.cit., p. 589). Însă cercetătorii au considerat mişcarea într-un mod abstract şi au căzut în celebrul paradox al lui Ahile şi broasca ţestoasă. Mai mult, au ales spre cercetare doar un fragment, o arbitrară unitate, luată discontinuu. De aceea, concluziile au fost arbitrare. Tolstoi surmontează paradoxul, luând în cercetare şi transformare în realitate artistică nu deciziile şi actele unui individ sau personalităţi, ci “elementele infinitezimale, de acelaşi gen, care conduc masele”. Circumspect şi încrezător, scrie mai departe: “Nimeni nu poate spune în ce măsură este dat omului să ajungă pe calea aceasta la înţelegerea legilor istoriei; dar este evident că pe această singură cale se află posibilitatea surprinderii legilor istoriei.” (op. cit., p. 215). Sau încheie, punând în contextul ştiinţelor tentativa sa de trecere de la cauze la legi: “Chiar dacă sub alte forme, pe acelaşi drum de gândire au mers şi celelalte ştiinţe. Când Newton a formulat legea gravitaţiei el n-a spus că soarele ori pământul ar avea proprietatea de a atrage; a spus doar că orice corpuri, de la cele mai mari până la cele mai mici, par a avea proprietatea de a se atrage reciproc, adică, lăsând la o parte problema cauzei mişcării corpurilor, a formulat o proprietate comună tuturor corpurilor, de la cele infinit de mari până la cele infinit de mici. Acelaşi lucru îl fac ştiinţele naturale: lăsând la o parte problema cauzelor, ele caută legile. Pe acelaşi drum se găseşte şi istoria. Şi dacă istoria are ca obiect studiul evoluţiei popoarelor şi a omenirii şi nu descrierea unor episoade din viaţa oamenilor, ea va trebui să lase la o parte problema cauzelor şi să caute legile comune tuturor acelor infinit de mici elemente de libertate, legate toate între ele în chip indisolubil.” (op. cit., p. 589). Prin această tentativă, Tolstoi îşi dă mâna cu Leibniz, cel din Monadologie dar şi cel ce a inventat calcul infinitezimal. Individualurile, nenumăratele voinţe omeneşti sunt aidoma cu numărul infinit de substanţe pe care filosoful german le-a numit “monade”. Fiecare posedă un suflet, în fiecare este loc pentru liberul arbitru, cu fiecare acţionează un “principiu al raţiunii suficiente” prin care se manifestă Dumnezeu. Se vizează optimiul, chiar şi Dumnezeu, deşi nu este constrâns logic în acţiunile sale. Monadele nu pot avea niciodată o relaţie cauzală între ele, fiindcă “nu au ferestre”, dar fiecare poate oglindi universul şi, totodată, prin schimbările din fiecare, pot exista într-o “armonie prestabilită”, alcătuind o ierarhie. O ierarhie structurată conic, invers proporţională cu implicarea directă în actul istoric, stă la baza definirii puterii politice, în viziunea lui Tolstoi. Privind asumarea şi aplicarea calculului infinitezimal şi diferenţial, acesta scrie: “Numai admiţând spre cercetare o unitate infinitezimală – diferenţialele istoriei, adică tendinţele de acelaşi gen ale oamenilor – şi însuşindu-ne arta calcului integral (luând adică suma acestor unităţi infinit de mici), putem nădăjdui să ajungem la înţelegerea legilor istoriei.” (op. cit. p. 214) (s.n.)

Însă vine întrebarea: cum să-ţi însuşeşti şi să stăpâneşti această “artă a calcului integral”? O vor spune exigenţa estetică şi modelul ontologic al artei.

Dar înainte de final, stăruie o ispită: conexiunea de gând cu concepţia metafizică a lui Lucian Blaga. Pentru filosoful român, Marele Anonim cu Fondul său Originar poate genera, alternant, fie “Toturi”, fie acte “diferenţiale”; dar dintr-o anume sfială de a nu se recunoaşte în acele “Toturi”, pe care “le mutilează la maximum”, rămâne să se manifeste prin “diferenţialele divine”. “O diferenţială divină – defineşte el – este echivalentul unui fragment infinitezimal din Totul substanţial şi structural, deplin autarhic, transspaţial, al Marelui Anonim.” O disociază de cazurile particulare: “Diferenţiala divină nu este câtuşi de puţin identică cu diferenţiala spaţială, cantitativ-matematică.” Şi mai departe subliniază: “Cu diferenţialele divine ne găsim într-o regiune transmatematică, iar diferenţiala matematică n-ar constitui decât un “caz” între nenumăratele diferenţiale divine eterogene. Din diferenţialele matematice omogene am putea închega o viziune matematică a spaţiului, niciodată însă realităţi cosmice.”(Opere 11 Trilogia cosmologică, Ed. “Minerva”, Buc. 1988, p. 93). Mutatis mutandis, întocmai s-ar putea spune şi despre raportul diferenţialelor divine cu diferenţialele istoriei, lucru pe care Blaga nu-l mai face, primele situându-se într-o regiune transistorică. Să rămână destul spaţiu pentru problema nemuririi sufletului!?

Oricum, “Quae historia fuit facta poesis est” (Ce a fost istorie devine poezie), se aude glasul stoicului filosof roman, de origine hispanică, Seneca. 

 

Dumitru VELEA