Ceea ce anterior nota în Jurnal “rimează” cu o frază de început a volumului III din Război şi pace: “…războiul începu; se produse adică un eveniment potrivnic oricărei raţiuni şi firi omeneşti îndeobşte”. (Război şi pace, II, ESPLA, Buc., 1959, p. 7). Nimic nu-l poate motiva şi în acelaşi timp războiul se petrece. Raţiunea acţionează viclean, mai ales în istorie, surprinsese Hegel. Şi Tolstoi se vede descumpănit în faţa modului paradoxal de manifestare în istorie atât al individului, de conştient şi inconştient, cât şi al omenirii cu istoria sa cu tot. “Conştient, omul trăieşte pentru sine, dar serveşte în mod inconştient ca armă pentru atingerea ţelurilor istorice ale întregii omeniri”. Şi invers: “Istoria, adică viaţa inconştientă, colectivă, viaţa de roi a omenirii, foloseşte pentru sine fiecare clipă a vieţii împăraţilor ca pe o armă în atingerea ţelurilor ei”. Se ajunge astfel, sub aripile paradoxului dintre două viziuni istorice, de recurs la divinitate sau la raţiune. “Inima ţarului e-n mâinile dumnezeirii” şi “Ţarul nu e altceva decât sclavul istoriei”.(op. cit., p. 9).

După 50 de ani de la Războiul pentru apărarea Patriei, perspectiva creatorului sporeşte în claritate, devine îndestulătoare pentru judecăţi şi instituiri artistice. “Acum, făptuitorii anului 1812 au încetat de mult să mai existe, interesele lor personale au dispărut fără de urmă şi în faţa noastră n-au rămas decât rezultatele istorice ale acelor vremuri”. (op. cit., p. 83). Sau: “Povestirile şi descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, fără excepţie, de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, disperarea, dure­rea şi eroismul ruşilor. În realitate însă, n-a fost aşa. Nouă ni se pare că aşa s-a întâmplat, pentru că vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii, şi nu vedem toată puzderia intereselor personale, omeneşti, de care lumea acelei vremi era preocupată. În realitate însă, interesele acestea personale ale prezentului prevalează în aşa de mare măsură faţă de interesele generale, încât din cauza lor nu se simte niciodată (ba chiar nici nu se observă de fel) interesul general”. (op.cit. p. 325). Individualurile s-au şters, determinaţiile se văd ca prin ceaţă şi universalul îşi arată din când în când chipul. (E loc de amintit ampla demonstraţie pe care o face Adam Schaff, în cartea Istorie şi adevăr, după un secol (1970) privitor la sporirea gradului de obiectivitate şi de circumscriere a adevărului istoric odată cu creşterea perspectivei istorice, luând ca bază de cercetare Revoluţia Franceză.) Tolstoi are perspectiva unei jumătăţi de veac, a sporirii obiectivităţii, dar poartă şi greaua subiectivitate a privirii evenimentelor istorice din partea celor ce-au învins; are posibilitatea surmontării dificultăţilor prin asumarea înmulţitelor teorii asupra istoriei într-un secol cunoscut ca aparţinând istoriei, dar şi întâmpinarea altor greutăţi specifice instituirilor ontologice ale artei pe teritoriile învecinate, aride, ale reflexivităţii. Însă la acestea se adaugă beneficul împlinirii unei rare matrice ontologice: arta trebuie să recupereze individualul din perspectiva universalului şi să-l particularizeze; teoriile privind cauzele în istorie, luând coloratura romantică sau realistă, se îndreaptă fie spre personalităţi şi geniu, fie spre individualităţi şi mase; în filosofia ştiinţei, străluceşte misterios, ca rezolvare a unei întinse zone a miserului, calculul infinitezimal şi integral; iar scriitorul surprinde posibilitatea trecerii studierii istoriei de la cauze la legi; şi pare a adăuga şi dimensiunea religioasă, de taină ortodoxă, a nemuririi sufletului. Alegerea sa, care în adânc nu este decât o alegere cu sine, asupra sa, se îndreaptă către individual şi individualităţi, către infinitezimal si nemurirea sufletului, chiar dacă teoretic se scufundă în paradoxuri, practic însă se salvează prin împlinirile artei. Ce coincidenţă a istoriei şi a artei, a modului lor de acţionare şi a destinului subiectului şi creatorului lor!

Către individual şi individualităţi, cu alte cuvinte, către viaţa cu bogăţia şi precaritatea ei. Deşi se porneşte de aproape, din nemijlocit, drumul înseamnă o întoarcere, o mijlocire a ceea ce a fost cândva nemijlocit. Cu şi prin fiecare individ acţionează liberul arbitru şi necesitatea, fiecare om are o “viaţă personală” proprie conştiinţei şi o “viaţă elementară” ce aparţine legilor raţiunii lumii, consideră Tolstoi. Privitor la cauze, “câtă frunză şi iarbă”, şi ele apar ca adevărate şi false. “Cu cât ne adâncim mai mult în cercetarea acestor pricini, cu atât ni se dezvăluie mai multe şi fiecare pricină luată în parte, sau un lanţ întreg de cauze, ne apar deopotrivă de adevărate, judecate în ele înşile, dar deopotrivă de false prin lipsa lor de însemnătate şi din punctul de vedere al incapacităţii lor de a determina (fără contribuţia tuturor celorlalte cauze cu care se îmbină) evenimentul întâmplat”. (op. cit., p. 8). Iar “oamenii mari”, oricât ar fi de mari sau de universali, apar din acest din punctul de vedere doar ca “etichetele care dau numele evenimentului” (op. cit., p. 10) şi se dezvăluie că “au fost cu toţii nişte instrumente involuntare ale istoriei şi au făcut o ispravă al cărei sens le era ascuns, dar foarte de înţeles pentru noi”. (op. cit., p. 83). Sau altfel spus: “Numai o acţiune inconştientă dă roade şi omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înţelege niciodată semnificaţia. Şi dacă încearcă să o înţeleagă, ajunge la sterilitate”. (op. cit, p. 326). Însă alături de şirul de acţiuni neconştiente există şi altele conştiente, pe care Tolstoi nu pune accent, fie dintr-o anume subiectivitate, fie dintr-o religioasă încredere în datul istoric, în ascunsa necesitate şi raţiune a istoriei. Privirea subiectivă, de pildă, asupra lui Napoleon, avea să fie surprinsă de filosoful ştiinţei, matematicianul Bertrand Russell, care în timpul unei alte vâltori a istoriei şi la liniştirea ei, scria în Istoria filosofiei occidentale, în 1946: “Război şi pace al lui Tolstoi e o încercare de exorcizare a fantomei, însă una zadarnică, întrucât fantoma nu a fost niciodată mai puternică decât este în zilele noastre”. (vol. II, trad., Ed. Humanitas, Buc., 2005, p. 262). 

Tolstoi se supune exigenţei artei de a surmonta opreliştile aşezate în calea cunoaşterii istorice (“În evenimentele istorice cea mai evidentă este interdicţia de a gusta fructul din pomul cunoaşterii”) şi a refacerii realităţii în ve­derea instituirilor proprii. El adaugă experienţei personale pe cea universală a creatorului. Alătură observării empirice, la faţa locului (geografia ajutându-l nemijlocit, iar legenda şi memoria îi şterg cotidiana umbră de pe sensul general), cerce­tarea rezistenţei concepţiilor privind filosofia istoriei şi putinţa de înţelegere a omului în această aventură în care se surprinde a fi subiect şi obiect, deseori în acelaşi timp. Tolstoi subîntinde materia artistică pe o armatură reflexivă, cu bolţi, arce, nervuri şi contraforţi teoretici precum o catedrală gotică; nu e de mirare că roma­nul acesta din spaţiul est-ortodox se înalţă pe solide structuri arhetectonice şi străluceşte cu o multitudine de forme sculpturale precum o construcţie din spaţiul vest-catolic. Reflexivitatea se împleteşte cu artisticitatea. De altfel, cred că pentru Tolstoi, arta era o istorie întoarsă pe dos. Frumuseţea nu era ceea ce apare, cum consi­derau filosofic cei vechi sau cei de acum, consumatorii, răsucind-o în aparenţă şi divertisment, ci ceea ce se instituie ontologic pe legi obiective şi realităţi omeneşti insesizabile. Ceea ce “puriştii” au găsit ca “impur” în arta tolstoiană aparţine “impurităţii” modului lor de a vedea şi înţelege arta. Esteticianul Ion Ianoşi, cel mai avizat monograf al scriitorului, care i-a surprins articularea ca unitate şi unicitate între refle­xiv şi artistic, între viaţă şi operă, în ampla carte Tolstoi. Romanul unei drame (Ed. Teora, Buc., 1998), îi dezavuează – în locul patriarhului de la Iasnaia Poliana. Acesta i-a dezavuat, la timpul său, pe cei nepregătiţi să accepte arta instituită pe reflexivitate. În pofida retragerii patriarhice, el priveşte lumea şi cunoaşterea la un loc, şi pe fiecare cale încearcă să epuizeze domeniul. 

Romanul epopeic Război şi pace îşi lasă în lumină părţi întinse din inerenta reflexivitate, strălucind unde nu te aştepţi, şi mai cu seamă în Epilog. Sunt întoarse pe toate feţele modurile de înţelegere a filosofiei istoriei de-a lungul istoriei, cu reveniri concentrice asupra evenimentului central, misterios al lumii, Războiul din 1812. Se cercetează în pliurile lor teoretice istorii monografice, generale şi culturale; sunt urmăriţi marii istorici, precum Edward Gibbon; sunt străbătute căi ale istoriei ca teodicee; se avansează spre orizonturile de teoretizare a întâmplării şi geniului, a libertăţii şi necesităţii, spre straturile de cauzalitate unde, precum un Platon ce lăsa câte un mit ca înţelegere suprareflexivă, se presară metafore, sau spre orizonturile legităţii, se fac analogii cu legile lui Kepler şi ale lui Newton. (va urma).

 

Dumitru Velea